Pagina principala / Istoric / Precizări la „Problema secuilor”

Precizări la „Problema secuilor”

De la o preocupare ştiinţifică – dar şi aceasta cu tentă politică, în funcţie de naţionalitatea, interesul sau un eventual „mandat” încredinţat autorului –, „problema secuilor” a revenit, azi, ca o problemă politică, la fel ca o pârghie, în cazul nostru, pentru destabilizarea şi disoluţia Statului naţional. Şi ea este încorporată în planurile himerice ale celor care îşi adjudecă dreptul să domine lumea.

În zonă, ea a apărut, în Epoca modernă, ca o „găselniţă”  importantă a extremismului maghiar pentru a-şi hrăni propria sa himeră, istorică, aceea a „Ungariei Mari”, obiectivul său major, himeră născută dintr-o spaimă ancestrală, că naţiunea maghiară, puţină ca număr şi ca forţă, ar putea să dispară din istorie, cum s-a întâmplat cu atâţia migratori veniţi din Asia, dacă nu va readuce la „coroana”  Sfântului rege „perlele” dobândite prin rapt şi jaf în „anii de glorie” şi nu va maghiariza pe toţi autohtonii spaţiilor cucerite.

Se ştie că noi, românii, cu acest extremism maghiar – unul din cele mai agresive din istorie! – avem un adevărat „contencios” istoric, întrucât teritorii naţionale ale valahilor intraseră cândva sub stăpânirea regalităţii şi a noblimii maghiaro-cazare. Slab ca forţă proprie, dar agresiv „cât cuprinde”, extremismul maghiar, pentru a-şi realiza obiectivul s-a străduit şi a reuşit, de-a-lungul istoriei, să-şi găsească, de la o etapă la alta, un „spate” politic şi militar, el însuşi interesat să aibă la „îndemână” un „nebun” care să-i servească propriile interese, de aceeaşi natură. (…) Extremismul maghiar s-a „orientat”, operativ, „din mers”, către aprigul extremism bolşevic, personalizat de Stalin, ajuns „salvator” al Europei şi al lumii, primind de la acesta, „deocamdată”, la schimb, pe lângă sprijin şi protecţie, o „Regiune autonomă maghiară” în hotarele Statului nostru naţional. După ce comunismul „a căzut”, cu el şi primul Imperiu comunist, U.R.S.S.-ul, dar încă nu erau „apele limpezi” în noul Imperiu, moştenitor, numit, eufemistic, Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.), şi cum în Europa se edifica o nouă construcţie politică, chiar cu mai multe stele în cinci colţuri, ca simbol, numită, tot eufemistic, „Uniune”, extremismul maghiar s-a „orientat”, iarăşi operativ, pentru a o avea ca „spate” politic şi nu numai, gândind – cu experienţa istorică acumulată – că sub devizele acesteia – transparenţă şi democraţie –, amplu mediatizate, îşi va face  „jocul”,  în sfârşit, pentru realizarea amintitului obiectiv major, chiar dacă, după împrejurări, va trebui să-l mai „amendeze”. Şi din colaborarea de până acum cu noul „spate”, rezultă că nu şi-a greşit orientarea; mai mult, exponenţi ai săi, cu pricepere de cazari, au ajuns chiar în rândul „doctrinarilor” U.E., la vârf, unde ideea de bază, deja expusă public în anii 2005-2006, era aceea a „topirii” naţiunilor etnice şi a Statelor lor naţionale în Suprastate „civice şi multiculturale”, fără culoare naţională, într-o „Europă postcreştină”.

Extremismul maghiar – în consens: cel din Ungaria, din diaspora ei şi cel al minorităţilor maghiare din Statele vecine, inclusiv de la noi –, contând pe sprijinul noului „spate”, dar şi pe cel al „extremismului – şef” al Planetei, şi el cointeresat şi doritor să poată „mişca” „nebunul” pe „tabla de şah” a zonei, dar şi pe cedări din interior,  acţionează azi în forţă pentru lichidarea Statului nostru naţional, folosind şi „problema secuilor”, ca pârghie în acest sens.

Cedări din lăuntrul ţării, suprem vinovate, ale atâtor „ştiinţifici” dar şi ale factorilor de decizie politică, sub presiune străină dar şi prin cointeresare, azi, în cadrul diabolicei doctrine a şocului din „era” capitalismului dezastrelor[1], au fost şi mai înainte în istoria noastră, dar în „tranziţia” post-decembristă, într-un context internaţional primejdios, par să fi atins un punct culminant. Căci obedienţa faţă de „Înalte Porţi”  – mai multe, nu una singură! – se adânceşte iar ţara a fost adusă într-o situaţie limită. În acest context extremismul maghiar a ajuns să acţioneze în voie şi pe faţă, fără vreo teamă că va suporta consecinţele ce se cuvin[2].

