ÎNCRUSTĂRI ISTORICE. Regele Ferdinand. O poveste adevărată. Basarabia 1918

• publicat la: 24 March 2018
ÎNCRUSTĂRI ISTORICE. Regele Ferdinand. O poveste adevărată. Basarabia 1918

În cinstea Centenarului Unirii Basarabiei cu România, de la 27 martie 1918, Editura Tipo MC, din Oradea, ne propune o poveste adevărată, exprimată prin vocea cea mai autorizată și informată a momentului: Regele Ferdinand I.Momentul apariției coincide cu o sumă de acțiuni cultural, științifice și patriotice legate de eveniment, pe care orădenii le/au gândit și pus în operă. Între acestea aparițiile editoriale sunt salutate și prezente pe afișele care omagiază faptele înaintaților.Cu modestele posibilități, Editura Tipo MC, aduce în actualitate cea mai marcantă personalitate a acelor zbuciumate vremuri de suferințe ce au măcinat deopotrivă poporul, armata și implicit structurile Coroanei României. Despre evenimentelepetrecute, acum 100 de ani, se povestește în carte prin glasul, neexprimat încă, al documentelor emanate, chiar pe câmpul de luptă, de la însăși autorii, și autoritățile instituționale, ale marilor decizii din vremea războiului pentru întregirea neamului românesc. În acest context, lucrarea este o continuare a preocupărilor de cercetare științifică, pe care autorul și editorul, l-au consacrat temei, de-a lungul timpului, pe care o supunem atenției cititorul cu o recomandaresemnată de: conf. univ. dr. Răduţ Bîlbîie, Directorul Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naționale.

ⁿApariţia cărţii “Regele Ferdinand I cuvânt pentru unirea neamului românesc. O poveste adevărată: Basarabia :1918” este un adevărat motiv de bucurie pentru pasionaţii de istorie şi nu numai. Pe lângă plăcerea oferită de numărul impresionat – 26 – de fotografii de calitate, atent selectate din patrimoniul Muzeului Militar Naţional„Regele Ferdinand I”, cititorul află o sumedenie de informaţii cuprinzătoare despre viaţaregelui Ferdinand I, „suveranul care a pus mai presus de interesele personale şi de familia sa germană înfăptuirea năzuinţelor milenare ale poporului român”.

 

Povestea spusă de fotografii este perfect completată de fermecător scrisa prezentare, făcută de profesorul Neculai Moghior. În poveste sunt parcurse toate etapele vieţii marelui suveran: copilăria petrecută „într-o atmosferă aproape cazonă, impusă întregii familii de mâna de fier a bunicului său, fostul succesor la tronul Prusiei, prinţul Carol Anton de Hohenzollern (1811-1885)”, adolescenţa şi viaţa sa ca elev pe băncile şcolii „din oraşul Düsseldorf, renumit centru european de cultură şi artă, unde a urmat cursurile gimnaziale şi liceale”, dar şi prima sa vizită în România, vizită de o mare importanţă întrucât „cu această ocazie, s-a hotărât, în principiu, ca el să fie urmaşul domnitorului Carol I”.  Este, mai apoi, trecută în revistă viaţa sa militară, fiind oferită, ca dovadă a pasiunii sale pentru armată, mărturia reginei Maria: „Ferdinand era până în adâncul firii soldat, el adora armata, şi cel puţin în această privinţă i se lăsa mai multă iniţiativă. Cum el era conştiincios  şi muncitor, nici cel mai obositor detaliu militar nu izbutea să-l plictisească.”

Şi, bineînţeles, cititorul află cum „regele Ferdinand I a preluat comanda supremă a armatei române, iar ostaşii au primit ordinul de a trece Carpaţii pentru a elibera pe fraţii de peste munţi aflaţi sub ocupaţie austro-ungară. Această hotărâre a avut implicaţii majore nu numai asupra ţării, dar şi asupra regelui Ferdinand I, care a avut de suferit, chiar din punct de vedere personal, o serie de repercusiuni dureroase. Astfel, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, în calitatea sa de cap al familiei de Hohenzollern, i-a retras regelui nostru dreptul de a purta ordinul  Casei de Hohenzollern, precum şi toate gradele şi distincţiile acordate de imperiul german. Şeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen, prinţul Wilhelm, fratele mai mare al lui Ferdinand I, l-a renegat public pe suveranul român şi i-a anulat toate drepturile pe care le avea ca membru al acestei case princiare. Mai mult, la reşedinţa familiei de la Sigmaringen a fost arborat drapelul de doliu simbolizând ştergerea regelui României din arhondologia familiei de Hohenzollern- Sigmaringen, iar presa inamică a publicat numeroase articole injurioase la adresa monarhului român”.

Este astfel, lesne de înţeles că pe lângă omagiul adus de acest valoros volum „făuritorului României Mari şi primului rege al tuturor românilor”, autorul oferă şi o seamă de detalii fascinante ale vieţii regelui Ferdinand I – atât prin text cât şi prin fotografii – preţioase nu numai pentru istorici, dar şi pentru noi toţi, ca români şi „copii” ai acestei ţări unite prin truda marelui suveran. Recomandăm călduros lectura acestei lucrări.

O carte surprinzătoare din două motive: pentru că e o poveste absolut adevărată și serios documentată și apoi pentru că apare în mod firesc, fără mult zgomot, la Oradea, acolo de unde și Regele Ferdinand a început (mai 1919) să-și ia în stăpânire teritoriile unite, încă din 1918. Zgomot va face cartea după ce va fi citită, căci este o carte din care absolut oricine o citește are de învățat despre: datoria față de țară, mândrie și demnitatea de român și despre suferință, solidaritate umană, conduită umană în situații de mare criză. Toți îl vor avea ca model de urmat pe regele întregitor.

Cartea o recomandăm tuturor căci fiecare se va regăsi pe sine raportat la un concepte cât de strălucitor pe atât pilduitor: Datoria față de țară, de neamul românesc. Cititorii vor desprinde concluzia că regele nu vorbește pentru sine ci pentru viitorimea neamului românesc pe care l-a slujit în cel mai înalt grad de loialitate! Principalul scop pe care l-a servit regele Ferdinand I a fost cel patriotic. Cartea se încheiecu frumosul salutal regelui către basarabeni. “Vă salut azi, pe voi frați de dincolo de Prut. Voi sunteți aceia care ați înțeles sentimentul ce demult domnea în inimile fraților noștri moldoveni ai Basarabiei, l-ați înțeles așa de bine că azi putem vorbi unii cu alții și ca frați și ca prieteni. Sărbătorim azi înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului. Din graniță ați făcut punte unindu-vă cu țara mamă și de aceea vă zic: Bine ați venit printre noi! V-ați unit în timpuri grele pentru țara mamă, ca un copil tânăr, însă cu inimă adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va șterge. De aceea azi ridic paharul Meu în sănătatea fraților noștri îmbrățișați de mine cu aceeași căldură a dragostei părintești. Trăiască copilul cel mai nou, dar poate cel mai voinic, al României mamă!

