Alianţei UDMR-PSD i se alătură PLR. Autopropuneri,bunuri ale fundaţiei folosite în scop personal….

de Horia Mărieș la 5 noiembrie 2014 - 11:18

Un arheolog susţine că munţii Carpaţi au fost ridicaţi de daci acum 3000 de ani ca să-i apere de PSD

Munţii Carpaţi ar putea fi ridicaţi de mâna omului! O spune Troian Săbescu, arheolog al Institutului “Sergiu Cantacuzino”, într-un studiu recent care compară lanţul carpatic cu “un fel de Mare Zid Chinezesc construit de dacii din Ardeal ca să-i ferească de ceilalţi daci, care votau cu PSD încă de pe atunci”.

zid_anti_psd_carpati.jpg

Potrivit cercetătorilor lui Săbescu, în urmă cu 2-3 milenii, dacii din Ardeal erau într-un conflict tribal de natură agro-alimentară cu restul dacilor, întinşi până în Moesia, Sciţia şi Pont.

“Pentru că aceştia din urmă nu prea munceau, dar le prădau adesea grânarele şi amforele cu ulei ca să aibă iarna pomeni electorale, dacii ardeleni au hotărât să ridice un zid uriaş. Au pus mână de la mână, bolovan peste bolovan şi au ieşit munţii Carpaţi”, explică Săbescu.

“Ca zidul din Game of Thrones”, adaugă cercetătorul pentru a scoate în evidenţă seriozitatea covârşitoare a studiului său.

“Aceşti munţi artificiali, atât de mari că se văd din spaţiu, i-au ţinut pe dacii PSD-işti afară din Transilvania până recent, când au reuşit să se infiltreze în Hunedoara prin tunelurile săpate de mineri de-a lungul secolelor. Îndrăznesc să spun că activitatea minieră din valea Jiului a fost doar un pretext pentru perforarea străvechiului zid. Se ştie că minerii sunt şi ei urmaşi ai dacilor pesedişti, cunoscuţi cândva ca daci FSN-işti”, adaugă cercetătorul.

Times New Roman este din nou pe micile ecrane, în fiecare duminică, de la ora 19:00, pe Prima TV. Dacă ai ratat ediția specială dedicată votului de duminică, urmărește-o în secțiunea Times New Roman TV.

de ebihoreanul la 5 noiembrie 2014 - 13:13

„1. În Oradea, fiind un oraş turistic, era normal să existe turism electoral.

2. La intrarea într-o secţie de votare, patru cerşetori au fost îndepărtaţi pe motiv că făceau reclamă, prin propria prezenţă, unui anume candidat.

3. În spijinul candidatului de stânga au fost aduşi şi pensionarii de la Grădina Zoologică. Mai puţin ursul, care fiind în hibernare a cerut să i se aducă urna mobilă.

4. Consumul de mititei a fost mai mare ca de 1 Mai sau 23 August.

5. La ieşirea de la urne, preluând sloganul lui Dragnea, şeful UDMR, Kiss Alexandru, a declarat că a votat româneşte.

6. Singura circumscripţie unde a câştigat Ponta a fost la puşcărie. Acolo unde deja e o mare parte din activul de partid.

7. Morţii nu au mai ieşit la urne, pe motiv că nu sunt incineraţi.

8. A fost depistat un cetăţean cu coeficient de inteligenţă pozitiv, cu venit peste medie, care a votat cu stânga. Pentru că dreapta era în ghips.

9. Romii din carterul francez au sărbătorit intrarea în turul doi. Liderul lor a declarat că dacă mai sunt cinci tururi, au şanse să iasă cu bine din iarnă.

10. Deşi a fost criză de buletine de vot, acestea nu au putut fi multiplicate pentru că metoda „copy-paste” este patentată de un singur candidat.”

de Horia Mărieș la 5 noiembrie 2014 - 16:27

1) Doamnele au mereu genunchii frumoși, indiferent de vârsta lor, așa că bănuiesc câ n-a fost nici o problemă să scrie pe ei.
Depinde doar cåt de scurtă a fost fusta.

2) Nu m-am lâmurit, nici din articolul de azi, ce a fost cu „fenta” aia, numitâ completare HCL nu mai știu care, ăla care se referea la adresa str. 1 Decembrie nr. 40, adresă pe care eu o bănuiesc a fi a Szarvas Fogadău.

3) Recunosc, dar rog frumos să nu mă împușcați!

Incă.

Le-am văzut zilele trecute. Parcările din fața renovatei primării Szarvas Fogadău (știți istoria, v-am mai spus-o de nenumărate ori, locul unde Александар Петровић a văzut-o, cică, în 1846, pe Júlia Szendrey)

http://en.m.wikipedia.org/wiki/S%C3%A1ndor_Pet%C5%91fi#/image/File:Szendrey_julia.jpg

și in parcarea Judecătoriei Carei [care, intre noi fie vorba, datorită noii președinte al Judecătoriei, și lucru care chiar merită a fi semnalat, arată acum mult mai civilizat (inclusiv WC-urile) decăt cu două luni înainte], sunt amplasamente perfecte pentru bustul Regelui Ferdinand I.

Mai ales locul din fața renovatei primării Carei, a Fogadăului, in locul fântânii arteziene circulare, cu apă ieșind din trotuar.
Idee fumată deja, folosită deja de mult timp de ex. pe Corso Oradea.

