Pagina principala / Timp Liber / Apele din miturile şi poveştile românilor

Apele din miturile şi poveştile românilor

Pentru români şi strămoşii lor geto-daci, apa a fost şi este unul dintre cele patru elemente din care s-a clădit lumea. În miturile cosmogonice stră-române elementul apei este omniprezent, la fel ca în mitologiile tuturor popoarelor arhaice ale lumii.

Prezenţa şi simbolistica apei în tradiţiile, basmele şi spiritualitatea românească este surprinzătoare prin definiţie, plină de semnificaţii şi personaje proprii din panteonul credinţelor populare autohtone.

O călătorie în lumea apelor strămoşilor noştri este o incursiune fascinantă într-una dintre cele mai interesante şi concomitent puţin cunoscute mitologii şi culturi arhaice ale lumii!

 Apele începuturilor

Toţi marii folclorişti care au studiat şi cercetat miturile şi credinţele străvechi ale populaţiilor româneşti din înteriorul şi exteriorul graniţelor ţării au descoperit aceeaşi credinţă în privinţa apei asociată haosului primordial.

„La începutul începutului, înainte de Moş Adam şi chiar de Dumnezeu, n-a fost pe lume decât întuneric beznă. Nu era nici Pământ, nici Soare, nici Lună, nici stele, nimic altceva decât o mare de apă ce se întindea în tot hăul cel fără de margini. Oriunde de-ai fi uitat era numai apă. Apa aceasta stătea nemişcată ca o oglindă, căci nici vânturi care să o tulbure nu existau pe atunci”, scria regretatul cercetător, etnolog şi artist Marcel Olinescu, în lucrarea sa de referinţă despre mitologia românilor.

Alte credinţe despre facerea lumii din ape au fost culese de către toţi marii folclorişti precum Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Moses Gastner, Ion Aureliu Candrea, Elena N. Voronca, Artur Gorovei, Ion Muşlea, Simenon Mangiuca, Romulus Vulpescu.

Toate aceste mituri cosmogonice ne vorbesc despre apă ca materia primară, fundamentală din care a apărut universul, lumea şi implicit, viaţa (surprinzător sau întâmplător, toate teoriile ştiinţifice actuale susţin că viaţa pe Terra a apărut în apă, acum sute de milioane de ani).

„Din început era numai apă, Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar Necuratul cu trei rânduri de aripi stă sub apă şi a strâns nişte spumă cât casa” , Datinile şi credinţele poporul român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi 1903 – Elena Niculiţă Voronca.

Pentru români, indiferent de provincia unde trăiau sau de perioada istorică, apa a fost un simbol la materiei prime, al curăţeniei şi castităţii, al stihiilor regenerării şi purificării, şi chiar al izvorului vieţii. Apa pentru strămoşii noştri era un preţuit simbol ambivalent.

O substanţă şi o esenţă primordială din care iau naştere toate cele văzute. Şi în care acestea revin prin regresiune şi dizolvare. Bunăoară să nu uităm de multitudinea basmelor şi poveştilor noastre care ne vorbesc despre Apa Vie şi Apa Moartă.

La fel ca la alte popoare, şi la români apa este un simbol al inconstanţei şi perisabilităţii formelor, şi al trecerii timpului. Românii au surprins minunat într-un proverb înţelept apa care se opune focului masculin şi mistuitor, precum şi lumii mineralelor :
„Apa trece, pietrele rămân”.

Cultul apei şi mai ales al apelor are rădăcini în spiritualitatea geto-dacă şi s-a transmis în mare parte şi în creştinism. Anumite fântâni, izvoare, cursuri de apă erau venerate şi lângă ele se organizau ceremonii religioase şi rituri de trecere.

Apa curată a acestor surse, era colectată în vase diverse întotdeauna înainte de răsăritul soarelui şi era considerată aşa zis-a „apă neîncepută”, folosită în toate ritualurile de purificare, de vindecare a bolilor şi de izgonire a duhurilor rele.

