Evanghelia de Duminică: Despre „ne-risipa” iubirii pentru doi fii risipitori

• publicat la: 12 February 2017
Evanghelia de Duminică: Despre „ne-risipa” iubirii pentru doi fii risipitori

Duminica a 34-a după Rusalii

(a Întoarcerii Fiului risipitor)
Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
Evanghelistul Luca relatează în capitolul 15 al Evangheliei sale trei parabole: “Oaia cea pierdută” (v. 3‑7); „Drahma cea pierdută” (v. 8‑10) și „Fiul risipitor” (v. 11‑32) în care sunt ilustrate mila, iubirea, iertarea și bucuria lui Dumnezeu față de cei pierduți, care se întorc, care părăsesc păcatul și își înnoiesc viața.
Ca extensie, parabola Fiului risipitor este cea mai lungă pildă rostită de către Mântuitorul Hristos. Cu toate acestea, ea are numai trei personaje, dar care toate pot, pe rând, să ocupe avanscena în funcție de acţiunea în care se angajează. Și‑atunci se pune întrebarea, pentru mulți nejustificată: care este personajul principal?
Eu cred că personajul principal nu este Fiul risipitor, așa cum, poate justificat, textul pildei ar lăsa să se înțeleagă, ci tatăl, care este nevoit să rezolve drama celor doi fii ai săi, unul risipind în dorința‑i de‑a fi liber și independent și altul risipind în ascultare, înțelepciunea ascultării, transformând‑o într‑un nejustificat reproș față de tatăl, pentru că n‑a primit nici măcar un ied să se veselească cu prietenii (Lc. 15, 30). Dar, oare, va fi cerut? Cum să‑i dea tatăl fiului său ceva dacă toate ale tatălui îi aparțineau și lui? (Lc. 15, 31). Așadar, atitudinea tatălui față de cei doi fii ai săi răzvrătiți, unul plictisit de bine, iar celălalt obosit de ascultare, este cheia sau punctul central al întregii narațiuni. Ceea ce putem însă spune, cu certitudine, este faptul că acțiunea, în care sunt implicate toate cele trei personaje, sau se implică, este de un dramatism fără egal.

Dramatismul pildei

Acțiunea pildei ar putea fi împărțită în cinci scene, fiecare având un titlu sugestiv. Să le luăm pe rând și să le analizăm. Prima are în prim-plan pe fiul plictisit de bine, care dorește libertate și independență.
Un tată avea doi fii. Într‑una din zile, fiul cel mai mic se prezintă în fața lui și‑i spune: Tată, dă‑mi partea de avere ce mi se cuvine! (Lc. 15, 12). Nu‑i dă tatălui nici o explicație legată de cererea sa. Dorința de libertate și de independență față de „casă” vor fi fost singurele motive care l‑au adus în fața tatălui cu o astfel de cerere. Surprinzător, nici tatăl nu‑i pune nici o întrebare legată de motivul acestei cereri, așa că el le împarte averea imediat. Cel mic primește ce i se cuvine.
În mod normal, orice tată ar fi întrebat: de ce vrei averea? ce vrei să faci cu ea? Dar el nu întreabă nimic. Oare a procedat corect? De ce nu l‑a întrebat, măcar din curiozitate, ce intenții are cu ea, unde vrea să plece și de ce, dacă altceva nu‑l interesa? Nu știm. I‑a respectat copilului său dorința și libertatea de‑a acționa cum vrea.
Trebuie să recunoaștem că atitudinea tatălui din Evanghelie ne cam surprinde și că puțini dintre noi am acționa la fel într‑un caz similar.

Următoarea scenă ne expune drama înstrăinării.

