Evanghelia de Duminică: „Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

• publicat la: 20 November 2016
Evanghelia de Duminică: „Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) Luca 12, 16-21

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogă­țește în Dumnezeu.
În duminica trecută am citit, după rânduială, Evanghelia samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Un episod de viață cotidiană, azi important mai mult decât oricând. A nu uita de aproapele tău și a te raporta mereu la el când se află în nevoie este cheie de rai. În duminica aceasta, lecția se comută în atenționare. Un îmbogățit, ca toți îmbogățiții, se tulbură dinaintea belșugului. Nu-i de judecat. Nici noi nu suntem altfel. Dinaintea plinătății de belșug ne pierdem firea bucuriei și ne lăsăm cuprinși de falsul entuziasm al hambarelor pline. Dacă ar fi să gândim în limitele provocărilor moderne, am spune că bogatul este prima victimă a consumismului. Dar nu pentru astfel de concluzii ne-a dăruit Mântuitorul pildele Sale. Apropierea morții de noi, limita fină dintre a avea și a nu mai fi sunt prismele prin care trebuie regândită bogăția noastră. Moartea nu ne este prezentată drept pedeapsă pentru bogăție, ci este surprinsă în naturalețea vieții, căci nu este nimic care să se nască și să nu moară. Viața este urâtă fără de moarte, fără construcția acestei tensiuni finale care ne leagă definitiv de Dumnezeu.

Moartea este capătul lui „a avea”

Ca și în cazul bogatului nemilostiv și al sărmanului Lazăr (Luca 16, 19-31), ne pornim, de cele mai multe ori, pe bogat și afurisim bogăția. Dar oamenii bogați din jur ne ajută să construim biserici, să hrănim săraci și mai puțin săraci, deopotrivă. Nu este vorba așadar de o înfierare a bogăției. Ci a celui ce-și risipește bogăția trăind cu strălucire, înveșmântat în vison și neatent la nevoia săracului. Bogatul din Evanghelia aceasta pare unul dintre cei cinci frați ai celuilalt, nenumitul bogat din Evanghelia cu numitul Lazăr. Dumnezeu pare că vrea să uite numele lor. Nu și inconștiența lor. Acesta de acum pare unul dintre porniții pe avere, încântați de cele acumulate, care nu mulțumește lui Dumnezeu pentru belșug, ci caută să lărgească doar hambarele. Aduce atât de mult cu îmbogățiții peste noapte care ne înconjoară, încât te înspăimânți. Oricum, omul nu este bogat că exploatează oameni sau face vreo speculă la piață. E de ajuns belșugul de rod, că apar griji ce nu pare că le avea înainte. Între rodire și grijile legate de conservarea ei își pierde sufletul, memoria euharistică. Uită de… mulțumesc!

De ce ne-am mira de omul din Evanghelie? Au trecut mii de ani și copleșiții de rodiri îmbelșugate se pierd în același fel. În grabă, uită de Dumnezeu. Uitând de Dumnezeu și mulțumirea ce i se cuvine pentru tot ce are, uită de moarte. Moartea este capătul lui „a avea”. A nu mai fi înseamnă a nu mai poseda, a nu te mai consuma pentru cele ce păreau ale tale. Căci „ce ai pe care să nu-l fi primit?” (1 Cor. 14, 7). Bogatul pare singur. Asta poate că îl și dezorientează. Când nu ai cu cine te bucura de bogăție ești mai mult decât sărac, ești sărăcit de sens. Îndrăznesc să spun că bogatul din pildă nici nu mai are nevoie să moară. Este deja mort, uitând de sufletul său și de Cel ce i-a dăruit bogăția. Un amănunt din textul Evangheliei merită consemnat. În dialogul dintre Dumnezeu și bogat, Acesta îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). Nu spune Domnul că-i va lua sufletul ori că moartea îi este pedeapsă pentru uitare și bogăție. Ci că se va cere de la El, Domnul belșugului, sărăcitul său suflet. E pus să descopere cât de bogat este având suflet și avându-L pe Dumnezeu. Să descopere că Dumnezeu este adevăratul belșug.