Ferdinand a fost făuritor de țară, postură ce-i conferă demnitate, admirație și considerație umană, ba chiar de adorație, asemenea făuritorilor de religii. La aceste trepte de înălțare morală s-a ridicat în vremea sa Ferdinand I, care din Moldova, din tranșee, a vestit România Mare! Toate acestea constituie o preafrumoasă și adevărată poveste.

Ne clădisem o țară mare și trebuia să ne impunem Europei civilizatoare prin putere creatoare. Rostul cel dintâi al stăruinței regelui Ferdinand I a stat în armonizarea unității sufletești. Pe acest fundament s-a bazat biruința, de atunci iar îndrumătorii de astăzi vor găsi în carte sprijin și argumente toți făuritorii de cultură românească. Lucrarea este merituoasă, cu mult suflet scrisă și cu frumoase perspective pentru o operă completă dedicată suveranului tuturor românilor. Personajul central Ferdinand I, se ridică singur prin statura sa de bun româncare nu voia nimic pentru sine ci totul pentru țară, renunțând, în acele împrejurări, la interesele familiei în favoarea poporului. Acest gest a mers la sufletul românilor care și/au apărat deopotrivă și regele și țara. Regele e permanent în tranșee lângă soldați. Regina Maria, pe toată durata războiului a fost pe linia frontului. A îndurat toate greutățile, l-a sprijinit și sfătuit pe rege, cum nimeni nu și-ar fi închipuit rostind celebre cuvinte: “speră că se va găsi un bărbat de stat destul de patriot care să împiedice pe rege de a semna o astfel de pace”, referitor la condițiile umilitoare ale armistițiului de la Focșani.

Regele Ferdinand I se ridică maiestuos peste vremuri, și odată cu el și Româniacare semăna cu o insulă în mijlocul unei mări furtunoase, cu voință de oțel în credința sa în victorie, cu tenacitatea de a urmării în final realizarea Unirii. Puțini își dau seama de grozăvia izolării ei. Consimțământul României la încheierea armistițiului nu înseamnă că ea împărtășește vederile Rusiei. În eroica armată română nu există bolșevism. Așadar regele ostașilor și al țăranilor, înconjurat de dragostea lor, a biruit.

Toți cei care au urmărit cu admirație faptele eroice ale armatei române și excelenta rezistență pe care a opus-o cu atâta vitejie dușmanului adresau cuvinte și îndemnuri încurajatoare. În curajoasa atitudine pe care a adoptat-o regele , s-a bazat pe tot ajutorul și sprijinul aliaților. Hotărârea și curajul doveditau fost probe semnificative care au făcut posibilă rezistența la încercările unui dușman comun, care forțau România să încheie o pace separată. Caizerul german cerea cu hotărâre îndepărtarea familiei regale, sau măcar a lui Ferdinand, în timp ce aliații îl susțineau. Așa s-au trecut greutățile așa a venit bucuria și vestea din 27 Martie 1918 de unire a Basarabiei cu patria mamă!

Cartea este prefațată de col. r. dr. Constantin Moșincat, din a cărui Cuvânt de laudăredăm câteva pasaje:„Cu nespusă bucurie ne-am aplecat asupra acestei minunate povestiri istorice, primită spre lectură de la distinsul prieten Neculai Moghior, de care mă leagă o frumoasă prietenie din timpurile în care slujeam sub flamura aceleiaşi prestigioase instituţii:Muzeul Militar Naţional, instituţie ce poartă emblematicul nume: „Regele Ferdinand I”.

Ca orice carte de poveste, şi aceasta are personaje mult îndrăgite care s-au situat în centru evenimentelor petrecute acum o sută de ani. Şi povestea ţine firul evenimentelor în care rolul central, decisiv l-a jucat regele Ferdinand I, cu mândrie, demnitate, devotament şi cu toată puterea omenească ce i-a dat-o Pronia cerească, ca să conducă spre libertate neamul românesc. În vâltoarea luptei pentru rotunjirea conturului României Mari, regele Ferdinand I a jurat să fie un bun român! Intrând cu sfioşenie pe câmpul istoric al unirii, însângerat de soldatul român, ne întărim convingerea că, prin crezul şi comportamentul său, regele întregitor ne v-a rămâne pildă mereu.

Evenimentele care au schimbat în bună măsură soarta românilor explică interesul istoriografiei româneşti, şi nu numai, faţă de problematica războiului şi al finalităţii lui – Unirea. În ansamblu, sau separat, evenimentele au fost scrise şi descrise atât de extins încât avem senzaţia că nu mai există nimic nou de spus. Şi totuşi, depistarea unor noi documente şi mărturii ne obligă să radiografiem acele evenimente şi din perspectiva a ceea ce s-a scris să întregim cu noi informaţii provenite, de regulă, de la cei care au trăit acele momente dramatice, sau de mare sărbătoare. Cu siguranţă cartea de faţă aduce informaţii de real interes.

Succesiunea evenimentelor povestite au evidenţiat contradicţiile dintre marile puteri, iar conflictele militare regionale au demonstrat pericolul pe care îl reprezintă războiul pentru pacea generală. Marile puteri s-au grupat în două mari blocuri politico militare, în funcţie de interesele proprii. După reunificarea sa, Germania a devenit prima putere central europeană luând locul Austriei, pe care o învinsese în bătălia de la Sadova, din 1866. Pentru a-şi menţine statutul de mare putere, Austria s-a orientat către estul continentului european încheind pactul dualist cu Ungaria în 1867. Cele două puteri, Austro-Ungaria şi Germania au încheiat o alianţă în 1879, la care va adera şi Italia în 1882, alcătuind Tripla Alianţă. Din motive de securitate şi pentru asigurarea independenţei statale la alianţă a aderat şi România în 1883. În Balcani avea loc disputa între Rusia şi Austro-Ungaria, pentru stabilirea zonelor de influenţă. Rezultatul acestor acţiuni s-a concretizat prin anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria în 1908 şi apropierea Serbiei de Imperiul Ţarist. În centrul Europei, conflictul dintre Franţa şi Germania a rămas deschis, ca urmare a anexării Alsaciei şi Lorenei în 1871. Izolată după înfrângerea de la Sedan, Franţa s-a aliat cu Rusia în 1893, apoi cu Marea Britanie în 1904. La rândul său Rusia învinsă în războiul ruso-japonez din 1905, a încheiat o alianţă cu Marea Britanie în 1907. Astfel, s-aconstituit Antanta, sau Tripla Înţelegere.

