Pagina principala / Opinii / Semirevoluţia

Semirevoluţia

Iată că a venit un nou Crăciun si odată cu el o nouă aniversare a ceea ce s-a numit Revoluţia din Decembrie 89, când România a revenit pe traiectoria mai pozitivă a devenirii sale istorice, după lungă noapte totalitară cu care ne-au nefericit sfărşitul celui de al Doilea Război Mondial si intunecatele noastre vecinătăţi.

Din păcate, nici această a 22-a aniversare nu pare să aducă mult dorita limpezire a apelor si conştiintelor intunecate de multele minciuni si diversiuni care au circumscris acele, in principiu, sublime momente. Au trecut 22 de ani si tot nu stim cine au fost teroristii, cine este vinovat de moartea a circa 1.000 de oameni, căzuţi după fuga dictatorului, si cine a deturnat mersul firesc al natiunii române către noul liman care se intrezărea in acele clipe fără seamân.

Nu stim, dar totusi suntem destul de aproape de momentul de iluminare. Dezbaterea publică din ultimele zile, din presa scrisă si audio-vizuală aduce mărturii, documente si argumente din ce in ce mai convingatoare despre adevarul celor intamplate in acele zile, adevar care a fost mereu ingropat si incetosat intr-o mare de minciuni, semi-adevaruri, distorsiuni de toate felurile, menite a ne face sa uităm, sa ne indoim uneori chiar de lucrurile pe care le-am văzut cu ochii nostri.

Să credem că albul este negru, iar negrul, alb, ca profitorii Revolutiei au fost cei ce au infăptuit-o, ca asasinii s-au evaporat in neant si că a cauta adevarul este acum o intreprindere inutilă si tardivă.

In ceea ce ne priveste, din dezbaterea mai sus mentionată am desprins câteva asemenea adevăruri care nu mi se par nici fără rost, nici tardive. Redau mai jos câteva, care mi se par mai importante si mai relevante.

A existat o Revolutie, care s-a concretizat in evenimentele de la Timisoara, apoi in ceea ce s-a intâmplat in Capitala in ziua si mai ales in noaptea de 21-22, decembrie 1989, apoi in ridicarea spontana a locuitorilor Bucurestilor din dimineata zilei de 22 decembrie, pana la fuga dictatorului. Chiar daca au existat o regie si factori circumstantiali, cu participarea unor forte straine interesate sa-l indeparteze pe Nicolae Ceausescu de la putere, fara reactia maselor, probabil nu se intampla nimic.

Reprimarea a avut ca principal vector armata, prin conducerea ei de atunci (Milea, Stănculescu, Guse etc.) sub controlul si ordinele directe ale cuplului de dictatori si ale aparatului de partid. Securitatea s-a mentinut in espectativa, interesata fiind in primul rand sa-si conserve statutul si influenta pentru mai târziu.

In aceasta fază, nu a existat nicio contributie a „emanatilor” de mai târziu la declansarea si derularea evenimentelor. Si nici riscuri asumate de acestia. Ei au apărut pe scenă in 22, de coniventa cu unele puteri străine cunoscute, care aveau interesul de a mentine tara in sfera lor de influenţă. Cel mai important fiind, fireste, marele „emanat”, Ion Iliescu, cel care era moştenitorul prezumtiv, gorbaciovist, al epocii post-Ceauşescu.

Mitul teroristilor a fost o diversiune, menită să-i legitimeze pe acestia ca niste salvatori ai neamului care să binemerite astfel pozitiile pe care urmau sa le ocupe. Cele 1000 de victime au fost ofranda inchinata pentru a asigura acest parcurs. Probabil au fost mai multi decat se proiectase, dar asa e la inghesuiala.

Si capii de atunci ai armatei au avut nevoie de o „reabilitare” dupa faptele „glorioase” de la Timisoara si Bucuresti, unde pana in 22 decembrie au murit vreo 400 si ceva de manifestanti pasnici. Lupta eroica impotriva teroristilor inexistenti ar fi trebuit sa produca o asemenea „reabilitare”. „Armata e cu noi!” „Securistii sunt teroristi!”

Cursul ulterior al evenimentelor, adica directia initial pro-sovietica, prin aducerea la carma statului si a armatei a unor cadre de aceasta orientare, preluarea ferma a puterii de catre FSN, in frunte cu cel de mai sus, ingroparea adevarului istoric si multe alte belele ce au cazut pe capul romanilor de aici ni se trag. Iar Ion Iliescu este tot presedinte. De „onoare”, acum.

Ca norocul, noul curs pe care l-a luat Europa, slabiciunea de atunci a marelui vecin de la Rasarit si instinctul sanatos totusi, anticomunist, al unor romani, care nu au uitat de tot trecutul, au facut ca lucrurile sa se mai schimbe pe parcurs. Destul de greu si de chinuit, de altfel. Si cu multa paguba.

Ce ar mai fi de facut acum doua decenii si mai bine de intrebari fara raspuns. Ideal ar fi ca vinovatii pentru moartea celor 1000 de victime inocente sa fie adusi in fata justitiei. „A carei justitii?”, se vor intreba pe buna dreptate cei mai multi. Macar a justitiei morale, daca nu a celei institutionale. Ar fi prea mult? Nu cred!.

sursa ziare.com