Fiul cel mai mic își ia partea de avere și pleacă într‑o țară îndepărtată. „Țara îndepărtată” este, desigur, o țară păgână (In. 7, 35). Nu știm unde. Nu ni se spune în pildă. Aflăm doar atât, că locul în care pleacă e departe de casa părintească. Nu ni se relatează nici ce vrea să facă el acolo. Voia să facă vreo afacere? Voia să câștige, înmulțindu‑și bunurile? Nici vorbă de astfel de intenții! Mântuitorul ne spune că, ajuns acolo, a început să‑și cheltuiască averea cu desfrânatele, trăind în desfătări. Cât despre motivul plecării? Nici pe acesta nu‑l cunoaștem. Contextul întreg însă ne ajută să‑l înțelegem: dorința de emancipare, dincolo de autoritatea și prezența tatălui. Un simplu dor de ducă îl face să plece de acasă.
Dar banii i se termină repede și curând ajunge lipsit. Gol, flămând, părăsit de toți, se alipește de locuitorii acelui ținut. Acum urmează suprema stare de umilință: păzirea porcilor. Conform Lev 11, 7; Isaia 65, 4; 66, 17, un evreu nu trebuia să aibă nimic de‑a face cu „porcii”, socotiți de ei animale necurate. În mod deliberat, noul lui stăpân îl umilește total, punându‑l să păzească porcii la câmp. Ajunge într‑o astfel de degradare fizică și morală că și mâncarea porcilor o dorea, dar nici pe aceea nu o avea: Şi dorea să‑şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu‑i dădea (Lc. 15, 16). Scena a treia o reprezintă întoarcerea acasă.
Drama înstrăinării, a lipsei și a umilinței ajunge repede la culme. Alipirea de un străin, slujba înjositoare, amintirea îndestulării de acasă pun presiune irezistibilă pe conștiința Fiului risipitor. Și, într‑o clipă, chinuit de toate aceste suferințe ale înstrăinării de sine și de casă, și‑a venit în sine (Lc. 15, 17), adică în partea cea cuvântătoare a ființei sale, și și‑a zis: sculându‑mă, mă voi duce la tatăl meu. Și îi voi spune doar atât: Tată, am greşit la cer şi îna­intea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă‑mă ca pe unul din argaţii tăi (Lc. 15, 18‑19).
Verbele „sculându‑mă” și „mă voi duce” exprimă momentul decisiv al desprinderii totale de trecut, de o inimă nemiloasă a străi­nilor, și al întoarcerii la inima iubitoare și iertătoare a tatălui. Iar faptul că e pregătit să ceară iertare mai întâi „cerului”, și apoi tatălui, este un semn că a conștientizat faptul că greșeala față de tatăl său, părăsindu‑l, este și o greșeală față de cer, nesocotind porunca Decalogului: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta….” (Ieș. 20, 12; Mt. 15, 3).
Așadar, aflându‑se pe sine, într‑un terifiant proces de conştiinţă, se ridică și se întoarce acasă. Imaginea casei părinteşti, plină de iubire a tatălui, va fi fost cu siguranță unul din motivele irezistibile în regăsirea sa.

Tatăl iartă, nu umilește

Cele petrecute în această scenă sunt emoționante. Tatăl îl vede, cu toate că el încă era departe. I se face milă de el, aleargă înaintea lui, îi cade pe grumaz și‑l sărută. Cu fiecare pas spre fiul său, dramatismul momentului întâlnirii dintre tată și fiu se amplifică. Cu glasul stins de umilință, fiul începe să rostească: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Atitudinea tatălui ne surprinde din nou: nu‑i reproșează nimic, nu‑l întreabă nimic, iar cuvintele umilitoare: fă‑mă ca pe unul din argații tăi, pe care fiul era pregătit să le mai spună, nu se mai aud. Tatăl nu‑i mai permite să le rostească. Nu‑l umilește deloc, ci îl iartă, redându‑i demnitatea de fiu. Ba chiar poruncește să se pregătească un ospăț mare pentru ca să se bucure de regăsirea fiului: Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi‑i degrabă haina cea mai scumpă şi‑l îmbrăcaţi, şi inel puneţi‑i pe mână, şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi‑l şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s‑a aflat. Şi au început să se veselească (Lc. 15, 22‑24).
Observăm în text prezența a șapte imperative, dintre care două se repetă: Aduceți! – Îmbrăcați‑l! – Puneți‑i! – Aduceți! – Tăiați! – Să mâncăm! – Să ne veselim! Numărul șapte la evrei fiind unul simbolic, exprimând deplinătatea, perfecțiunea, poate exprima aici, în text, bucuria deplină a revederii dintre tatăl și fiul regăsit.