Reorientarea politicii externe românești, s-a înregistrat încă din 1903, când la conducerea Ministerului Afacerilor Străine se afla Ion I. C. Brătianu. Motivul l-a constituit agravarea situaţiei românilor din Transilvania şi lupta acestora împotriva asupririi naţionale în vederea obţinerii de drepturi egale cu a celorlalte naţionalităţi. Conducătorii politici români au ales calea tratativelor cu guvernul de la Budapesta, dar au înţeles că numai luptă directă era calea reală pentru emanciparea politică şi socială. Faţă de intervenţiile Austro-ungare în Balcani, Ion I.C. Brătianu a început să se distanţeze de Tripla Alianţă invocând faptul că România nu putea rămâne pasivă la modificarea statu-quo-lui teritorial în sudul Dunării. Reorientarea politicii externe româneşti a evoluat pe măsură ce interesele naţionale intrau tot mai mult în contradicţie cu cele ale Austro-Ungariei în Balcani.

Austro-Ungaria a declarat război Serbiei ca urmare a faptului că la Sarajevo fusese asasinat arhiducele Franz Ferdinand. Serbia neacceptând delegaţia imperială la ancheta penală a fost atacată şi apoi cele două blocuri militare s-au angajat în război, fiecare cu interesul său. Din acel moment statele se poziţionase faţă de război prin angajare sau rămân neutre. Pornit ca o apărare a coroanei, s-a sperat ca cele 8 Corpuri de armată austro-ungare să fie suficiente pentru un război rapid de pedepsire a sârbilor consideraţi “asasini şi criminali”. Ţarul Nicolae al II-lea îl informa pe Kaizerul Wilhelm că “indignarea în Rusia este enormă, pentru că „un război ruşinos a fost declarat împotriva unei țări slabe”. Mobilizarea armatei ruse a determinat apoi declanşarea războiului între casele regale din Europa. Sprijinul reciproc şi nelimitat acordat prin tratate s-a făcut simţit. Luna august 1914 devenind, prin rapiditatea evenimentelor, cea mai fierbinte.

Fără a detalia mersul evenimentelor de pe front spicuim din cronologia lor pe cele mai semnificative. Aşadar, la moment intrării României în război pe toate fronturile era încordare maximă. După declanşarea războiului, taberele erau prinse şi aprinse de fitilul sistemului de propaganda. Indiferent de tradiţia politică, sau democratică, sau autoritară combatanţii reacţionau similar. La început au limitat libertăţile civile, apoi au mers până la suspendarea activităţii politice şi la limitarea drepturilor sindicale. Se aplica cenzura, dar totodată, se menţinea şi un echilibru, preferându-se ca populaţia să aibă acces la un flux mai mare de informaţii decât să se producă zvonuri tulburătoare. Statul a intervenit în funcţionarea economiei şi în viaţa socială. De exemplu, în 1915, guvernul imperial german a creat Biroul Imperial al Cartofului pentru producţia şi distribuirea cartofilor pentru germanii de rând. Franţa se baza pe auto-mobilizare, deoarece societatea civilă a răspuns pozitiv apelurilor statului. Războiul, în general defensiv, a produs pagube umane catastrofale.

A apărut o schimbare a atitudinilor colective, impact materializat in distrugeri umane fără precedent şi în modificarea relaţiei dintre soldat şi ofiţer, intre individ şi stat. Prin mobilizarea totală, statul reducea potenţialul de producţie şi de trai. Impactul cel mai mare era dat de numărul mare al pierderilor de vieţi omeneşti. Mulţi şi-au pierdut vieţile în proximitatea frontului, iar alţii şi din cauza alor factori ca: epidemii, bombardamente şi foamete. Au izbucnit epidemiile, ca un adevărat război biologic, care s-au dovedit a fi mult mai ucigătoare decât toate armele de la aceea vreme. Odată izbucnit războiul, productivitatea agricolă s-a prăbuşit, populaţii masive experimentând criza alimentara şi automat, fiind rămase fără imunitate, au devenit vulnerabili în faţa gravelor epidemii.

Austria și Germania au pregătit războiul și l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor (Tripla Alianţă), sublinia primul ministru Ionel I.C. Brătianu. Pe de altă parte, România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici. Sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului. Chestia românilor din Ardeal domină întreaga situaţie, ea a fost pururea punctul negru al Alianței (…) Soarta Românilor de peste munţi, idealul naţional al Românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti (…).

România ar fi fost obligată să intre în război (potrivit cu prevederile Tratatului în care era parte) doar dacă aliata sa Austro-Ungaria era atacată, dar la izbucnirea conflictului militar statul român a considerat că Austria a declanșat războiul şi prin urmare a decis să rămână neutră. Pe scena politică se formase un curent germanofil, reprezentat de regele Carol I şi de Petre Carp, şi un altul care cerea o acţiune militară îndreptata împotriva Austro-Ungariei, în timp ce poporul ar fi dorit eliberarea Transilvaniei. Aspectele neutralităţii şi a intrării României în război pentru realizarea intereselor sale de unire sunt evidenţiate prin luările de poziţie al regelui Ferdinand I.

Scopul politic şi cel militar au fost limpede şi fără echivoc formulate şi vizau realizarea României Mari. Pentru atingerea acestui scop, guvernul român a mobilizat: Marele Cartier General, 4 armate, 6 corpuri de armată, 20 de divizii de infanterie, 2 de cavalerie, 1 brigadă de grăniceri, 5 brigăzi de călăraşi, 2 brigăzi de artilerie grea, 1 regiment şi un divizion de artilerie munte, trupe de geniu, căi ferate, specialişti, aviaţia cu 4 escadrile, marina şi flotila de Dunăre. Totalul forţelor mobilizate s-a ridicat la 366 batalioane, 104 escadroane şi 374 baterii de artilerie. Armamentul automat greu a fost insuficient, doar 614 mitraliere. Din totalul batalioanelor de infanterie, 146 au fost active, 120 încadrate cu rezervişti şi 100 teritoriale şi de miliţii. Efectivul iniţial, de 833.601 din care 19.843 ofiţeri şi elevi, a constituit 75% armata de operaţii şi 25% în zona interioară. Ulterior, prin mobilizare, s-a adus pe frontul întregirii 16% din populaţie, care reprezenta 32% din partea bărbătească.

Pentru punerea în practică a planurilor de pregătire pentru război au fost alocate fonduri importante, atât prin buget cât și prin credite extraordinare. Bugetul Ministerului de Război a crescut de la 73.000.000 lei, în 1913, la 115.000.000 lei (18% din bugetul de stat) în 1916. În acelaşi timp, până în toamna anului 1916, suma creditelor pentru armată a atins 700.000.000 lei, iar până la intrarea României în război la 838.841.215 lei. Mobilizarea întregului potenţial naţional, mai ales după închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, prin care România exporta 97% şi importa peste 60% din mărfuri, era tot mai dificilă. Aşa se face că Banca Naţională a României a început a face importante împrumuturi interne, prin subscripţie publică cu 2,5-4% dobândă. În numai 3 zile, în aprilie 1916, s-a depăşit plafonul scontat datorită numărului de subscripţii, făcându-se o suplimentare a subscripţiilor. Este un elocvent exemplu că obiectivul strategic de unitate naţională avea sprijin popular. Împrumuturile externe pentru cumpărarea de armament şi muniţii se contractau mai greu şi la dobânzi duble de 6,5% din Italia, 5% din Anglia.