Ce se urmăreşte? Ce se întrevede?

O carte apărută recent, având ca autor un lider politic, fost senator, profesorul ardelean Gheorghe Funar, cunoscător în detaliu al mersului evenimentelor, dă, prin titlul ei, un răspuns: HOLOCAUSTUL ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR[3]. Este cel mai curajos semnal de alarmă, cu demonstraţie convingătoare, pe care autorul o continuă în presă.

Şi alţi autori simt şi scriu aproape la fel, propunând şi soluţii pentru ieşirea din situaţia limită în care s-a ajuns. În acest sens, doi sociologi, profesori doctori, au publicat cartea cu titlul semnificativ pentru urgenţa rezolvării: România – acum ori niciodată! Şi propun „Un model de guvernare care salvează România”[4].

Acelaş mesaj se degajă din cărţile recent apărute ale d-lui general (r.) Gheorghe Dragomir, un autor care, lucrând o viaţă în spionaj, a cunoscut multe şi a reflectat asupra lor[5]. Noi înşine ne-am spus punctul de vedere, ca istoric, într-o carte apărută recent în care propunem şi o soluţie pentru depăşirea situaţiei limită[6]. De asemenea, din interviuri ale unor distinşi istorici, academicienii Florin Constantiniu şi Dinu C. Giurescu, apărute în presa scrisă şi video, postate şi pe internet, se degajă răspunderea profundă a istoricului îngrijorat de situaţie, cum se degajă şi din interviurile altor specialişti, autorităţi ştiinţifice în domenii importante, în timp ce autointitulata „clasă politică” şi liderii ei se lansează în ofensive crâncene pentru adjudecarea puterii în viitoarea legislatură.

Am prezentat cele de mai sus, pentru că în acest cadru favorizant acţionează extremismul maghiar în vederea îndeplinirii obiectivului său major, folosind, în modul cel mai agresiv, ca pârghie de destabilizare şi disoluţie, şi „problema secuilor”.

Căci altfel, logic şi ştiinţific „problema secuilor” este uşor de rezolvat după apariţia studiului fundametal al savantului român ardelean, Ion I. Russu, Românii şi secuii[7]. Dar în calea rezolvării corecte a „problemei” au pus obstacole vicleniile şi răstălmăcirile extremismului maghiar, mânat de amintita spaimă ancestrală care nu l-a părăsit niciodată şi hrănitor al celei mai longevive himere a istoriei – „Ungaria Mare” a „Sfântului rege” – şi cu sprijinul actualului „spate” dar şi al celor încă interesaţi ca naţiunea română, sedentară şi paşnică ab initio, animată de o dreaptă credinţă şi de cele mai umane sentimente, altruiste şi dezinteresate, poate mult prea altruiste şi dezinteresate, să dispară, pur şi simplu, din spaţiul etnogenezei sale atât de armonios alcătuit, atât de bogat dăruit, atât de strategic poziţionat în evoluţia geopolitică, urmând să-i ia locul alţii, mai din apropiere sau mai de departe, cu planuri de dominaţie cât mai întinse până la cea planetară.

În ce priveşte istoriografia românească, teza falsă a „romanizării Daciei” a fost până azi un obstacol care i-a derutat pe exegeţi de la înţelegerea faptului elementar al continuităţii autohtonilor geto-daci şi după anul fatidic 106 d.Hs. În plus, fără exagerare, n-au stăpânit ansamblul izvoarelor istorice. Pentru că altfel este absurd, împotriva oricărei raţiuni sănătoase, împotriva evidenţei din ansamblul izvoarelor istorice, de la cele arheologice până la cele de tradiţie, din „arhiva vie a poporului” (N. Densuşianu), ca din exagerarea unui panegirist al împăratului Traian, Eutropius, să „răsară” o axiomă care să inducă în eroare nu numai istoriogrrafia naţională ci o întreagă istoriografie mondială – eroare din eroare! – şi să servească, astfel, nu numai longeviva himeră a „Ungariei Mari” ci şi pe cea mai primejdioasă himeră, de azi, aceea de dominaţie cât mai întinsă, cu topirea celei mai importante permanenţe a istoriei, naţiunea etnică, cu Statul ei naţional, în noi imense spaţii imperiale. Această stare de lucruri care nouă ne-a afectat atât de grav istoria naţională şi, iată, a ajuns să ne afecteze însăşi fiinţa naţională şi biologică, n-a fost şi nu este singură. În timp istoric au trăit-o şi o trăiesc şi alte naţiuni sub presiunea sau dominaţia imperiilor iar azi primejdia este planetară. Însă la nivelul „bătrânului continent”, de la început naţiunea noastră a fost, în zonă, cea mai vizată de împătimiţii dominaţiei.