Ijesmi ugy sem kel. Csak pocsekolod a vized, onkormanyzat! Și așa, apa care se bea de oamenii din Carei, de locuitorii Careiului, de cei care plătesc impozite și taxe, este încă ca_cafeaua.

Hát akor, már ne pocsekoljátok a drága vizet, a Jó Isten nevéért, hát már ne legyetek anyira hülyék!

Și ca să îi mai aducem aminte, ca să-l mai enervăm puțin, ca să-ii mai facem niște draci noi, fiindcă de cei vechi a scăpat după intàlnirea de ieri cu cei 180 de popi pe care i-a plimbat prin parcul Castelului, primașului venit din Asuajul Cel Mai de Sus, îi reamintim și pe această cale, doar ca să-l mai culturalizăm puțin, să-i mai suplinim câte ceba din lipsusurle majore pe care le are urmare anilor de școală făcuți pe sponci, că:

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și al reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, Germania. În 1885 a terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei. Urmează apoi studii la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen, pe care le absolvește în 1889.

Începând cu 1889, a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și fratelui său mai mare Wilhelm la drepturile de succesiune la coroana regală a României. Din acest moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având și o serie de comenzi onorifice, ajungând până la gradul de general de corp de armată.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a marii ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand I, în urma morții unchiului său regele Carol I. A condus România pe timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excludere sa din Casa Regală de Hohenzolern, de către șeful acestei case, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Faptul că a ales să lupte de partea aspirațiilor poporului său împotriva propriei familii regale a făcut ca în Romania să mai fie numit și „Ferdinand cel Loial” sau „Ferdinand Întregitorul”.

La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizarea a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand s-a încoronat ca primul Rege al României Mari.

În anii care au urmat Primului Război Mondial România a cunoscut o serie de transformări profunde, în special prin aplicarea reformei agrare și a votului universal.

În anul 1925 izbucnește „criza dinastică”, provocată de renunțarea Principelui de Coroană, Carol, la drepturile sale de succesiune la Coroana României, fapt ce l-a determinat pe Ferdinand să îl excludă pe Carol din Casa Regală a României și să îl numească ca moștenitor regal pe fiul acestuia, principele Mihai.

Ferdinand moare la Sinaia, la 20 iulie 1927 de un cancer galopant la colon, fiind înmormântat la necropola regală de la Curtea de Argeș. A fost urmat la tron de principele Mihai, care a devenit al doilea rege al României Mari sub numele de Mihai I dar care, din cauza minoratului, va domni sub regență.

În virtutea pozițiilor sale în stat, a fost membru de onoare al Academiei Române din 1890, iar între 1914 și 1927 a fost președintele de onoare al aceleiași instituții.
…………………………………………………….

Ferdinand Victor Albert Mainrad, prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, Germania, fiind al doilea fiu al prințului Leopold și al prințesei Antónia de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin tată, se trăgea dintr-o veche ramură a familiei regale germane: Hohenzollern. Prin mamă, se înrudea cu casa domnitoare portugheză și cu familia de Saxa-Coburg și Gotha.m Familia sa făcea parte din ramura minoră, catolică, a familiei domnitoare prusace de Hohenzollern. (este de menționat astfel că Maria de Edinburgh – viitoarea Regina Maria a României, avea un grad de rudenie mai apropiat de ramura imperială a Hohenzollernilor de la Berlin, decât chiar Regele Carol I sau Regele Ferdinand I).

Ferdinand și-a petrecut copilăria la reședința familiei din Sigmaringen. Urmează studiile gimnaziale și liceale la Dusseldorf, pe care le va absolvi în 1885. După terminarea liceului a devenit elev al Școlii Militare din Kassel, absolvită în 1897 cu gradul de sublocotenent. Urmează pentru trei semestre, până la începutul anului 1889 când este nevoit să se mute în România, cursurile Universității din Leipzig și ale Școlii Superioare de Științe Politice și Economice din Tübingen.

Fiul preferat al mamei sale, „Ferdinand era un tânăr prezentabil, deși destul de lipsit de grație, extrem de timid și penibil de tăcut. Deși urmase Academia de Război din Kassel și fusese vreme de doi ani în armata germană, era mai mult atras de Biserica Catolică și de cărțile sale de botanică.”

În școală va manifesta un talent deosebit pentru învățarea limbilor străine, însușindu-și limbile franceză, engleză și rusă. Din 1883 și până la stabilirea definitivă în România în 1889, a avut în permanență un profesor român trimis de regele Carol I, profesorul Vasile D. Păun, fost director al Liceului Gheorghe Lazăr din București. Acesta avea obligația de a-l învăța limba română și de a-i preda lecții de literatura, istoria și geografia românilor.