Să nu uităm că dacii înainte de a porni la luptă aveau ritualuri solemne în care se împărtăşeau şi beau din apa Istrului (a Dunării), fluviu considerat de ei un adevărat strămoş-zeu. Geţii venerau apa râului Ialomiţa, care în Antichitate se numea Naparis, Arumeti sau Helivakia. Romanii veniţi aici au venerat şi ei apa lui Danubis, căruia i-au adus numeroase ofrande pentru a câştiga bunăvoinţa zeului-fluviu.

Regretatul etnolog şi antropolog Romulus Vulpescu relatează şi despre o tradiţie ascunsă a românilor legată de apă, aşa numit-a hidromancie sau divinaţie în apă. Ghicitul în apă era o taină ascunsă, transmisă doar celor selectaţi după nişte criterii necunoscute în prezent.

Unii vrăjitori şi vrăjitoare din lumea satului de odinioară prevesteau viitorul prin invovarea unor duhuri, entităţi şi divinităţi acvatice.

Vrăjitorii foloseau în acest scop vase din metal sau lut în care puneau apă neîncepută pentru a citi în oglinda apei. Tot ei erau capabili de a citi în suprafaţa apelor liniştite din fântâni, sau în locurile unde se strângea apa de la ploi şi zăpezi.

Peste aceste rituri şi credinţe străvechi s-a grefat şi folosirea apei sfinţite la biserică. În credinţele românilor apa sfinţită la biserică devine pură şi miraculoasă.

Are puterea de a izgoni spiritele rele, de aceea aghiazma a devenit un antidot universal folosită şi în prevenirea sau tratarea anumitor afecţiuni medicale. Proprietăţi magice aveau şi apele luate din râuri şi lacuri în anumite zile de sărbătoare: Bobotează, Paşti, Sânziene, Sângiorz.

 

Apa vie, Apa Moartă, Apa Sâmbetei!

Studiind mitologia strămoşilor noştri, descoperim şi Apa Vie. Prezentă în basme şi legende, apa vie a stră-românilor este nimic altceva decât unul dintre aspectele miraculoase ale apei cu care se vindecă sau este vindecat eroul principal, solar prin definiţie, care este răpus mişeleşte de un duşman. Ea nu se află în opoziţie cu Apa Morţii, cum s-ar crede la prima vedere, ci este într-o relaţie de complementaritate totală cu aceasta din urmă.

Apa vie din poveşti se găseşte în locuri inaccesibile, „unde se bat munţii în capete”, şi aducerea ei este o sarcină extrem de grea, deoarece aceşti munţi se odihnesc doar la amiază sau de câteva ori pe zi pentru un timp foarte scurt, când se poate lua apă.

Adusă de un ajutor al eroului, ea îl învie numai dacă bucăţile din trupul său ciopârţit de duşman sunt în prealabil închegate cu ajutorul Apei Moarte.

Aceasta din urmă nu trebuie confundată cu aşa numit-a apă de mort sau apa morţilor. Aici este vorba despre apa folosită la spălarea rituală a morţilor, obicei prezent şi astăzi.

Apa de mort este folosită în ritualuri puternice de magie neagră, prin urmare este temută în lumea satului şi nu numai. Toate tradiţiile româneşti recomandă aruncarea în pământ a apei cu care a fost scăldat mortul, pentru a se pierde rapid orice urmă a ei.

În mitologia noastră mai întâlnim două ape magice care străbat Universul văzut şi nevăzut. Apa Sâmbetei, care dă ocol Pământului, poartă obiectele pierdute şi se scuge în Tărâmul Celălalt şi Apa Duminicii care izvorăşte în Rai, ocoleşte cerurile şi coboară pe Pământ ca o apă curată şi sfântă, câteodată sub chip de rouă.

Astăzi, cunoaştem expresia „a se duce pe Apa Sâmbetei”, cu sensul de a se risipi, a se prăpădi, a se pierde. Ea poartă numele ultimei zile lucrătoare a săptămânii tradiţionale, deoarece sâmbăta este ziua consacrată amintirii sufletelor celor morţi, atât în calendarul popular, cât şi în cel bisericesc.

„Sâmbăta nimic nu poate reuşi pentru că este la sfârşitul săptămânii. Sfârşitul fiind al morţii şi al morţilor”, după cum a notat Ernest Bernea în lucrarea Cadre ale gândirii populare…continuare in adevaruldespredaci.ro