România a importat din ţările neutre, în special Elveţia, şi chiar din Germania material de război. Din Italia s-au contractat 50 milioane cartuşe pentru puşca Manliker, 100 tone dinamită, 140 tone nitrat de potasiu. În 1915, colonelul Vasile Rudeanu semna primul contract din Franţa în valoare de cca 6 milioane lei pentru achiziţia a 40 avioane, 50 tone pulberi pentru artilerie, 50 milioane cartuşe de infanterie, 200000 proiectile. Din Anglia s-au cumpărat 300 motociclete, 42000 bocanci. Din Spania 40000 revolvere şi săbii pentru ofiţeri. Din SUA 3 milioane cartuşe pentru revolver. Deşi modeste, pregătirile de război se făceau.

Povestirile cuprinse în paginile acestei cărţi vor contribuie la cunoaşterea mai în detaliu a zilelor de freamăt şi luptă la care au participat ostaşii armatei române şi în particular cei din Divizia 11 Infanterie în campania din 1918, din Basarabia. Autorul reconstituie, de altfel, cadrul special şi particular în care s-au executat marile decizii politice şi militare româneşti de acum 100 de ani. Argumentele cărţii au ca izvor informaţii care întregesc un segment din istorie mai puţin cercetat. Fiecare afirmaţie are suport real, poveştile în sine reclădesc episoade de luptă care completează tematica cu noi mărturii documentare.

Cuvintele regelui la centenarul Unirii Basarabiei au o semnificaţie aparte. Ele au ca nod gordian evenimentele de pe front din momentul bolşevizării armatei ruse. La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse de generalul Scerbacev. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspundea: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs. trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători”. Dar în scurt timp România a trebuit să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Ofiţerii ruşi trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul extrem era la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”. Alegând să dezarmeze trupele ruseşti, România se expunea riscului de a lupta pe doua fronturi, cu germanii şi cu bolşevicii. Generalul Constantin Prezan s-a achitat însă cu brio de misiunea anihilării şi dezarmării soldaţilor ruşi. De altfel, aceştia nu au opus nici o rezistenţă. Nicolae Iorga va nota în jurnalul său că “Lenin a ordonat arestarea lui Scerbacev”. Conform altor mărturii, ţinta adevărată a comando-ului de 20 de bolşevici ar fi fost de fapt regele Ferdinand, deoarece Lenin considera că “guvernul roman de la Iaşi joacă un rol reacţionar faţă de revoluţia rusă”. El făcea monarhul principalul răspunzător de atitudinea românilor faţă de evenimentele din Rusia.

Pentru dezamorsarea tensiunilor de tot felul Ion Antonescu, viitorul mareşal, eminenţa cenuşie a armatei române în primul război mondial, ca şef al Biroului Operaţiunilor din Marele Cartier General, singurul neconsiliat de Misiunea militară franceză, nu putea rămâne insensibil la evenimentele militare, dar şi politice din vara anului 1917 şi perioada ce a urmat. El se va implica în temperarea “elanului revoluţionar” al unor soldaţi bolşevizaţi, din trupele ruseşti, cum avea să recunoască în anul 1938, astfel: ”Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului acţiunea de dezarmare şi a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova. Trebuie să subliniem că acţiunea de la Iaşi urmărea atât arestarea familiei regale, a membrilor guvernului cât şi instaurarea, după “model rusesc”, a unor “soviete”! Prin dejucarea diabolicului plan bolşevic, locotenent-colonelul Ion Antonescu a preîntâmpinat şi eradicat posibilitatea şi consecinţele grave “ale unei crize politice fără precedent în istoria politică a românilor”. Rezultantă a prăbuşirilor înregistrate pe frontul românesc, şi cu ameninţările ruseşti, evidente, activităţile ofiţerului de operaţii Ion Antonescu, se diversifică şi o direcţie prioritară devine Basarabia. Astfel, la 2 ianuarie 1918, a alcătuit studiul referitor la trimiterea de trupe în Basarabia cu “scopul asigurării aprovizionării trupelor care operează pe frontul român şi a populaţiei româneşti”. Pentru atingerea obiectivelor de asigurare a funcţionării regulate a trenurilor de aprovizionare pe linia Odessa – Socola şi a ordinii în Basarabia, prin împiedicarea jafurilor şi formarea depozitelor, colonelul român avea în vedere şi eventualitatea unor confruntări cu unităţi bolşevice, drept pentru care propunea trimiterea unei “divizii întărită cu un regiment de cavalerie şi prevăzută cu mijloace tehnice necesare”, propunere ce era realistă şi în măsură a tranşa hotărâtor în favoarea armatei române o eventuală confruntare armată. Aşa a început Divizia 11 Infanterie acţiunile pentru salvarea Basarabiei.

Când eşti la divizion de artilerie sau la batalion de infanterie ori la un escadron de cavalerie nu are de ce să-ţi mai fie frică (de nimic!), pentru că nu există alt loc mai periculos unde să fii trimis (“mai rău nu se poate”): limbile se dezlegau, toată lumea vorbea – şi rostea adevărul. Adevărul despre războiul antibolşevic, era cel care se spunea de la comandament (adică istoria oficială), până la ceea ce se discuta între ostaşi. Contactul cu oficialităţile şi populaţia basarabeană au adus în discuţie şi analizat toate problemele politice în legătură cu Basarabia. În întâmpinarea generalul Ernest Broşteanu a ieşit un grup de deputaţi şi studenţi îmbrăcaţi în costume naţionale, primiţi de comandant ca o „solie în care ardea numai dragostea de neam”. Armata română a adus repede liniştea la adăpostul căreia basarabenii au decis: Unirea, primită cu mult entuziasm de popor. În acest fel ancestrala dorinţă de unitate căpăta contur în conştiinţa tuturor românilor.