Educația sa a fost una destul de spartană, în ciuda originii sale princiare. Vasile D. Păun, profesorul său de limba română pe perioada studiilor în Germania, o prezenta astfel:

„Nu înconjurat de dascăli aduși acasă, ca doctorii la patul unui slăbănog, ci trimis la gimnasiul public, ca și Împăratul de acum al Germaniei, ca și Regele nostru, nu în trăsură, ci fie cât de rea vremea, pe jos, fără mănuși iarna și fără umbrelă de soare vara; supus acasă la disciplină militară; sculat la șase dimineața, băgat într-o baie rece, la aceeași temperatură în tot timpul; hrănit, negreșit mai bine decât un spartan dar îndestul de frugal; dus la biserică în toate duminicile; ținut departe de toate petrecerile cari i-ar fi umplut mintea de vedenii deșarte și inima de doruri sterpe; obișnuit a dispune de sume foarte neînsemnate de bani, dați lunar, cheltuiți cu rost, pe lucruri trebuincioase, și justificați până la cel din urmă pfennig; priveghiat, apoi, de ochii neîndurați a doi pedagogi, unul civil și celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care nu-i era dat s-o vadă decât la Sigmaringen, de trei ori pe an: la Crăciun, la Paști, și în vacanțele de vară; deprins, în sfârșit, a auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale A. Sale Regale, Principele Carol-Anton: « Nu-i destul că v-ați născut principi ci trebuie să munciți ca să dovediți că meritați titlul vostru ”
—Prof. Vasile D. Păun, Principele Ferdinad de Hohenzollern.

Din momentul în care Ferdinand a devenit unul dintre principii moștenitori ai tronului României, viața și activitatea tânărului prinț a fost constant în atenția opiniei publice din România. De exemplu o știre din 1887 spunea că „Se zice că prințul Ferdinand de Hohenzollern este destul de serios bolnav la Duesseldorf.” O altă știre de la o dată ulterioară arăta că „Principele Ferdinand în garnizoana Potsdamului își petrece admirabil de plăcut timpul.”

Nu erau neglijate nici aspectele referitoare la incertitudinea desemnării oficiale a unui succesor la tron. Astfel, deși prinții sunt criticați pentru mai slabul interes în însușirea limbii române, li se găsesc circumstanțe atenuante în situația dinastică neclară. „Auguștii nepoți ai Regelui nostru, nu își dau multă osteneală ca să învețe limba română. […] Poate că incertitudinea care înconjură încă chestia succesiunei la Tronul României contribue și ea, în mare parte, la puțina îngrijire ce principii Ferdinand și Carol arată pentru limba română.”

La 21 noiembrie 1880 șeful casei de Hohenzollern-Sigmaringen, principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, împreună cu fii săii Carol, rege al României, și prinții Leopold și Frederic încheie „Pactul de familie” prin care aceștia recunoșteau dispozițiile constituționale relative la succesiunea tronului României. Prin acest act, prințul Leopold a renunțat la drepturile sale de succesiune în favoarea fiilor săi.

Astfel, conform documentului, cei trei fii ai prințului Leopold, prinții Wilhelm, Ferdinand și Carol, au devenit din acel moment „moștenitori prezumtivi” ai regelui României, Carol I.

La 14 martie 1881 adunările legiuitoare aprobă modificarea Constituției României, care este proclamată regat, iar domnitorul Carol este proclamat rege. Ceremonia de încoronare s-a desfășurat la 10 mai 1881 și a fost urmată de 8 zile de sărbătoare națională. Cu această ocazie, principele Ferdinand face prima sa călătorie în România, însoțindu-l pe tatăl său.
Ulterior Ferdinand, singur sau împreună cu fratele său Carol, a mai vizitat România în mai 1883, mai 1895 și noiembrie 1896.
După tatăl său (în 1880) și fratele său mai mare, Wilhelm (în 1886) a renunțat la drepturile sale succesorale la tronul României.

„Chemat însă, ca principe ereditar de Hohenzollern, a îndeplini către Casa Noastră datorii de căpetenie, conștiința mea îmi impune obligația să nu las nici o îndoială asupra posițiunei mele față cu așezămintele constituționale privitoare la succesiunea Tronului românesc, la care familia noastră a aderat în mod solemn și deplin prin actul din 21 noiembrie 1880.

Mă călăuzesc dar de aceste sentimente aducând la cunoștința Majestății Voastre renunțarea mea la drepturile eventuale ce am asupra Coroanei României, drepturi cari mi-ar fi dobândite în lipsa unui moștenitor direct al Majestății Voastre. Am însă încrederea deplină că dacă Principele Ferdinand, fratele meu, ar fi chemat să urmeze marea operă începută de Majestatea Voastră, el va pune în îndeplinirea acestei misiuni mărețe o voință hotărâtă, o muncă conștiincioasă și neobosită, și toată onoarea sa.”

Prin renunțarea fratelui său mai mare Ferdinand a devenit, fără să își dorească, moștenitor al unchiului său, regele Carol I al României. „Wilhelm, fratele mai mare al lui Ferdinand, a încercat să trăiască în Balcani vreme de un an, dar a găsit viața de acolo nemulțumitoare. Preferind să trăiască în Germania ca Prinț de Hohenzollern, el a predat onorurile românești fratelui său mai mic. Ferdinand, care își trăia viața mai mult prin absență, a fost prea slab să refuze o poziție care îi displăcea și pentru care era extrem de nepotrivit.”

La 14 martie 1889 Senatul României a votat o moțiune de „a înscrie în apelul său nominal pe al doilea fiu al A. S. R. Principele Leopold, Principele Ferdinand, cu următorul titlu «Alteta Sa Regală Ferdinand,Principe al Romaniei, moștenitor presumptiv al Coroanei»”.

La 27 martie 1889, Ferdinand trimitea din Cannes președintelui Senatului o scrisoare de răspuns prin care lua act cu vie mulțumire de decizia corpul legiuitor și transmitea intenția de a veni definitiv în România precum și hotărârea sa de a-și îndeplini cu credință îndatoririle ce îi reveneau în noua sa calitate.