Mânia fiului cel mare sau dubla dramă a tatălui

Ultimul tablou se încheie tot cu o scenă dramatică, în care tatăl suferă din nou. Parabola începe cu suferinţa tatălui pentru un copil răzvrătit, care, plictisindu‑se de binele de‑acasă, pleacă, şi se încheie tot cu suferinţa tatălui, dar, de data aceasta, generată de celălalt fiu al său, un drept păcătos. Ce înseamnă un drept păcătos? Despre acest subiect s‑ar putea vorbi foarte mult. Să‑l analizăm puțin și pe acest fiu.
Fiul cel mare era corect, nu i‑a greşit tatălui său niciodată, nu i‑a ieşit din porunci, nu l‑a supărat cu nimic, nu i‑a risipit averea. Dar, cu toate acestea, nu este un personaj pozitiv al parabolei. Și parcă nici nouă nu ne place! Unde a greșit el?
A greșit pentru că s‑a raportat la fratele lui doar cu logica, și nu cu iubirea și cu înțelegerea față de un păcătos care s‑a regăsit. Logica lui era corectă: cum să mai reintre fratele risipitor în niște drepturi pe care nu le mai avea? Și le‑a luat o dată și le‑a risipit! Le‑a pierdut! Cum să mai fie acela egal cu el, dacă nu mai avea nimic? Așadar, fiul cel mare gândea corect și, de aceea, să nu‑l judecăm prea aspru. Nu știu, câți dintre noi n‑am gândi la fel și n‑am acționa exact ca și el într‑o situație similară?!
Numai că el era doar justițiar, nu și iubitor și înțelegător cu cel ce a greșit. Nu punea problema și invers, și anume: cum ar fi dorit el să fie tratat dacă s‑ar fi găsit într‑o situație asemănătoare? Cu siguranță, nu în modul în care el trata și gândea! Așadar, raționa logic doar cu privire la altul, nu și cu privire la el. Aici a greșit fiul cel mare!
Invidia pentru „puținul” altuia nu‑l lăsa să se bucure de „multul” pe care îl avea el. „Toate ale mele sunt ale tale”, i‑a spus tatăl (Lc. 15, 31). Numai că el nu le vedea, pentru că nu le privea!
Neluându‑i‑se nimic, nici nu era păgubit de nimic. De fapt, pilda nici nu ne spune că fiul reîntors va fi primit din nou bunuri, care‑l făceau din nou egal cu fratele mai mare, cel ce nu risipise nimic. Fiul cel mai mic, păcătosul reîntors acasă, a primit doar bucuria și iertarea tatălui.
Fiul cel mare greșește însă și față de tatăl său. Îi reproșează dur, și e posibil să se fi întâmplat acest lucru în fața slugilor. Iată ce ne spune pilda: Şi el s‑a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl său, ieşind, îl ruga. Iar el, răspunzând, i‑a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi‑am călcat porunca. Şi mie niciodată nu mi‑ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău, care ţi‑a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat… (Lc. 15, 28‑30). Observăm că nu i se mai adresează tatălui cu apelativul „tată”, ci direct; apoi expresia „fiul tău” este una disprețuitoare; el este primul care pronunță cuvântul „desfrânatele”. Așadar, o atitudine care nu putea să producă decât suferință tatălui său. De altfel, prin această atitudine, el și întrerupe bucuria tatălui produsă de întoarcerea fiului pierdut.
Dar trebuie să recunoaștem că parabola comportă o anumită greutate de interpretare când este vorba de „fiul cel cuminte”. Însă lecția lui Iisus nu e împotriva cumințeniei fiului mai mare, care este, de altfel, lăudabilă, ci împotriva dreptului care nu iubește, judecând reprobabil atât faptele celor din jur, cât și atitudinea Tatălui, adesea îngăduitoare, față de cei ce greșesc. Extinsă, lecția era, de fapt, împotriva cărturarilor și a fariseilor, care se socoteau pe sine drepți, disprețuindu‑i pe păcătoși și judecându‑i.
Aşadar, avem o pildă care începe cu o scenă duioasă şi se termină cu una la fel de emoțio­nantă, având în centru o dublă suferinţă a tatălui: una pentru fiul care risipește, fără să fi strâns ceva, și alta pentru fiul care strânge, dar care nu adună nimic!