Câteva precizări necesare legate de Basarabia. Teritoriul dintre Prut şi Nistru nu este altceva decât jumătatea de est a Moldovei, cu capitala la Iaşi, aşa cum teritoriul dintre Suceava şi Ceremuş, cunoscut sub numele de Bucovina, nu este altceva decât nordul Moldovei, iar Moldova este provincia cu înalt prestigiu istoric şi, poate, cu cel mai ridicat procent de inteligenţă nativă a României. Numele de Basarabia desemna, de fapt, numai sudul Basarabiei în 1812. Când ruşii au instituit ocupaţia rusă a teritoriului dintre Prut şi Nistru, au interzis numele de moldovean; chiar l-au prigonit. Numele de Basarabia provine din sudul acestui teritoriu, Bugeacul, o câmpie, a fost întotdeauna posesia Ţării Româneşti. Se numea Basarabia după numele dinastiei Basarabilor care a întemeiat Ţara Românească. În 1924 Stalin a fondat la Tiraspol aşa-zisa Republică Socialistă Sovietică Moldovenească cu scopul de a lua Basarabia şi apoi Moldova, şi de atunci nu se mai întrebuinţează de ruşi cuvântul “Basarabia”, ci doar cuvântul “Moldova”. Dar noi românii îi spunem “Basarabia” şi ne gândim că este jumătatea de est a Moldovei. Privitor la Basarabia sunt două lucruri distincte: – întâi ceea ce istoriografia tace – deci ascunde nişte secrete spuse de Alexandrina Russo doctorului Şerban Milcoveanu, în 1942. Repet că ambele sunt o contribuţie originală la istoriografie.

În iunie 1916 s-a schimbat guvernul la Petrograd şi în locul unui guvern filo-antantist a venit un nou guvern Boris von Sturmer cu program de a încheia pacea separată cu Germania şi de a scoate Rusia din război. După doi ani de război, conducătorii Rusiei ţariste simţeau că nu mai pot rezista şi pentru a preveni revoluţia s-au gândit la pacea separată. Şi au început tratative secrete între Germania şi Rusia la o staţiune balneară din Suedia. Dacă în secolul al XVIII pacea dintre ruşi şi nemţi s-a făcut cu împărţirea teritoriului Poloniei, acum, în secolul XX, pacea dintre ruşi şi germani urma să se facă cu împărţirea teritoriului României: ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia. Astfel urma să fie împărţită România. Asta era situaţia în iunie 1916. Ca să poată împărţi România care era în stare de neutralitate, trebuia adusă pe poziţie de beligeranţă; ni s-a dat ultimatum de ruşi să intrăm în război. Ca să ne atragă, ruşii ne-au momit că armata gen. Brusilov din Galiţia va porni în ofensivă şi va veni în întâmpinarea armatei române pe valea Tisei, deci că noi aveam misiune numai până în Transilvania pentru că urma a se face front comun cu ruşii.

Am intrat în război. După ce ne-au văzut intraţi în război şi trecuţi pe poziţii de beligeranţă, ruşii n-au făcut nimic şi armata Brusilov a rămas a acolo unde era: ne-a lăsat în Transilvania singuri, aşa că am fost imediat învinşi şi a trebuit să ne întoarcem înapoi peste Carpaţi, în retragerea aceea îngrozitoare pentru stabilizarea frontului, pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi, unde am rezistat cât am putut. Francezii, care erau “cu cuţitul ajuns la os” din bătălia de la Verdun (cea mai mare bătălie, în care au murit 1300000 de ostaşi germani şi 1000000 de ostaşi francezi, (câştigată de mareşalul Petain), au trădat România şi au încheiat atunci, în vara lui 1916, după intrarea noastră în război, un tratat secret cu Rusia (încă ţaristă, condusă de acest Boris von Sturmer), un tratat secret ca să prevină ceea ce bănuiau şi francezii: tratativele secrete cu nemţii de scoatere a Rusiei din război. Ei aveau interes ca armata germană să fie blocată pe frontul de est şi să nu vină pe frontul de vest peste ei, la Paris. Şi în acest tratat secret era dată întreaga Moldovă până la Carpaţi ruşilor şi dreptul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol, la Marea Egee (care era visul ruşilor şi testamentul lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a doua

Ce nu s-a spus despre Basarabia? Al doilea lucru pe care istoriografia nu l-a relevat suficient este legat de întâmplarea de la conferinţa de pace de la Paris (1919-1920) în legătură cu România. Ceea ce s-a făcut cu restul Europei ştie toată lumea, dar ce s-a făcut cu România nu se spune răspicat, ci se tălmăceşte prin formule diplomatice. Delegaţia noastră era condusă de Ionel I. C. Brătianu, un mare patriot român. Clemenceau l-a luat deoparte şi i-a spus: “Domnule, Dvs., România, să faceţi abstracţie de tratatele secrete semnate cu Franţa, cu Anglia şi cu Rusia, dinainte de război”. Brătianu a spus “Nu”, supărându-i astfel şi pe englezi, şi pe francezi. Tratate secrete negociate de Ionel Brătianu cu multă dificultate, timp de doi ani cât s-a muncit la ele, pentru păstrarea aparentă a neutralităţii. La conferinţa de pace de la Paris vine “bomba cea mare” pe care nu o cunoştea nimeni – şi asta nu se spune – : Woodrow Wilson, preşedintele Americii, a venit ca un fel de Dumnezeu atotstăpânitor şi a dictat planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg şi cu anexarea tuturor teritoriilor din jur ce cuprindea, în propunerea sa: toată Galiţia, Slovacia, Maramureşul, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o parte din Ucraina şi făcea un stat: Israelul european, cu capitala la Lvov. Acesta a fost planul cu care a venit Wilson. Planul acesta – care a venit pe neaşteptate – nu prea a fost agreat de englezi şi de francezi, pe motiv nu naţional, ci financiar, pentru că tot acest teritoriu avea numai o treime populaţie evreiască şi, ca să poată să fie Israelul european, trebuia ca acea treime evreiască să dispună de un aparat represiv de mare putere ca să poată să ţină în intimidare şi în paralizare cele două treimi de populaţie neevreiască. În plus, acest teritoriu agricol, fără industrie, şi deci banii nu se puteau lua de la autohtoni şi trebuia să îi dea Anglia, Franţa, America şi Italia. Italia n-avea nici un ban. Anglia (Lloyd George David) şi Franţa (Clemenceau) au refuzat pe motiv că ţările lor nu pot plăti. Când a auzit Senatul american că trebuie să plătească tot, s-a supărat şi l-a rechemat pe Wilson. Dar acest plan a rămas ca o iniţiativă, ca proiect de viitor. Dacă nu se poate fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg, să se fondeze cel puţin altul, chiar dacă mai mic – şi ochii au căzut pe Basarabia care nu era în nici un tratat secret, nu era trecută pe nicăieri. Şi a rămas să se facă Israelul european în Basarabia.

