3 august 1919. Armata Română elibera Budapesta de bolșevici

Data de 3 august va rămâne veșnic în istoria noastră ca data la care Armata Română elibera Budapesta de bolșevici și ajuta populația înfometată.  În ziua următoare, la data de 4 august 1919, generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei.

În luna iulie 2025, autoritățile din Ungaria refuză asociației Calea Neamului organizarea unei întâlniri la locul unde Armata Română a poposit după victoria răsunătoare împotriva bolșevicilor lui Bela Kun. Recunoștința este o noțiune necunoscută pentru autoritățile din Ungaria.

După eşuarea tratativelor dintre aliaţi şi guvernul Bela Kun, armata maghiară a atacat violent trupele române în munţii Apuseni în noaptea de 15-16 aprilie 1919, acţiune urmată aproape imediat de contraofensiva armatei române. În faţa celor aproximativ aproximativ 60.000 de soldaţi maghiari se găseau 6 divizii româneşti de infanterie şi 3 brigăzi de cavalerie, în total circa 64.000 de ostaşi. În doar cinci zile de operaţii, Armata Română a eliberat marile centre Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta. Linia frontului se întindea la nord până la Tisa, iar spre sud până la Mureş.

Informaţiile existente ulterior arătau că, după ocuparea aliniamentului stabilit la Conferinţa de Pace de la Paris, inamicul îşi concentrase forţele la nord de Debreţin. În consecinţă, Marele Cartier General a intervenit pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor române până la Tisa. După ce trupele române au atins acest aliniament până la 1 mai, Înaltul Comandament Ungar a planificat o ofensivă pe scară largă cu trecerea Tisei în mai multe sectoare cu trei grupuri de asalt, cu o eventuală joncţiune cu trupele bolşevice din Ucraina.

Istoricul zilei de 3 august 1919

În dimineața zilei de 3 august 1919, Regimentul 7 Roșiori „Cuza-Vodă” se găsea cantonat în satul Peczel, la vreo 15 kilometri est de Budapesta. La orele 10 se formează un detașament compus din Escadronul 4, căpitan Ganea Nicolae, Escadronul de mitraliere, căpitan Mihăilescu Constantin, și o secție de artilerie călăreață, sublocotenent Iliescu Zănoagă. Acestui detașament i se dă misiunea de a cerceta și informa, și de a distruge calea ferată spre Budapesta, în anumite puncte, iar în caz de contact cu inamicul, să-l țină strâns, explorând întreaga regiune străbătută de axul Peczel-Kőbanya-Budapesta.

La orele 13, detașamentul ajunge la liziera de est a Budapestei, în cartierul Kőbanya, unde este întâmpinat de un regiment bolșevic, care caută a interzice intrarea detașamentului în oraș. Unitățile noastre iau formația de luptă, escadroanele descalecă, inamicul ocupă șanțul și calea ferată ce mărginea câmpul de aviație.

Pe șoseaua Gődőlő-Budapesta se văd numeroase trupe de infanterie și artilerie ce mărșăluiesc spre Budapesta, în timp ce cinci avioane își iau zborul cu direcția spre nord. La aripa dreaptă se aud primele împușcături: mitralierele încep a toca; s-a început dansul! Mă urc într-un pom de pe marginea șoselei pentru a observa mai bine.

În acest timp, un sergent de la secția de artilerie vine în galop pe șosea. Caporalul Pogor Vasile, agentul meu, îl oprește; călărețul raportează că tunurile sunt gata de tragere, instalate în spatele unui canton.

La un kilometru de flancul stâng zăresc un civil ce se îndrepta spre noi; trimit pe caporalul Pogor să mi-l aducă.

[Civilul spune:] – Mă recomand: Babeș.

Rămân surprins: un român! Ce noroc! Pot obține multe informații. În același timp, primesc rapoarte că inamicul întărește stânga sa și că răniții noștri se evacuează la canton. Artileria noastră trimite patru urări celor din față. După câteva minute se vede ieșind din Budapesta un automobil cu un mare steag alb, ce flutura în continuu. Mașina se îndreaptă spre noi pe șosea. Cobor din pom și depășesc lanțul trăgătorilor noștri, întâmpinând automobilul. Din el coboară trei ofițeri unguri și un civil de statură mijlocie, îmbrăcat într-o haină albă de dril. Civilul, urmat de cei trei ofițeri, se îndreaptă spre mine și, prin intermediul unui ofițer din suită, mi se prezintă: Haubrich Josef, tribun al poporului și ministru de război. Sunt rugat să întrerup lupta, ca să merg la Budapesta, la Parlament, unde se găsește adunat Consiliul de Miniștri, pentru a trata intrarea noastră în Budapesta.