„ Să fiți bine convinși că toate actele mele vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire către țară, pe care mă voi sili a o servi din toate puterile mele, luând călăuză pilda marilor săi Domni din trecut, inspirându-mă de frumoasele amintiri ce au lăsa și având neîncetat sub ochi nobilul exemplu al regelui Carol I. Astfel sper a corespunde încrederei și așteptărilor poporului român.

La 17 aprilie 1889, primul ministru Lascăr Catargiu trimite se aprobare regelui, raportul nr. 705, prin care se cerea aprobarea pentru publicare în Monitorul Oficial „a celor 4 acte relative la regularea succesiunei la Tron din 1880 […], precum și a scrisorii A. S. Principelui Guillaume, principe ereditar de Hohenzollern, din 29 Decembre 1886, care completează aceste acte.”[16] Potrivit Constituției, Ferdinand nu era nevoit să treacă la ortodoxism, însă se prevedea ca urmașii săi să fie botezați în religia ortodoxă.

Principele Ferdinand a sosit în România, în data de 19 aprilie 1889, îmbrăcat în uniforma de sublocotenent a Regimentului 3 Linie, fiind întâmpinat la Gara de Nord de oficialitățile statului, în frunte cu regale Carol și regina Elisabeta.

La 23 aprilie 1889, la propunerea ministrului de război, Ferdinand este înaintat „la alegere”, la gradul de locotenent, în cadrul aceluiași regiment, al cărui comandant onorific era tatăl său, prințul Leopold.

După curmarea din fașă de către regele Carol I a unei idile cu Elena Văcărescu, Ferdinand a devenit obiectul complicatului balet politico-diplomatic al căsătoriilor monarhice europene din a doua parte a secolului XIX. „În acea epocă nici nu se punea problema să ceri părerea copiilor, care trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau de sentimente, ci de politică.”

Casa Regală a României a început căutarea unei partide pentru prințul de coroană Ferdinand, menite să asigure viitorul acestei dinastii. Astfel vor fi declanșate o serie de acțiuni menite să contribuie la cunoașterea și apropierea dintre Ferdinand și principesa Maria de Edinburgh. Primele întâlniri din anul 1891 vor fi eșecuri totale, dar apoi prin intervenția energică a împăratului german care îl cheamă pe timidul Ferdinand și îi ordonă să rezolve situația, simultan cu presiunile făcute de marea ducesă Maria Alexandrovna asupra Mariei, lucrurile se vor aranja prin anunțarea logodnei noului cuplu, în vara lui 1892.

Pentru oficializarea logodnei, regele Carol I a efectuat în toamna lui 1892 o vizită la Londra pentru a se întâlni cu ducele de Edinburgh, tatăl Mariei, și apoi cu regina Victoria, care a fost de acord cu căsătoria preconizată, oferindu-i cu acest prilej lui Carol Ordinul Jartierei.

La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Ferdinand, Prințul de Coroană al României cu Alteța Sa Regală Marie de Edinburgh. Celebrarea a cuprins de fapt un număr de trei ceremonii de căsătorie: civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei).

Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind oficiată de Karl von Wedel, mareșalul curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus semnătura pe actul de căsătorie.

Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, fiind prima căsătorie a unei prințese britanice cu un prinț catolic, după câteva sute de ani.

Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind oficiată în unul din saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.

Deși regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat doar „Honigtag” („o zi de miere”),nproaspătul cuplul regal avea să petreacă totuși o lună de miere la castelul Krauchenwies din Bavaria. De aici au plecat spre țară, cu o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină oficială, aceea de a-l vizita pe împăratul Franz Josef. Având în vedere situația politică delicată a momentului (era în plină desfășurare procesul memorandiștilor) vizita avea să fie scurtă urmată de o traversare a Transilvaniei pe timp de noapte și cu luminile trenului stinse.[24] Cuplul princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei, la Predeal, urmată de o serie întreagă de ceremonii și recepții oficiale.

Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una complexă și cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit o constantă a acestei relații a fost permanenta disocierea între viața publică și cea privată, pe care atât Ferdinand cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care le aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune.”

Faptul că această căsătorie a fost stabilită din interese dinastice, fără ca cei doi viitori soți să aibă vreun cuvânt de spus, ca și diferența de vârstă și temperament a lor, a făcut ca în primii ani de căsătorie relația celor doi să fie una destul de tumultoasă și inegală.

„Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că mintea noastră lucrează complet altfel. În tinerețea noastră ne făceam unul pe altul să suferim, eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme asupra cărora cădeam de acord.

—Regina Maria, Însemnări.
Cu timpul, cu apariția copiilor, cu o mai bună înțelegere din partea lui Ferdinand și cu mai buna integrare a principesei Maria în Casa Regală și în societatea românească, perechea princiară a reușit să treacă peste cele mai multe dintre aceste asperități, reprezentând un factor de stabilitate pentru viitorul dinastiei și al României în general. Cel mai bine a sintetizat această perioadă tot regina Maria care îi mărturisea la un moment dat regelui Ferdinand ”ce păcat că a trebuit să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să conviețuim!”

Ferdinand și Maria ca rege și regină
Diferența de temperament dintre Maria și Ferdinand a indus în anumite momente percepția că acesta ar fi fost sub dominația energicei sale soții, ceea ce era de multe ori doar o aparență. Chiar dacă Ferdinand lua hotărârile cu greutate și de multe ori ajutat de alții, inclusiv regina, el nu lua decât acele hotărâri la care singur ajunsese la concluzia că sunt cele corecte.