Este, de asemenea, absurd să consideri că într-un spaţiu atât de prielnic vieţii, în consecinţă atât de dens populat ca acela al Vechii Dacii, în care s-a constituit prima naţiune europeană, cu primele State naţionale, cu atât de adânci rădăcini în pământul său edenic, recunoscut ca atare în epocă şi în continuare, în plus atât de hotărâtă şi capabilă de a şi-l apăra, să dispară, brusc, la o dată fixă şi să se nască în locul ei, din „adunături” aduse/venite din „lumea romană”, un „tânăr popor” condus prin legi imperiale, „civic şi multicultural”, cum le place să gândească şi să spună celor care azi au început să se vadă „stăpânii lumii”, aşa cum se considerau odinioară „romanii” Romei imperiale, cea numită în izvoare de epocă „rădăcina tuturor relelor” („radix omnia malorum”).

Ştiinţific şi logic, ansamblul izvoarelor istorice, profesional şi responsabil studiate, coroborate, elimină absurdităţile menţionate.

Referindu-ne strict la secui, ansamblul izvoarelor istorice, astfel abordate, ne permite să susţinem că în inima Centrului Vechii Dacii, în munţii de care strămoşii noştrii reali erau atât de strâns legaţi, „nedeslipiţi”, autohtonii au rămas la casele lor, ori au revenit, s-o ia de la început, după ce a trecut „necazul”. Iar regatul maghiar, după ce s-a statornicit în pustă, n-a „survolat” Ardealul pentru a-şi planta la Curbura Carpaţilor, spre a-i apăra graniţa răsăriteană, un grup mare de mercenari racolaţi din stepe. Chiar dacă în secolul XIII vor fi fost aduşi şi ceva mercenari, precum s-a încercat cu cavalerii teutoni sau ioaniţi, aceştia au fost o mică minoritate – un „mănunchi de secui”, cum spunea un scriitor maghiar, (cf. I.I. Russu, op. cit. p. 92, s.n.), „săcui”, cu o altă exprimare –, aşezaţi în masa, majoritară, a autohtonilor valahi. De aceea, când scriem cuvântul respectiv, acesta ar trebui pus peste tot între ghilimele: „secui/săcui”, „secuime”. „Secuimea – observa atent marele Istoric Nicolae Iorga, cu adânca lui cunoaştere şi înţelegere a istoriei, inclusiv a zonei respective – s-a făcut din pierduţii neamului nostru” (prin crâncena maghiarizare a autohtonilor, împreună cu cea a „mănunchiului de secui”, (cf. I.I. Russu, op. cit. p. 93, s.n.). Un autor, A. Gociman, cunoscător al realităţilor istorice şi contemporane lui, scria în 1935: „Atât de mult am dat, ca element uman, secuilor, încât azi, populaţia secuiască este în marea ei majoritate de origine românească” (ibidem) – şi I.I. Russu atestă în cartea sa acest adevăr. Iar autohtonii valahi erau urmaşii strămoşilor geto-daci de la Curbura Carpaţilor, unii numiţi, atunci, în izvoare, cauconi, cu o ţară a lor, numită Caucaland, în care odinioară se retrăseseră alţi fraţi ai lor, geţi, respinşi de primul şoc al hunilor migratori[8]. Sau, poate, urmaşi ai altor geto-daci din zonă, cu nume încă nedepistat în izvoarele istorice, poate numindu-se chiar „săcui” după o meserie specifică zonei: tăietori de lemne cu „săcurea”; am întâlnit în arhive expresia: „au săcuit pădurea”; vezi mai nou, cuvântul: „ţapinari”. Acordarea de drepturi şi privilegii, de către rege, eventualului „mănunchi de secui” aduşi în zonă va fi fost vremelnică, fiindcă ofensiva social-economică şi de maghiarizare a nobilimii maghiaro-cazare vizându-i pe toţi, ţărani maghiari, valahi, ca şi pe „secui”, cu mult timp înainte de căderea regatului, a provocat cel mai puternic „război ţărănesc”, în Ardeal, condus de secuiul Gheorghe Doja, în 1514, crunt reprimat însă, după care s-a dat legea „iobăgiei veşnice”, sintetizată, în forma ultimă, de cazarul Ştefan Werboczy. Chipul lui Doja pe „tronul de foc”, sub cleştele călăilor, a rămas pentru „secui” simbolul „bunătăţii” nobiliare şi regale maghiare.

După căderea regatului (1526), intensificându-se exploatarea nobiliară în Principat, inclusiv în „Secuime”, „secuii” s-au răsculat în câteva rânduri, dar din nou au fost reprimaţi cu cruzime şi sadism. Aşa se explică adeziunea lor la acţiunea unificatoare a lui Mihai Viteazul în 1599, cel numit de nobilii maghiari „dacul cel rău”.