La rândul meu, l-am rugat să ordone trupelor sale să înceteze focul: imediat a dat ordin unui ofițer care a plecat cu automobilul spre hangarele aviației.

Focul a încetat: inamicul se retrage spre oraș; ai noștri păstrează frontul. Ofițerii detașamentului mă înconjoară; „tribunul poporului”, prin intermediarul său, un tânăr căpitan de cavalerie, mă roagă, din nou, a-l însoți până la Parlament, în schimbul a doi ofițeri unguri rămași ca ostatici sub pază.

Mă urc în automobil; lângă șofer ia loc caporalul Pogor Vasile, iar subsemnatul, domnul Haubrich Josef și căpitanul ungur, intermediarul, în spate.

Intrăm în oraș. Mii de soldați fără arme umplu străzile Budapestei și, văzându-mă, încep a huidui și a amenința cu pumnul. „Tribunul poporului” îmi spune să nu țin seamă de aceste gesturi, deoarece aceștia sunt rămășițele bandelor lui Béla Kún și pe care le-au dezarmat. În același timp se ridică în picioare în mașină, rămânând astfel până la Parlament.

Ajunși la Parlament, sunt condus într-o sală mare, unde se găseau adunați toți miniștrii. La intrarea în sală sunt întâmpinat de domnul Agoston Peter, care mă invită să iau loc la mijlocul unei mese în fața sa, în jurul său luând loc toți ceilalți miniștri. Un colonel ungur ce stătea în spatele domnului Agoston Peter îmi prezintă două cópii după niște telegrame semnate de domnul Clemenceau și din care reieșea ca trupele din armata română care înaintează spre Budapesta să se oprească pe poziția unde se vor găsi la primirea telegramei, urmând ca armistițiul să se încheie la Paris.

Le-am răspuns că aceste telegrame pentru mine, ca militar, nu pot constitui un ordin, și un atare ordin poate fi luat în seamă numai dacă el mi-ar veni de la șefii mei; îi rog ca aceste telegrame să mi le dea pentru a face ca ele să parvină comandanților mei, însă, până la primirea unui alt ordin, eu am misiunea de a intra în Budapesta.

Spunându-le acestea, mă uitam în ochii colonelului ungur care, prin gesturi, mă aproba. În acest moment, apare în sală locotenent-colonelul Romanelli, din armata italiană. Apariția lui a produs un fel de ușurare pe fața miniștrilor unguri. El a luat loc în stânga domnului Agoston Peter, apoi, adresându-se subsemnatului, mă întrebă dacă nu am primit telegrama domnului Clemenceau, pe care domnia sa, prin mai mulți curieri, a trimis-o comandanților români. I-am răspuns negativ și că abia acum mi s-au predat două cópii pe care le voi face să parvină, cât mai curând posibil, șefilor mei.

La aceasta, domnul locotenent-colonel Romanelli mi-a răspuns să mă opresc cu detașamentul unde mă găsesc și să aștept răspunsul ce va trebui să mi-l aducă curierul pe care-l voi trimite cu cópiile telegramelor și că acesta să parvină cât mai curând: îmi va pune la dispoziție un automobil.

Am obiectat că nu pot să mă opresc deoarece am un ordin precis și el, ca militar, își dă seama la ce mă expun, neexecutându-l. Probabil că răspunsul ce l-am dat n-a convenit, fiindcă imediat mi-a ripostat: „Aflați, domnule căpitan, că Budapesta a fost predată Antantei, astăzi la orele 11, mie, reprezentantul ei”.

Răspund: „Mă surprinde aceasta, domnule colonel, deoarece la orele 13 am fost oprit cu focuri de armă de către armata ungurească și răniții pe care-i am confirmă aceasta; dacă acest oraș ar fi aparținut Antantei, detașamentul meu care face parte din una dintre armatele aliate, trebuia să găsească calea deschisă”!

– „Va să zică țineți morțiș să intrați în Budapesta; dar bine, domnule căpitan, nu vă gândiți ce revoltă se va produce în această populație occidentală, la intrarea dumneavoastră?”