„Părerea obișnuită este că era sub influența Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-au dus la gloria întregirii neamului. Lucrul nu este exact. Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare măsură. Chiar personalități mai puternice din apropierea lui l-au putut influența, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât de hotărâtă, de vie ca a Suveranei. Însă o adevărată, o decisivă influență dânsa nu putea exercita, fiindcă legătura sufletească dintre ei era prea slăbită, prea erau departe și străini unul de altul. În tinerețile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu fusese însă împărtășită.

Dincolo de iubirile pasagere ale regelui Ferdinand și ale reginei Maria, relația lor de cuplu s-a consolidat ajungând ca între ei să se stabilească o toleranță și o camaraderie bazate pe preocupările comune pentru țară și familie. Ea se închina în fața superiorității sale ca rege și bărbat în public. El se pleca în fața ei în viața particulară. „Acum suntem cei mai buni asociați, cei mai loiali tovarăși, dar viețile noastre se întretaie doar în anumite chestiuni.”

„Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. […] Regele însă admira multe din însușirile soției lui — voința, sinceritatea, vitalitatea, veselia dar atâta tot. Treceau săptămâni și luni fără să-și vorbească altceva decât banalități la masă și față de martori. Nici o intimitate între două vieți îndreptate pe cărări despărțite. Tronul pe de o parte, încercările ei repetate pe de altă parte, îi apropia din nou vrând ne vrând, dar nu destul. Este sigur că în fundul sufletului său el a avut față de dânsa adevărata stimă și adevărata încredere, o cunoștea însă prea bine ca să nu se sfiască de ea”.

Ferdinand și Maria au trebuit să participe în perioada imediat revenirii în țară la o întreagă suită de manifestări oficiale prilejuite de căsătoria cuplului princiar unde, deși au întâlnit toată elita politică, culturală și militară a României, regele Carol veghea ca aceștia să nu-și facă prieteni în societatea românească deoarece „prietenii nu erau întotdeauna cei mai buni sfătuitori, plus că favoritismul creează gelozii, așa că e mai sigur să nu ai prieteni.”vPrimii ani ai căsniciei nu au fost dintre cei mai fericiți, fiind marcați de faptul că, așa cum arăta Maria, „soțul meu era subjugat de cultul pentru bătrânul de fier, tremurând mereu la gândul că acțiunile sale l-ar putea nemulțumi pe acest sclav al datoriei care era capul familiei.

În viziunea lui Carol, „acest rege conservator și maniac al disciplinei, care s-a zbătut mai mult decât oricine altcineva să construiască România modernă”,[30] singurul rol pe care perechea moștenitoare trebuia să îl joace era acela de a-și face datoria în ducerea mai departe la îndeplinire a acestui proiect al său. În acest scop, i-a tratat pe Ferdinand și Maria fără nici un fel de menajamente. „Regele Carol nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia.” Cât despre Maria, Carol afirma simplu că „o prințesă moștenitoare are doar datorii și singurele sale drepturi sunt cele care decurg din această situație.”

De asemenea, raporturile lui financiare cu perechea princiară au fost în aceeași notă: „i-a lăsat veșnic să se zbată cu ridicole greutăți financiare, cu o numeroasă și costisitoare familie, când ar fi putut să le asigure traiul cuvenit, mărindu-le subvenția sa numai cu câteva zeci de mii de lei în plus.”

În martie 1896 cuplul moștenitor al coroanei României se mută în noua reședință princiară, Palatul Cotroceni, care, începând cu 1892, începuse să fie amenajat special în acest scop de către Regele Carol I. Acest fapt va permite obținerea unui grad mai mare de independență în viața privată a familiei princiare, și începutul unei desprinderi de tutela regelui.[31] Tot Carol va construi și o nouă reședință de vară pentru principii moștenitori, Castelul Pelișor, situat în complexul familiei regale de la Sinaia, inaugurat în anul 1903.

În anul 1896, Ferdinand și Maria vor reprezenta familia regală română la festivitățile prilejuite de încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.

În conformitate cu uzanțele caselor regale și într-o încercare de a asigura o implicare mai mare a principelui de coroană în activitățile statului, Regele Carol I decide, în 1896, numirea principelui Ferdinand în calitate de comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori.

În 1897 principele Ferdinand se îmbolnăvește de o formă gravă de febră tifoidă, care a fost aproape de a-i cauza moartea. După convalescența și însănătoșirea lui Ferdinand, perechea va pleca și va petrece iarna 1897/1898 pe Coasta de Azur, în compania rudelor Mariei din familia imperială rusă, fapt care va provoca nemulțumirea regelui Carol.

Cuplul princiar (și apoi regal) Ferdinand și Maria va avea un număr de 6 copii, din care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913.

Relațiile dintre părinți și copii în familia regală Ferdinand și Maria au fost în aparență normale, dar în fapt atât regele cât și regina nu s-au implicat în educația copiilor regali așa de mult pe cât ar fi fost necesar, astfel încât aceștia să conștientizeze și să înțeleagă pe deplin misiunea care le revenea în cadrul societății românești. Maria, fire copilăroasă și îndrăzneață, nu a reușit să-și supravegheze copiii cu strictețe, în vreme ce Ferdinand, datorită incapacității sale de a lua hotărâri și mai ales datorită timidității sale excesive, nu a reușit la rându-i să se impună în viața copiilor săi. Copiii au primit, desigur, instrucția cuvenită rangului, dar Casa Regală nu putea ține locul unei adevărate instituții pedagogice. Curtea a reprezentat mai degrabă un mediu delăsător, în care fiecare copil regal a crescut în voia lui, fără o educație riguroasă, corespunzătoare viitoarei lor misiuni, formarea personalității lor.

