Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor

• publicat la: 23 April 2012
Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor

Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor, instituită din 1996 la iniţiativa UNESCO, marchează moartea, la 23 aprilie 1616, a trei mari scriitori ai lumii: William Shakespeare, Miguel de Cervantes, respectiv Inca Garcilaso de la Vega, scriitor peruan de origine spaniolă. De asemenea, 23 aprilie este ziua de naştere a multor oameni care au slujit peniţa, cum ar fi Maurice Druon, K. Laxness, Vladimir Nabokov, Josep Pla şi Manuel Mejía Vallejo.

Consiliul general al UNESCO a hotărât, în 1995, decretarea Zilei Mondiale a Cărţii şi a Dreptului de Autor la 23 aprilie, pentru a marca simbolic naşterea şi moartea acestor scriitori şi totodată pentru a încuraja lectura, un fenomen în scădere dramatică. Prima Zi Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor a fost marcată la 23 aprilie 1996.

Iniţiativa instituirii acestei zile aparţine Spaniei, unde anual, la 23 aprilie, are loc Festivalul Trandafirilor, manifestare dedicată Sfântului Gheorghe (Sfântul Jordi) şi comemorării scriitorilor Miguel de Cervantes şi William Shakespeare. Încă din Evul Mediu, în această zi fetele şi femeile primesc flori, iar bărbaţii – cărţi. Obiceiul oferirii cărţilor a fost practicat abia după 1616, anul în care au murit Miguel de Cervantes şi William Shakespeare.

Din 1996, la 23 aprilie, în aproape toate ţările lumii sunt organizate expoziţii de carte, lecturi publice şi o serie de manifestări menite să încurajeze şi să popularizeze lectura, o activitate supusă unor provocări, în condiţiile dezvoltării rapide televiziunii, internetului, jocurilor electronice şi a altor mijloace moderne de informare şi de divertisment.

În anul 1998 Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România, considerând că lectura şi cartea nu pot fi gândite în afara bibliotecilor şi a bibliotecarilor, adaugă la sărbătoarea internaţională a cărţii din 23 aprilie “Ziua Bibliotecarului din România”.

Din anul 1999 bibliotecarii din România sărbatoresc Ziua Bibliotecarului prin sesiuni de comunicări, vizite de documentare interbibliotecare, excursii, reuniuni şi mese festive. Revista “Biblioteca” consemnează anual principalele evenimente din bibliotecile publice româneşti dedicate acestei sărbători a profesiei. Este doar o coincidenţă fericită că, tot în 23 aprilie, biserica creştină îl sărbătoreşte pe Sfântul Gheorghe, patronul spiritual şi protectorul armatei, dar şi sfântul biruinţei.

În evoluţia modernă a meseriei de bibliotecar pot fi distinse două etape principale:

  1. Bibliotecarii înaintea apariţiei meseriei (Evul Mediu – Secolul XVIII)
  2. Apariţia meseriei de bibliotecar în cadru legal, reglementar şi evoluţia ei ulterioară (Secolul XIX – zilele noastre).

I. Bibliotecarii înaintea apariţiei meseriei

Existenţa bibliotecilor în Antichitate a avut ca urmare firească existenţa bibliotecarilor care le organizau şi conservau. În accepţiunea clasică, bibliotecile încep să funcţioneze în Europa în Evul Mediu (primele date despre biblioteci apar în documentele franceze din secolul al XII-lea) ca biblioteci monastice, concomitent cu organizarea mănăstirilor şi ca centre de scriere şi copiere a manuscriselor, ele devenind principalele centre culturale de producere, colectare şi păstrare a cunoştinţelor umane. Deşi cartea era în primul rând obiect de cult şi se cerea mai ales în mănăstiri, cu timpul, cererea de carte a crescut şi în afara mănăstirilor, o dată cu înfiinţarea primelor universităţi şi a bibliotecilor universitare aferente, precum şi a bibliotecilor princiare pentru care se copiau mai ales manuscrisele Antichităţii.  Bibliotecarul medieval poate fi considerat ca fiind bibliotecarul cu frică şi dragoste de Dumnezeu dar şi cu dragoste de cărţi.

În epoca Renaşterii (secolele XIV – XVI), coroborat cu dezvoltarea universităţilor, a tiparului, cu răspândirea operelor Antichităţii, are loc o creştere a caracterului laic al cererii de carte. În paralel cu dezvoltarea unor biblioteci universitare apar şi se dezvoltă micile biblioteci moderne ale unor principi, oameni de stat, personalităţi culturale. Bibliotecarii aveau în primul rând menirea să adune şi alcătuiască colecţii rare de cărţi. În acest scop ei trebuiau să fie înzestraţi cu o cultură specială şi cu o memorie deosebită. Bibliotecarul renascentist era bibliotecarul iubitor de cărţi, chiar maniac al cărţilor şi erudit. (prototipul bibliotecarului renascentist a fost Antonio Magliabecchi, bibliotecarul Familiei Medici, care avea în memorie