Aceasta este explicaţia pentru care unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută de parlamentele englez, francez, american şi italian, dar unirea de la 27 martie 1918 a Basarabiei cu România a fost recunoscută numai de guverne, nu şi de parlamente. De ce au recunoscut guvernele?: pentru a obliga Bucureştiul să plătească o cotă parte pentru că Rusia ţaristă, cu capital englez şi francez, îşi crease industria de armament de la Putilov şi toată marea industrie din Ural. Băncile occidentale erau creditoare ale Rusiei ţariste, dar veniseră bolşevicii şi Lenin anulase toate aceste datorii ale Rusiei ţariste. Brătianu şi România au fost obligaţi (de guvernul englez, francez şi american) să despăgubească băncile din Occident cu cota-parte care revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile acestea făcute de Rusia ţaristă. Ionel Brătianu a protestat şi a spus că banii aceia nu s-au investit pe teritoriul Basarabiei, nu s-au adus în Basarabia, ci s-au dus la Putilov şi la industria din Munţii Urali, şi că din banii aceia s-a plătit aparatul represiv care terorizase populaţia Basarabiei. Totuşi a trebui să le plătească, şi România, în perioada aceea a guvernului lui Brătianu, 1922 – 1926, a plătit aceste datorii, cu foarte multă greutate: era multă sărăcie, armata noastră mânca mămăligă la cazarmă şi soldaţii noştri erau în opinci, pentru că nu avea bani statul pentru bocanci. Am plătit această cotă-parte din datoriile Rusiei ţariste către bănci din Occident, cotă-parte pe teritoriul Basarabiei, aşteptând ca apoi să se facă întrunirea parlamentelor englez, francez şi american, care să recunoască unirea Basarabiei cu România. Ei bine, această întrunire nu s-a făcut niciodată.

Când au venit bolşevicii la conducere, prin lovitură de stat (insurecţia armată din oct. 1917, făcută – nu de Stalin, nu de Lenin – ci de Troţki), au preluat acest program de autodeterminare, dar nu cu scopul ca popoarele să decidă, ci cu scop de anarhie la periferia imperiului rus. Atunci când s-au instalat bolşevicii la Moscova, patru armate ţariste au părăsit frontul şi au pornit spre Moscova ca să suprime regimul lui Troţki, Stalin şi Lenin. Erau 4 armate, coordonate de generalul Cornilov: armata generalului Iudenici care venea de la Marea Baltică, armata generalului Deniki care venea din Caucaz şi Marea Azov, armata generalului Vranghel care venea din Crimeea şi armata generalului Colceac care din venea din Siberia. Ei bine, asaltat de aceste 4 armate ţariste, Lenin a reluat decretul de autodeterminare a celor 52 de popoare, pentru ca, în spatele acestor armate, ucrainienii, caucazienii, estonienii, letonienii şi lituanienii să se despartă, polonezii şi basarabenii să facă scandal – deci pentru ca aceste armate ţariste să fie prinse între două focuri: din faţă bolşevicii de la Moscova şi din spate aceste mişcări de eliberare. Pentru acest motiv a hotărât Lenin autodeterminarea popoarelor, iar nu cu scopul ca popoarele să decidă. Au plecat din Moscova 3 armate bolşevice care să neutralizeze aceste patru armate ţariste: una s-a dus spre armata generalul Colceac, alta spre armata generalului Iudenici, iar cea mai mare, cu 22 de divizii bolşevice, a plecat împotriva lui Denikin şi Vranghel. Această armată bolşevică era condusă de Cristian Rakovski, cetăţean român de origine bulgară, un mare duşman al poporului român. Acesta a schimbat direcţia şi, în loc să meargă împotriva lui Denikin şi Vranghel, a pornit spre Chişinău şi Iaşi, cu scopul de a detrona pe regele Ferdinand, de a împuşca guvernul Brătianu şi de a institui Republica Socialistă Sovietică Română sub conducerea lui. Anglia a aflat despre aceasta şi, cum la epoca aceea făceam parte încă din alianţă cu francezii şi englezii, Anglia ne-a luat sub protecţie, iar Serviciul de informaţii si-a pus problema să oprească pe aceşti bolşevici: i-au luat lui Brătianu prin radio asentimentul să se încheie un fel de convenţie în care România să recunoască guvernul Lenin, Troţki şi Stalin, iar guvernul bolşevic să recunoască independenţa şi suveranitatea teritoriului românesc. Anglia a trimis o delegaţie formată din doi ofiţeri de la Intelligence Service (col. Hall şi cpt. George Hill) la Moscova, în audienţă la Troţki (care era ministru de război şi şef al Armatei). Troţki le-a spus: “Ce să fac, eu i-am trimis spre Denikin şi spre Vranghel, dar au schimbat direcţia fără să-mi spună nimic. Ce pot eu să fac este să repet ordinul şi să vă dau o drezină ca să vă duceţi să îl convingeţi pe Cristian Rakovski”. Aşa au făcut, şi l-au ajuns cu drezina pe între Nicolaev şi Tiraspol (deci Rakovski mai avea de făcut doar un salt şi intra în Basarabia, iar al doilea salt ar fi fost în Moldova). L-au oprit ca să discute: au făcut o şedinţă care a început la 7 seara şi s-a terminat la 5 dimineaţa, Hall şi cu Hill argumentând că tactica are prioritate asupra strategiei şi deci războiul contra lui Denikin şi Vranghel era mai important faţă de ocuparea şi bolşevizarea României. La vot, cei 22 de aşa-zişi generali a celor 22 de divizi bolşevice au fost toţi de acord să lase România şi să se ducă spre Denikin şi spre Vranghel. Numai Rakovski se împotrivea şi au fost necesare încă două ore pe capul lui până a semnat şi el schimbarea de direcţie şi renunţarea la atacarea României. Hall şi cu Hill au plecat cu drezina mai departe, au ajuns la Iaşi şi i-au dat convenţia lui Brătianu. (Brătianu fixase o dată limită când îşi dăduse asentimentul pentru semnarea convenţiei: 30 decembrie 1917. Dacă nu se realiza această convenţie de recunoaştere reciprocă, el urma să ia măsuri de apărare, pentru că România nu se poate apăra pe Prut, ci doar pe Nistru care este o graniţă fortificată de natură în favoarea României.) Era 31 decembrie 1917 şi Brătianu trimisese Divizia 11 din Slatina. Aceasta e gloria Diviziei 11 din Slatina, comandată de generalul Ernest Broşteanu: care a luat poziţie pe malul drept al Nistrului. Conform decretului de autodeterminare a popoarelor, în Basarabia s-au făcut alegeri şi s-a ales Sfatul Ţării. Acesta s-a întrunit la 27 noiembrie 1917 şi a hotărât autonomia Basarabiei. Ionel Brătianu a insistat: „Ce autonomie?! Votaţi unirea, ca eu să vă pot apăra pe Nistru, iar nu pe Prut, care e mic”. Basarabenii nu au răspuns nimic, şi toţi emisarii trimişi de Brătianu au venit înapoi comunicând că domnii basarabeni păstrează tăcerea şi nu se angajează. Regele Ferdinand l-a chemat la Iaşi pe Pantelimon Halipa, primul sau al doilea conducător al partidului naţionalist din Basarabia şi i-a cerut să facă unirea cu România. N-a avut însă succes! Nu se ştie dacă Pantelimon Halipa i-a spus secretul Basarabiei. Cert este că s-a rămas doar la prima etapă: autonomia Basarabiei. Spre sfârşitul lui ianuarie 1918 basarabenii au votat etapa a doua: independenţa Basarabiei. Basarabia era stat independent,iar nu alipit la patria-mamă, România.