Maria recunoștea că „nu aveam deloc fire de pedagog” iar în ceea ce-l privea pe principele Ferdinand, spunea că: „Nando se ocupă de timbrele lui și de regulamentele militare lăsând educația copiilor în seama primei persoane care insistă să o facă. La el groaza de a nu face cumva ceva ce nu se cuvine îl împiedică să facă lucrurile pe care ar trebui să le facă.”

Peste toate acestea s-a mai suprapus și ingerința regală, Regele Carol I și regina Elisabeta luându-i pe micii Carol și Elisabeta din mâinile părinților săi cât mai devreme, deoarece regele considera că educația viitorului moștenitor al tronului era una din responsabilitățile sale și era dreptul său în calitate de șef al familiei și de rege.
„Se știe că este o tradiție în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele raporturi cu moștenitorii lor. Regele Carol nu s-a abătut de la această tradiție familiară. Nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care pretindea că-l iubește — mai puțin totuși decât pe Principele Nicolae, incontestabil nepotul sau răsfățat — nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet instrucția și educația lui, ca și cum ar fi vrut să lase României urmași cu totul nepregătiți spre a-i lua succesiunea.
Eșecul educării copiilor familiei princiare în sensul înțelegerii rolului și menirii lor publice a fost „un produs al cooperării dintre prea multe autorități și prea puțină disciplină”.

Principele Ferdinand a ajuns pe tronul României la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată. În parlament noua pereche conducătoare a fost primită cu căldură și speranță, fiind aclamați îndelung.

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război. Ferdinand reușește să reziste presiunilor interne și externe, pentru a se alătura uneia dintre tabere.

„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot… Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat.”

—Regina Maria despre regele Ferdinand
Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu s-au folosit de legăturile reginei Maria cu casele regale rusă și britanică pentru a prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazau aceste dorințe. Prin aceste contacte „neoficiale” a fost posibilă „ocolirea” constrângerile neutralității și facerea cunoscută a poziței României.

După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.

Războiul și Conferința de Pace
În perioada în care România a rămas neutră, misiunea principală a armatei a constat în asigurarea granițelor țării, concomitent cu organizarea și desfășurarea pregătirii marilor unități și unităților din subordine pentru o eventuală intrare în război, cu temeinicie dar cu discreție și fără să pară provocatoare. Misiunea era îngreunată de faptul că cei doi vecini, Rusia și Austro‑Ungaria erau angrenați în înfruntări militare de amploare, chiar la frontiera României, pe frontul din Bucovina și Galiția.

La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu din București, primul ministru Ionel Brătianu a semnat în secret, din partea României, documentele prin care România se angaja să intre în război de partea Antantei.

La 14 august 1916 regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. La aflarea veștii că România s-a aliat cu Antanta, familia din Germania l-a renegat, iar la Castelul Hohenzollern s-a arborat în doliu stindardul heraldic al familiei.

Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”.

În conformitate cu prevederile aceluiași plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor de armată existente. Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui plan a fost faptul că formarea celor patru comandamente de armată s‑a făcut după declanșarea mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele nou create, nu au putut să gestioneze această operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate și controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare simultan cu propria lor constituire. Excepția a constituit-o Armata de Nord unde generalul Prezan, comandant al Corpului 4 Armată a fost numit comandant al nou-înființatei Armate de Nord, fiind singurul care a avut șansa de a comanda trupele pe care le avea deja în subordine, lucru care nu s-a întâmplat în cazul celorlalte trei armate. Acesta este și unul din factorii majori care au contribuit la modul organizat și disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile militare ale Armatei de Nord, față de ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în cazul operațiilor desfășurate de restul armatei române.

Cu tot entuziasmul din faza inițială a războiului, favorizat de înaintarea rapidă în Transilvania, o serie de decizii politice și militare eronate, precum și intrarea Bulgariei în război, a făcut ca situația de pe câmpul de luptă să se întoarcă rapid, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale.

În armată, pe fondul incompetenței manifestate de o bună parte din corpul superior de comandă, începuse să se manifeste o atitudine defetistă și resemnată, pe care regele a încercat să o combată cu fermitate.

„În situația actuală nu admit să se vorbească de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant de armată să desfășoare o energie extremă […] Orice defecțiune, orice idee de retragere nemotivată de presiunea reală a inamicului, trebuie reprimată imediat cu pedepse capitale.

Armata de Nord, într-o situație dificilă și în fața atacurilor unor forțe superioare, a contraatacat admirabil, 10 zile de-a rândul și a reușit să izgonească pe inamic peste frontieră. După înfrângerile în serie suferite de Armata României în Oltenia și Muntenia,pierderea bătăliei pentru București compromitea definitiv situația șefului Marelui Cartier General al Armatei, generalul de brigadă Dumitru Iliescu. Ferdinand intervine cu hotărâre și îi cere primului ministru destituirea protejatului său și să lase de acum înainte conducerea efectivă a operațiunilor armatei Marelui Cartier General, fără imixtiunea Ministerului de Război pe care îl conducea.

Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în decembrie 1916, la Iași. Pentru rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, întrucât în noiembrie 1916, murise de febră tifoidă, la numai 3 ani, principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Au fost nevoiți să-l îngroape în grabă, regina Maria amintind în memoriile ei durerea de a nu putea vizita mormântul din cauza ocupației.

România era confruntată cu ravagiile făcute de tifosul exantematic,[41] în timp ce dinspre Basarbia se infiltrau agitatori bolșevici care îndemnau militarii demoralizați să abandoneze lupta și să se ridice împotriva „clasei asupritoare”. În acest context, Ferdinand și-a luat legământul de a înfăptui după război o reformă agrară, reușind astfel să curme aceste tendințe centrifuge.

Prezența permanentă și directă a regelui Ferdinand și reginei Maria în mijlocul soldaților care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca și promisiunea solemnă a regelui că o parte din pământul țării le va reveni lor, a dus la crearea unei simbioze între familia domnitoare și popor, fapt care se va proba în condițiile dificile ale anilor 1917-1918. „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile, soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru”.

În timpul războiului, Ferdinand și mai ales Maria au contribuit esențial la concentrarea efortului de război și la păstrarea moralului armatei, deși încheierea de către Rusia a unui tratat de pace separat a provocat căderea frontului estic, lăsând România singură împotriva puterilor centrale. Fusese luată în considerare chiar opțiunea ca armata română să se refugieze în Rusia, pentru a fi transporată de flota britanică pe frontul de vest.

După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie 1917,[44] relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva să „strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.

Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie 1918, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege din casele regale austriecă sau germană. „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.

Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de pace, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătiani și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama.

Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană din 3 martie 1918 s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”.

Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinad să facă tot ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război, majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând meritele acțiunii regelui și reginei în luarea și ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile.

În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, situația războiului s-a întors împotriva puterilor centrale și Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă. Armata Română a ajuns până la Budapesta, eliberând Ungaria de un regim comunist.

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia.

Viața politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus de frații Ion Brătianu și Vintilă Brătianu. Unirea cu Transilvania a lărgit, însă, baza electorală a opoziției, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 – octombrie 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc.

Contrar succeselor dobândite în urma războiului, încununtate prin realizarea României Mari, viața personală a regelui se confrunta cu probleme cauzate de Carol, prințul moștenitor, care trăia o viață scandaloasă și, încălcând legea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Căsătoria a fost, în cele din urmă, anulată la Tribunalul Ilfov, Ioana Lambrino fiind exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol iar principele fiind trimis într-o lungă călătorie în jurul lumii, pentru „a o uita” pe Ioana Lambrino.

La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica regelui Constantin I al Greciei, iar în anul 1921, Ferdinand a trăit nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Dar cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să fie de durată, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul și plecând la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, în decembrie 1925, Ferdinand îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.

Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, de cancer intestinal[50] și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regență formată din trei persoane, din care făcea parte și cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, prințul Nicolae.

Istoricul Gerhard Grimm scria:

„Ferdinand a condus țara cu respectarea strictă a Constituției și a pus datoria sa ca rege al României, înaintea simțămintele sale personale (cum a fost în cazul intrării în război împotriva țării sale natale sau excluderii propriului fiu din rândul Casei Regale a României). A fost dăruit cu un devotament neobosit față de datorie, o gândire socială profundă și capacitatea de a găsi echilibrul între adversități.

Cu sprijinul puternicei, energicei și voluntarei sale soții, a reușit să-și conducă țara cu bine prin Primul Război Mondial, să promoveze reforma agrară, să adopte o politică moderată față de minorități, cerută prin Tratatele de Pace de la Paris și să asigure astfel stabilitatea internă a României Mari.

Viziunea politică a lui Ferdinand nu a putut fi transpusă integral în practică, din cauza limitărilor puterilor sale prin regimul constituțional existent. Sub aparența sa modestă, retrasă și lipsită de hotărâre se ascundea o conștiință superioară și o bogată viață interioară.”

Personalitatea regelui Ferdinand a fost una complexă rezultată din influențele uneori contradictorii ale credinței catolice profunde, formației sale umaniste, educației burgheze germane și cerințelor oficiale ale statutului său de prinț moștenitor și apoi rege. Aceste trăsături se puteau întrezări încă din perioada sa de formare, în Germania. Profesorul Vasile D. Păun, îi face următorul portret prințului din respectiva perioadă:

„Bălai, năltuț și subțirel la trup, cu ochii albaștri închiși, foarte blânzi, cu nasul arcat, semnul cel mai caracteristic al liniei suabe de Hohenzollern, cu expresia gurii și a feței așa de fină și de curată, ca ai crede-o de fată mare, amestec armonic al sângelui latin, cu tipul plăvit, gânditor și vesel tot deodată al germanilor de la sud. Ar prinde, poate, mirare pe cineva, dacă i-ai spune că acest tânăr are încă sfiiciuni de femeie, se roșește încă la obraz ca o fecioară de abia scoasă în lume.