Mesajul pildei

Ca mesaj al pildei, să ne oprim doar la o singură scenă, aceea a tatălui așteptând. Pilda ne spune că, încă departe fiind, tatăl său l‑a văzut, i se face milă de el şi alergând, a căzut pe grumazul lui şi l‑a sărutat (Lc. 15, 20). Întregul dinamism al acțiunii este compus din prezența a 5 verbe: l‑a văzut, i s‑a făcut milă, a alergat, a căzut și l‑a sărutat.
Întrebarea care se pune în acest context este următoarea: oare tatăl din Evanghelie nu s‑a mai întors acasă din locul de unde, odinioară, s‑a despărţit de copilul lui? Presupunem că‑l va fi condus până pe dealul din faţa casei sau poate până pe colina care se găsea, undeva, la marginea domeniului său. Nu ştim dacă, acolo, nu va fi încercat să îl oprească. Așadar, să nu se fi mai întors acasă? Să fi rămas ţintuit locului aceluia, zile și luni? Nu, cu siguranţă, n‑a rămas acolo! Poate că nici nu a plecat deloc de‑acasă?!
Și‑atunci: cum de l‑a văzut că vine? De unde va fi știut că fiul său se întoarce? A rămas el, oare, tot timpul cu privirea agățată de zarea îndepărtată, de unde aştepta, în fiecare clipă, să‑și zărească copilul rătăcit întor­cându‑se acasă? Nu știm.
Dar, ca să înțelegem atitudinea lui, trebuie să spunem că tatăl din această scenă este Părintele Ceresc. El îl așteaptă pe cel păcătos, nu din clipa în care acesta s‑a hotărât să se întoarcă, ci din clipa în care s‑a despărţit de El, prin păcat!
Gesturile Tatălui din Evanghelie sunt sugestive în acest sens: El este acela care aleargă înaintea copilului, îi cade pe gât, îl sărută şi, foarte important, nu‑l umileşte, reproșându‑i ceva. Ba, mai mult: nici nu‑l lasă să se umilească mai mult decât era. Tatălui îi sunt suficiente suferinţa fiului și căința lui.
Aplicând parabola la noi înșine, putem spune că, într‑un fel sau altul, toţi suntem nişte fii risipitori. Dacă ne întoarcem în viaţa noastră, şi nu foarte îndepărtată, vom descoperi, cu sigu­ranță, acolo, undeva, un fiu risipitor: fie risipind averea Părintelui Ceresc, adică darurile cu care am fost înzestraţi, fie risipind dragostea, încrederea şi bucuria părinţilor noștri. Dar atât Tatăl Cel ceresc, cât și părinții pămân­tești ne aşteaptă `acasă” nu din clipa în care ne‑am hotărât să ne întoarcem, ci din clipa în care ne‑am despărțit de ei, greșindu‑le. Şi dacă ne aşteaptă, înseamnă că toţi putem să fim și iertaţi.
Îmi amintesc că la această Evanghelie fostul Mitropolit Bartolomeu, vorbind despre diferenţa dintre dor şi dorinţă, spunea că este foarte important ca atunci când eşti pe culmi să nu ameţeşti, iar când eşti în prăpastie să nu deznădăjduieşti. Eu încă nu am cunoscut un om care fiind pe culmi să nu fi ameţit, după cum nici unul care ajungând în prăpastie să nu fi deznădăjduit.
Ceea ce este însă important și pentru unul, și pentru altul este că pe cel „amețit”, de pe culmi, mâna Tatălui Ceresc îl poate prinde dacă e în pericol să se rostogolească, iar cel din prăpastie să știe că nu există abis atât de adânc încât mâna salvatoare a Tatălui să nu ajungă și la el.

Într‑adevăr, prăpastia căderii e adâncă! Dar și mila Tatălui e la fel de „adâncă”!

Așadar, iubirea lui Dumnezeu, oricât de mare este, și în oricâte daruri s‑ar revărsa față de cel păcătos, nu e niciodată o risipă!Și‑atunci, titlul pe care l‑am dat acestei pilde, „ne‑risipa” iubirii Tatălui pentru doi fii risipitori, devine mai mult decât un titlu! Devine o mărturisire!

Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, 12 Februarie 2017

Lasati un comentariu