 

Taină mare, grija aceasta a lui Hristos de a ne lumina asupra adevăratelor valori, pentru care merită să murim cu adevărat. Nu rodiri peste noapte par că ne rup acum de El. Ci seaca, neroditoarea boală a construirii de hambare lărgite de orgoliul falselor nemuriri. Imperturbabila țintire a morții ca falsă izbăvire. Cât de aproape ne este moartea când suntem săraci, lipsiți de cele ale vieții. Cum ne este sărăcia formă dinamică de moarte, căci ne apropie de Dumnezeu prin iubire. Dar și cât de nesigură în iubire roditoare este ea. Cum ne descoperă fragilitatea alcătuirii noastre adânci, cuminți, fragilitatea chipului slavei lui Dumnezeu din noi. E și motivul pentru care, atunci când vor să atace Biserica, dușmanii iubitori de bogății rodite peste noapte aruncă pungile de aur ale lui Iuda în joc. Lumea de azi, când vede arginții, chiar când e convinsă că ei sunt ai vânzării, devine sensibilă, se lasă purtată în spulberatul colț de netihnă al iadului. Dumnezeu este Lazărul ce-L hrănim din resturile zilelor noastre. Mereu stă pe lângă noi, bogații închipuiți, mereu atenți la ce avem, crezând mai mult în noi, cu strălucirile noastre, decât în El, Dumnezeul Cel viu. El ne știe slăbiciunea aceasta la a avea și ne învață mereu să conjugăm verbul a fi. Căci este viața.

Bogăția care ne însoțește după Înviere este singura pentru care merită să trăim

Că bogăția nu este pierzătoare de suflet prin ea însăși ne-o dovedesc pildele cu bogații care știu ce au de făcut cu ea. Cei care oferă masa, pregătită pentru prietenii ce o resping, celor cu adevărat flămânzi, de la marginea drumurilor, din răspântii. Cei care-L primesc la masă pe El, pururea pelerin întru vindecarea bolnavilor și învierea morților. Bogăția prăduită din iubire celor care nu trăiesc decât din cerșirea ei nu este ucigașă de suflet. Taina iubirii destăinuie bogăției vindecarea. Ce este în fond o bogăție ce se dedă iubirii aproapelui, dacă nu milă? Iar Domnul ne-o spune mereu, până la sfârșitul veacurilor:
„Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13; 12, 7). Pentru că El este mila. Aceasta este taina ce se ascunde în parabola Mântuitorului. Nu efortul nostru aduce roada, ci darul lui Dumnezeu face să se împlinească efortul nostru. Oricât de buni am fi, oricât de capabili, oricât de plini de rezultate am fi, nimic nu poate fi mai mult decât mila lui Dumnezeu în împlinirea noastră ca oameni. Este în pilda Domnului Hristos un plan de recuperare a tristeților noastre ambițioase, un suspin de Dumnezeu înțelept care intuiește și preștie nebunia noastră de acum. O nebunie a rodirilor nemuncite și a orgoliilor. Avem un Dumnezeu Care ne miluiește cu darul Său, ne descoperă disponibilitatea Lui de a ne smulge din iadul cotidian și cel veșnic prin cordialitatea Sa lucrătoare. Nu o face pentru a-și mări hambarul, ci pentru că Împărăția Sa este hambarul în care se strânge roada milei Sale. Ne aduce cu Sine în miezul moștenirii Sale pe care, pe măsură ce o împarte, o înmulțește (Sfântul Ambrozie de Milan), o lărgește până la marginile pământului. Și cele ce le pregătim vor fi ale lui Iisus Hristos în măsura în care vom ști să fim bogați în roada cu El, rodind în răbdare și iubire, în rugăciune și post, în milă către aproapele și dăruire către cei care au nevoie de jertfa noastră. Nu să murim pentru El, ci să trăim pentru El pentru a învia cu El. Pentru că doar bogăția care ne însoțește după Înviere este singura pentru care merită să trăim, iar măsura ei ne aduce la statura omului desăvârșit (Efeseni 4, 13). Nu este greu, este imposibil, fără Harul Său! Să-l cerem, lărgindu-ne inima, ca un hambar gata de rod.

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, 20 Noiembrie 2016

Lasati un comentariu