Diverse au fost demersuri pentru unire. La 21 ian. 1918 a venit mareşalul Averescu ca prim-ministru, cu program de a încheia pacea separată cu nemţii, pentru că mareşalul Averescu avea mai mare prestigiu decât Ionel Brătianu; în plus, era şeful Armatei şi făcuse specializarea la Berlin, în aceeaşi clasă cu mareşalul german Mackenzen. Mareşalul Averescu, ca prim-ministru, a cerut şi el basarabenilor unirea cu România, dar basarabenii iarăşi n-au răspuns nimic, n-au dat nici un semn. Atunci Averescu a trimis la Chişinău pe ministrul de război Ianculescu, un mare general. A venit el, a vorbit, a dres. Nimic! Domnii basarabeni ascultau cu respect, cu atenţie, dar nu se angajau. Atunci Ianculescu a adus cele două regimente de artilerie din divizia a 11-a Slatina, le-a pus în jurul Chişinăului şi le-a ordonat să tragă în aer ca să impresioneze pe basarabeni şi să-i determine să voteze mai repede unirea cu România. Domnii basarabeni n-au votat! Ascultau bubuiturile de tun, ştiau că sunt româneşti, dar nu au votat. La 5 martie s-a încheiat armistiţiul de la Buftea şi a venit guvernul Alexandru Marghiloman cu suveranitate şi asupra Moldovei. Guvernul Marghiloman avea şi el misiunea să convingă basarabenii să se unească cu România şi a trimis şi el emisar. Tot aşa, basarabenii ascultau şi nu spuneau nimic. Marghiloman l-a trimis pe Const. Stere (care era o personalitate, om de cultură, rectorul universităţii Iaşi), să-i convingă pe basarabeni. Constantin Stere a intrat în şedinţa Sfatului ţării de la Chişinău şi a pledat unirea Basarabiei cu România. Domnii basarabeni au ascultat cu respect, cu atenţie, au bătut din palme, dar nu s-au mişcat din bănci ca să voteze. Atunci Stere, furios, a ieşit în stradă, să instige populaţia să intre cu forţa peste Sfatul ţării şi să-i convingă pe deputaţi să voteze. Dar şi basarabenii de pe stradă au ascultat, au aplaudat, dar n-au făcut nimic. Stere s-a întors la Bucureşti crezând că basarabenii erau nişte mafioţi, nişte bandiţi, şi că vroiau bani. A strâns monede de aur şi a cerut să se împartă monede de aur deputaţilor basarabeni ca să voteze unirea cu România. Basarabenii nu au primit banii (deci nu erau corupţi)! Dar tot nu au votat unirea cu România!

O dată, brusc la 27 martie 1918, fără să ştie Bucureştiul şi Iaşul, s-a întrunit Sfatul Ţării şi, din proprie iniţiativă, a pus la vot unirea Basarabiei cu România. Rezultatul: 86 pentru unire, 3 contra. Interesant de menţionat ale cui au fost singurele 3 voturi împotrivă: ale evreilor (pentru că ei vroiau ca Basarabia să fie republica Israelului). Au fost şi 32 de abţineri (ruşii şi ucrainienii). Ce i-a determinat pe domnii basarabeni să nu voteze unirea atâta timp şi să voteze acum, nesolicitat? În armata rusă ţaristă (devenită armata rusă sovietică) se găseau circa 100000 de recruţi din Basarabia, răspândiţi de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Dacă Basarabia vota unirea cu România, aceştia toţi erau făcuţi prizonieri, iar în Rusia nu se ştia niciodată soarta prizonierilor, putând fi egală cu moartea; de aceea Sfatul Ţării a conceput în secret să-i aducă întâi pe aceşti feciori basarabeni la Chişinău şi abia pe urmă să voteze. Pentru aceasta s-a format o delegaţie secretă din trei oameni, condusă de deputatul Păscăluţă, care a plecat la Moscova să-i ceară lui Lenin să aducă toţi copiii Basarabiei sub pretextul de a forma corpul de armată al Basarabiei, ca să o apere. Directorul de cabinet al lui Lenin, când a auzit că sunt din Basarabia, i-a dat afară, motivând că Lenin avea treburi mai importante de rezolvat. Stăteau pe sală, necăjiţi, fără soluţie, gândindu-se, când au văzut un ofiţer sovietic intrând într-o cameră, după care au auzit strigătul: “Să trăieşti frate!” (pe româneşte). Şi-au închipuit că în dosul acelei uşi se afla un român şi, după ce a plecat acel ofiţer, au bătut la uşă şi au intrat. Camera aceea cuprindea toate aparatele de transmisie ale guvernului Lenin şi ale Ministerului de război Troţki. Un locotenent – inginer servea toate aceste aparate. S-au recomandat şi au aflat că şi dânsul era basarabean. Apoi locotenentul i-a întrebat ce vor, iar ei i-au spus că solicitaseră audienţă lui Lenin ca să facă un corp de armată al Basarabiei şi că fuseseră daţi afară. Locotenentul acesta le-a răspuns cam aşa: „O dată cu revoluţia se deşteaptă toată lumea, afară de voi, cei de la Chişinău! Cum vă puteţi închipui că vă aprobă Lenin această cerere? Dacă voi ajungeaţi la el şi-i spuneaţi ce mi-aţi spus mie, acum mă uitam pe fereastră la voi, împuşcaţi la zidul acela” ,”Deci nu se poate?”, ”N-am spus că nu se poate, dar ce aţi făcut voi e prost. O să facem noi împreună un ordin al lui Lenin şi îl trimit eu”. La începutul lui decembrie 1917 acest ofiţer a transmis la toată armata rusă ordinul ca toţi soldaţii, ofiţerii şi subofiţerii născuţi pe teritoriul Basarabiei să primească o foaie de drum cu destinaţia Chişinău, unde să formeze corpul de armată pentru apărarea Basarabiei împotriva duşmanului din vest (a României). Lenin n-a aflat, dar a simţit că se face ceva şi a trimis ca politruc la Chişinău pe Vlad Inculeţ (student la Universitate, la Fizico-Chimice, care aderase la partidul roşu). Persoane de la acel nucleu naţionalist de la d-na Alexandrina Russo au spus că l-au văzut cu ochii lor pe Vlad Inculeţ în gara Chişinău când a coborât din trenul de la Moscova: era îmbrăcat ca un muncitor salahor, avea şapcă de rus, cizme, şi o salopetă de metalurgist. A coborât pe peronul gării care era plin de lume, s-a aşezat cu faţa spre vest şi a început să strige: ” Acolo, la Iaşi şi Bucureşti, se află duşmanul ereditar al Basarabiei, duşmanul de moarte al nostru de care trebuie să ne apărăm! Pe urmă s-a întors cu faţa spre est şi a arătat spre Moscova: ” Acolo este mama noastră protectoare, Moscova, buna noastră mamă!” A venit apoi la Sfatul Ţării. Ce s-a întâmplat nu se ştie, dar a devenit preşedintele Sfatului Ţării şi, împreună cu Mitropolitul Iurie, la 27 martie 1918, spontan, s-a votat unirea necondiţionată a Basarabiei cu patria mumă, România. De fapt, nu a fost unire, ci reunire, pentru că Basarabia făcea parte integrantă din Moldova.