Începând din secolul al XVII-lea, opresiunea social-economică şi de maghiarizare, cu marea presiune a noii confesiuni, calvine, nou adoptată de maghiari, dar şi sub noua mare spaimă provocată de „dacul cel rău”, au condus la noul cod de legi, ale iobăgiei în principal, vizându-i îndeosebi pe valahi,  Aprobatae Constitutiones (1653), ulterior cu o ediţie mai completă – „Compilatae Constitutiones” (1669). De reţinut că în „secuime” nu este vorba de „secuizarea” autohtonilor, covârşitor români – căci „secuii” nu erau maghiari! –, „secuizarea” fiind un termen de acoperire, folosit mai târziu. Este vorba de maghiarizarea, deopotrivă, şi a unora şi a celorlalţi.

În secolul al XVIII-lea, cu înlesnirile obţinute prin cel dintâi compromis dualist maghiaro-habsburgic (1711), maghiarizarea încă se intensifică. Un istoric secui, Mihaly Cserey, avertiza în cartea sa: „Fereşte-te Transilvanie că nu de puţine ori păsatul unguresc ţi-a fript buzele”. Notăm că „secuii”, în simbioză cu valahii din zonă vedeau în Ardeal patria lor ancestrală. Cartea stă la Biblioteca Academiei Române, netradusă.

Studiul fundamental, deja citat, al savantului I.I.Russu, Românii şi secuii, oferă, pentru evul mediu şi în continuare un model de cercetare şi de rezolvare a „problemei”. Autorul argumentează – şi indică direcţii şi metode de aprofundare – preponderenţa autohtonilor valahi în „secuime”, din secolul XIII şi, prin maghiarizare, în continuare, până la consemnările, corecte, din etapa interbelică (vezi mai sus). El atrage atenţia asupra falsului prin omisiune, defavorabil elementului românesc, din multe statistici şi conscripţii ale autorităţii de Stat maghiare şi din cele confesionale, inclusiv din cele imperiale, ca şi din bogata bibliografie maghiară în domeniu. Iar cercetătoarea Ioana Cristache Panait, într-un capitol final, aduce în plus argumente esenţiale. I.I.Russu, învinuieşte totodată autorităţile Statului român de după 1918 pentru marele dezinteres asupra Ardealului din acest punct de vedere.

Extremismul maghiar şi-a putut face „jocul” sinistru în România şi în „etapa comunistă” iar în „tranziţia” postdecembristă a acţionat şi acţionează în voie, după cum se ştie şi se vede. Aprecieri din gazete locale ce apăreau în „Secuime” în etapa interbelică rămân valabile şi azi: „Toată regiunea secuiască este un imens cimitir al naţiunii române, de unde vin strigăte desperate de ajutor” (I.I.Russu, p.111, s.n.).

Cartea savantului I.I.Russu, devenită deja o carte rară, dar carte de referinţă, ar trebui reeditată în ţinută tipografică mai bună, însă adăugând şi mai multe ilustraţii şi într-un tiraj satisfăcător, cu un rezumat al editorului într-o limbă de circulaţie. Ea ar fi foarte utilă azi, ca model de cercetare dar şi ca imbold şi sprijin pentru aprofundarea, în continuare, a cercetării pe direcţii şi surse sugerate, indicate.

Această carte însă, inclusiv capitolul final (Ioana Cristache Panait), au, ca aproape întreaga istoriografie naţională în domeniu, un defect major: tributul plătit tezei false a „romanizării Daciei”. I.I.Russu afirmă şi demonstrează prezenţa şi preponderenţa autohtonilor români (valahi/olah) în „secuime”, dar pentru dânsul, ca „romanist”, autohtonii aceştia nu-i continuă pe strămoşii reali, geto-daci, ai lor şi ai noştri, ci pe „daco-romani”, urmaşi ai Romei imperiale. Iar cu aceasta, forţa argumentului privind majoritatea valahilor în zonă, atunci, când regatul maghiar va fi adus, eventual, „mănunchiul de secui”, slăbeşte până la anihilare. Căci izvoare istorice esenţiale ce indică prezenţa valahilor îşi au corespondenţe în mileniile anterioare de bogată vieţuire a strămoşilor noştri reali.

Totodată, fără schimbarea radicală a atitudinii factorilor politici de decizie faţă de primejdiosul extremism maghiar şi faţă de alte extremisme care îl sprijină, cointeresate, şi fără o revenire la apărarea adevărului istoric şi a interesului naţional, problema secuilor va rămâne ca „problemă” politică. Personal, printr-o scrisoare deschisă apărută în presă în 2011, am făcut o sesizare către conducerea politică a României şi către cea a Uniunii Europene, în termeni foarte clari, asupra „problemei secuilor”. Au însă medicii o vorbă de duh: „Frecţie la picior de lemn…”.

 

Conf. univ dr. G.D.Iscru                                 

comentarii