cataloagele tuturor bibliotecilor din Florenţa). Secolul XVII şi mai ales secolul XVIII, secolul Revoluţiei franceze şi al triumfului cărţii, cunosc o dezvoltare fără precedent a cărţilor, a bibliotecilor moderne şi a bibliotecarilor, precum şi o definire explicită a îndatoririlor bibliotecarilor (prin patru operaţii: colectarea cărţilor după anumite criterii, prelucrarea sau aranjarea lucrărilor după o anumită ordine intelectuală şi materială şi recenzarea lor în inventare sau cataloage, accesibilitatea, respectiv punerea lucrărilor la dispoziţia celor cărora le erau destinate şi conservarea, asigurarea contra furturilor şi degradării). Bibliotecarul este definit în Enciclopedia franceză din 1751 ca “persoană care este însărcinată să se îngrijească de creşterea unei biblioteci…trebuie să cunoască limbile vechi şi moderne, cărţile, ediţiile şi tot ce are legătură cu istoria literelor, comerţul de librărie şi arta tipografică”. În această accepţiune bibliotecarii epocii erau adevărate personalităţi ştiinţifice (ex.: Leibniz la Hanovra) dar şi specialişti ai practicilor bibliotecare. Bibliotecarul bibliotecilor moderne este bibliotecarul specialist, cu aplecare către cărţi şi profesie.

În concluzie, la sfârşitul secolului al XVIII-lea existau biblioteci şi bibliotecari numeroşi, o ştiinţă biblioteconomică relativ conturată, dar nu exista cadrul legal al profesiei.

II. Apariţia meseriei de bibliotecar în cadru legal

Începutul secolului al XIX-lea marchează epoca deschiderii bibliotecilor către marele public. S-a produs creşterea şcolarizării şi socializarea cărţii, un public tot mai larg solicită cărţi, creşte numărul bibliotecilor, apar bibliotecile naţionale şi bibliotecile publice. Are loc o specializare a profesiei de bibliotecar, legată atât de diversificarea documentelor şi a modalităţilor de prelucrare a lor cât şi de dezvoltarea şi diversificarea serviciilor oferite utilizatorilor.

Secolul XIX marchează şi evoluţia juridico – profesională a meseriei: se realizează modele de învăţământ profesional pentru bibliotecari (de exemplu: Ecóle de Chartes, fondată în anul 1821, a pus bazele primelor forme de învăţământ profesional bibliotecar), iar între 1879 şi 1893 se constituie în Franţa prima diplomă profesională în domeniu. Bibliotecarul secolului al XIX-lea este bibliotecarul specialist, cu aplecare atât către cărţi şi profesie cât şi, mai ales, cu respect şi aplicare către utilizator. Secolul al XX-lea şi mai ales a doua parte este dominat de explozia informaţională. Are loc o puternică dezvoltare a tehnologiilor de înmagazinare şi oferire a informaţiilor, de dezvoltare a documentelor şi resurselor informaţionale, culminând cu dezvoltarea colecţiilor electronice. Concomitent cu evoluţia tehnologiei informaţionale are loc o creştere şi diversificare a cererii de informaţie, informaţie care se cere a fi selecţionată, stocată, organizată şi furnizată.

Secolul XX a mai însemnat pentru profesia de bibliotecar şi dezvoltarea formelor naţionale şi internaţionale de asociere şi creşterea rolului acestor asociaţii în apărarea statutului şi specificului profesiei. Bibliotecarul secolului XX este specialistul în ştiinţa informării, specialistul în stocarea, selectarea şi accesarea resurselor informaţionale.

Profesia de bibliotecar în secolul XXI, după cum arată ea în urma trecerii în revistă a primei decade, este marcată integrator de asigurarea serviciilor exemplare comunităţii de utilizatori. În acest sens, literatura de specialitate evidenţiază şase roluri cheie pe care bibliotecarii trebuie să şi le asume la început de secol:

1. profesori, ghidând comunităţile deservite şi, mai ales, oferind cursuri de instruire informaţională şi de instruire permanentă a utilizatorilor;

2. cercetători/experimentatori, studiind ştiinţific nevoile şi comportamentul utilizatorilor de

informaţie;

3. susţinători ai dreptului la informare, promovând accesul la informaţie nu ca un privilegiu al celor ce şi-l pot permite, ci ca un drept fundamental al cetăţenilor, în strânsă legătură cu libertatea lor intelectuală;

4. avocaţi pledanţi în faţa forurilor decizionale şi finanţatoare, susţinând rolul social al bibliotecii, importanţa serviciilor oferite;

5. lideri ai comunităţii în sfera vieţii culturale, iniţiatori şi consultanţi în parteneriate cu toate instituţiile socio-culturale şi politico-administrative locale;

6. inovatori, agenţi ai schimbării şi ai noului în viaţa culturală a comunităţilor pe care le deservesc.

Bibliotecarul secolului XXI va fi bibliotecarul în slujba comunităţii, având roluri multiple legate de deservirea ei exemplară.

Lasati un comentariu