Povestea aceasta adevărată se bazată pe consultarea unei vaste literaturi istorice edită (cele mai semnificative lucrări fiind cuprinse în lista bibliografică), şi numeroase surse inedite consacrate problematicii războiului întregirii, şi se referă la acţiunile de luptă doar în tangenţă cu prezenţa regelui şi numai informativ consideraţii privitoare la contextul în care acestea au avut loc. Documentele transcrise sunt mai degrabă selectate pentru importanţa şi valoarea lor documentară, unele, având un cadru mai larg în care s-au purtat acţiunile politice şi militare privitoare la unirea Basarabiei.

Fără pretenţia epuizării subiectului autorul lasă cititorul să descifreze contextul în care personajele din poveste au dus o viaţă aspră şi grea, în care riscul şi pericolul morţii era permanent şi să facă gestul firesc de a înţelege slăbiciunile omeneşti. Autorul a stăruit pe deciziile astrale ale regelui întregitor Ferdinand I, fără a uita că şi el a fost un OM, dar şi pe faptele mărunte ale ostaşilor, pe care le socotim vrednice de toată lauda.

Într-un gest firesc, profesorul Neculai Moghior continuă munca de cercetare ştiinţifică, regele fiind o personalitate de care s-a lipit cu mare drag, şi cu folos pentru istoriografia militară, şi nu numai. Volumul de faţă continuă seria „cuvintelor” regelui, dar de data aceasta, sunt îndreptate spre unire. Cartea apare în anul centenarului Marii Uniri, căci, neîndoielnic, Ferdinand I a avut un rol determinant în poziţionarea României pe traiectoria luptei pentru ca toţii românii să trăiască laolaltă. Meritul autorului iese evident la suprafaţă pe măsură ce parcurgi tematica ce are ca personaj central pe regele întregitor.

Caracterul puternic, zbuciumul lăuntric, frământările pentru soluţii operative sunt deopotrivă surprinse şi suprapuse peste sentimentele umane ale suveranului în momente diferite din cariera anterioară domniei, de început şi din timpul marilor decizii ce avea de luat capul încoronat. Şi câtă amărăciune a fost în sufletul lui nimeni nu a ştiut mai bine decât consoarta sa regina Maria. Cele mai interesante şi necunoscute stări emoţionale au fost întărit accentuate în jurnalul ţinut cu meticulozitate. Din însemnările reginei rezultă o seamă de informaţii atât despre politica zilelor, atât de intens trăite, din diplomaţie, din ţară şi străinătate, cât şi despre mersul luptelor pe fronturile din răsărit.

Prin selecţia textelor autorul ni-l prezintă pe Ferdinand I, ca pe un om blând, modest, calm, trăsături ce se bazează pe o solida pregătire generală, bogate cunoştinţele de biologie, medicină, pregătire militară, dar şi cultura dogmatică. Toate sunt îmbrăcate în frumoasa şi mult apreciata uniformă militară. Căci el a iubit armata fiind recunoscut ca rege al soldaţilor-ţărani! Frumoasă şi binemeritată poreclă. Prin ceea ce a făcut, chiar dacă rezultatele nu l-au mulţumit întotdeauna pe deplin, şi de fiecare dată, a avut mereu încredere că acolo, în tranşeele Unirii, soldatul-ţăran luptă pentru neamul şi glia străbună. Şi în acest sens a stăruit continuu, a îmbărbătat oştirea şi poporul la rezistenţă şi nădejde în victoria finală. Cu un asemenea crez a plecat la luptă în războiul cel mare şi a biruit, fiind întâiul rege al tuturor românilor.

Şi, deşi nimeni nu credea că e posibilă intrarea României în război alături de Antantă, el, regele s-a luptat şi s-a „învins pe sine”, dovedind că se poate. Şocul a fost atât de mare încât însuşi kaizerul german a vrut să demisioneze, dar în cele din urmă l-a demis pe mareşalul von Falkenhein, de la şefia Marelui Stat Major şi l-a trimis pe frontul din Ardeal. Ce a urmat e o poveste pe care profesorul Neculai Moghior o închide între copertele acestei cărţi.

La ceas aniversar salutăm apariţia cărţii spre lauda autorului său. Lectura poveşti ne asigură un plăcut confort intelectual. De la un capăt la altul abundă în informaţii şi expresie regală, de rafinament şi patos academic, aşa cum însuşi regele a creat şi impus atmosfera din anturajul său.

Obiceiul de a ne uni şi a ne iubi ţara îl putem redobândi fie şi prin simpla lectură a cărţii, sau/şi prin copierea exemplului oferit de eroul poveştii. Ferdinand I reprezintă un model în acest sens pentru politicieni, diplomaţi, intelectuali, ofiţeri şi soldaţi, vârstnici şi tineri. Iubit, ascultat şi urmat de popor, regele n-a avut grijă mai mare decât ţara. Pentru ea a vegheat zi şi noapte, a înfruntat toate primejdiile asemenea ostaşilor din tranşee, a împărţit cu ei şi gerul, şi arşiţa, şi foamea, şi umilinţa, şi durerea pierderilor falnicilor feciori români. Lor, românilor le-a dedicat întreaga sa pricepere, neamului românesc i-a ridicat altar de demnitate.

A fost cu adevărat un bun şi brav român. Îndemnul nostru către generaţiile viitore este spre a-l cunoaşte şi îndrăgii, căci, parafrazând-l, patriotismul nu constă în cuvântări sonore și pompoase, ci în lucrări sistematice și de lungă durată. Din asemenea raţiuni şi perspectivă recomandăm, spre ştiinţa şi folosinţa tuturor, cartea profesorului Neculai Moghior, reprezintă o prea frumoasă şi adevărată poveste. Lăudăm faptele înaintaşilor şi strădania autorului de a reconstitui un tablou real al luptei românilor pentru făurirea României Mari”.

Col. r. dr. Constantin Moșincat

Lasati un comentariu