– „Domnule colonel, mă surprinde atitudinea dumneavoastră. În primul rând, locul la această masă vă era lângă mine, iar nu în rândul domnilor miniștri; iar, în fața argumentelor dumneavoastră, eu nu mai am de dat niciun răspuns”.

Adresându-mă domnului Agoston Peter, i-am spus că noi trebuie să intrăm în oraș și că-l rog să aducă la cunoștința populației că orice neajuns ni se va face, va atrage bombardarea orașului, iar, în ceea ce privește conduita trupelor ce le comand, garantez că nu vor da naștere la niciun fel de neplăcere, ele fiind dominate de cea mai perfectă disciplină.

În acest timp, intră căpitanul ungur de cavalerie care l-a însoțit pe domnul Haubrich Josef și anunță că un domn general român cere a i se trimite un automobil la Monor, pentru a-l aduce la Budapesta, având de făcut o comunicare din partea Guvernului Român. Automobilul a fost trimis imediat.

La ora 17.30-18.00 apare domnul general Rusescu, însoțit de adjutantul său. Văzându-mă, mă îmbrățișează și-mi spune: „Mereu de al 7-lea [Roșiori] mă lovesc. La Tighina și aici, tot de voi dau”! Apoi i-am dat relații asupra celor discutate până la venirea domniei sale și mi-a aprobat atitudinea avută.

S-au început din nou convorbirile și s-au hotărât cazărmile unde, în noaptea de 3/4 august urmau să fie cantonate trupele noastre. La orele 19.00 s-a ridicat ședința; îndreptându-mă spre ieșire, sunt întâmpinat de colonelul ungur care asistase la dezbatere și mă invită la masă pentru ora 21, la Hotel Ritz, punându-mi, în același timp, la dispoziție, un ofițer cu automobilul. Am mulțumit pentru amabila invitație, dar sunt în imposibilitate de a o primi, din motive ce domnia sa, ca militar, lesne le înțelege, căci nu pot să-mi părăsesc unitatea.

La ieșirea de la Parlament sunt întâmpinat de ziariștii străini, francezi, americani și italieni, cu o mișcătoare manifestație de simpatie la adresa armatei române. Ziariștilor le-am mulțumit pentru manifestația ce o fac armatei noastre care intră în Budapesta, pentru a salva populația de ororile bolșevismului, garantându-le ordinea și siguranța.

Însoțit de ofițerul pus la dispoziție și de caporalul Pogor Vasile, am plecat cu automobilul la cazarma destinată pentru cantonament. Am găsit cazarma arhiplină de soldați ai armatei lui Béla Kún, care au predat armele; sunt condus la colonelul comandant, căruia-i sunt prezentat de însoțitor și care-i arată motivul prezenței mele.

Atunci colonelul se ridică de pe scaun și, cu lacrimi în ochi, îmi spune:

– „Iată, domnule căpitan, ce ajunge o armată condusă de niște oameni ce nu au cunoscut niciodată iubirea de patrie”. Apoi mi-a spus că evacuarea cazărmii este imposibilă, deoarece el nu are nicio autoritate asupra soldaților.

Atunci am hotărât a nu mai intra în acea seară în cazarmă și am ales o fabrică din imediata apropiere de locul unde se afla detașamentul meu. În timpul nopții am primit știrea că întreaga brigadă va fi cel mai târziu în ziua de 4 august, orele 9, la Budapesta.

În noaptea de 3/4 august nimeni nu a dormit o clipă. Bucuria izbânzii noastre făcuse ca oboseala sforțărilor continue din ultimele zile să nu fie simțită.

La 4 august 1919, către orele 9, Brigada a 5-a Roșiori, sub comanda domnului general Constanțiu Mihail, sosește la marginea de est a Budapestei. Un mic repaus, în timpul căruia am dat raportul detaliat asupra celor petrecute, iar trupa și-a pus în ordine ținuta și s-a spălat de praful ce primise în timpul marșului. Către orele 10.30-11.00, trompeții regimentelor 2 și 7 Roșiori, constituiți într-un pluton, cântând cum poate niciodată n-au cântat mai frumos, urmați de regimentele respective, pătrund în Budapesta, traversând-o prin Bulevardul Andrássy, trec Dunărea pe podul din dreptul insulei Margareta, ocupă în după-amiaza zilei, către orele 14, cartierul vilelor Zugliget.

Acesta este adevărul adevărat asupra ocupării, de către ostașii români, a Budapestei.

Sursa: „Revista istorică”, vol. XXV, nr. 7-, iulie-septembrie 1939, pp. 208-213.