Minte cumpănită, vorba măsurată, precisă; judecata clara, înțelege lucrurile dintr-o dată își întrebuințează limba numai atuncea, când ar avea de spus ceva bine gândit. În intimitate, voios, glumeț pe socoteala slăbiciunilor omenești, însă niciodată personal; compătimitor și darnic, blajin cu toată lumea, prieten de temei”.
—Prof. Vasile D. Păun, Principele Ferdinand de Hohenzollern

La rândul său Sterie Diamandi, schița în 1934 două portrete antinomice ale lui Ferdinand, care coexistau în spațiul public românesc:

„Asupra Regelui Ferdinand au circulat și continuă să circule încă două versiuni, diametral opuse una de alta. După una din acestea, regele, sub a cărui Domnie s-a înfăptuit România Mare, e înfățișat în culori vii și strălucitoare, atribuindu-i-se calități dintre cele mai rare. Este versiunea oficială pe care o întâlnești în manualele de școală, în discursurile protocolare ținute în ocazii festive […] Această versiune însă are marele cusur că-i suspectată de către public. Acesta a preferat mai degrabă să dea crezare celeilalte, care-l înfățișează pe regele Ferdinand într-o lumină cu totul defavorabilă. După această ultimă versiune, regele Ferdinand ar fi fost un om fără personalitate, submediocru ca inteligență și plin de păcate. […] Pentru mulți, prințul moștenitor nu era decât „bietul Fritz”, cel cu urechile blegi, pe socoteala căruia unii cleveteau, iar alții se amuzau. ”
—Diamandi, Galeria oamenilor politici, 1934.
Diamandi, aromân originar din Macedonia, relatează că portretul negativ, care ajunsese chiar până în școlile primare din Macedonia, se impusese atât de tare în conștiința publicului român, încât erau voci care deplângeau vindecarea lui Ferdinand de tifos și își puneau speranțe mari în fiul său, prințul Carol.

Dotat cu o inteligență superioară și o cultură vastă, Ferdinand era o persoană introvertită, nepotrivită pentru poziția publică de prim-plan pe care o presupunea rolul de monarh. Ajuns rege în 1914, când a debutat Primul Război Mondial, Ferdinand a fost în curând pus în situația grea de a alege între interesele țării sale de adopție, România, și identitatea sa germană, care se aflau în conflict ireductibil. După o perioadă de neutralitate, în 1916 România a ales să intre în război pentru realizarea dezideratelor sale naționale. În timpul retragerii guvernului la Iași, când situația militară era disperată, familia regală a avut un rol esențial în păstrarea moralului. Pentru a contracara influența agitatorilor sovietici, regele a promis țăranilor care luptau înfăptuirea reformei agrare, care s-a realizat după război.

Pentru că nu și-a pus semnătura pe tratatul separat de pace cu Puterile centrale din 1918, România a putut intra din nou în război cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul acestuia. Odată recunoscută Marea Unire din 1918, Ferdinand și Maria s-au încoronat regi pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. În următorii ani, România și-a dat o nouă constituție democratică (1923) și a săvârșit reforma administrativă (1925). Ferdinand a fost criticat adesea pentru personalitatea slabă, unii susținând că a fost sub influența soției sale și a politicienilor Ionel Brătianu și Barbu Știrbei, colaboratori apropiați ai săi. Ultimii ani ai suvernaului au fost umbriți de noua renunțare la tron a prințului Carol (decembrie 1925), pe care Ferdinand n-a mai tolerat-o, numindu-l moștenitor al tronului pe prințul Mihai, care i-a urmat ca rege.

Titluri, formule de adresare, însemne și distincții

Distincții

Regele Ferdinand a primit de-a lungul vieții sale următoarele ordine naționale sau ale altor țări:

Românești

Star of Romania Ribbon.PNG – Mare Maestru al Ordinului Steaua României, 10 octombrie 1914
Ro1ocr.gif – Mare Maestru al Ordinului Coroana României, 10 octombrie 1914
OrderofCarolI.ribbon.gif – Mare Maestru al Ordinului Carol I, 10 octombrie 1914
Ord.MichaeltheBrave-ribbon.jpg – Mare Maestru (și fondator) al Ordinului Mihai Viteazul, 26 septembrie 1916
Order of Faithful Service (Romania) – ribbon bar.gif – Mare Maestru al Ordinului Serviciu Credincios, 10 octombrie 1914
Străine

Legion Honneur GC ribbon.svg – Ordinul Legiunea de onoare în grad de Mare Cruce (Franța)
Order of the Most Holy Annunciation BAR.svg – Cavaler al Ordinului Prea Sfintei Bune Vestiri (Italia), 1893
Cavaliere di gran Croce Regno SSML BAR.svg – Cavaler al Ordinului Sfinților Mauriciu și Lazăr în grad de Mare Cruce (Italia), 1893
Cavaliere di Gran Croce OCI Kingdom BAR.svg – Cavaler al Ordinului Coroana Italiei în grad de Mare Cruce (Italia), 1893
Order of the Garter UK ribbon.png – Cavaler al Ordinului Jartierei (Marea Britanie)
Order of the Golden Fleece Rib.gif – Cavaler al Ordinului Lânii de Aur (Austro-Ungaria)
Ord.Aquilanera.png – Cavaler al Ordinului Vulturul Negru (Germania)
POL Virtuti Militari Wielki BAR.svg – Cavaler al Ordinului Virtutea Militară în grad de Mare Cruce (Polonia)
Order of the Karađorđe’s Star with Swords rib.png – Cavaler al Ordinului Steaua lui Karageorge în grad de Mare Cruce (Serbia)
Orderglory rib.png – Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa aII-a (Rusia), 15 martie 1918
Arbore genealogicModificare

Referințe și noteModificare

^ Enciclopedia Britanica, vol 5, Editura Litera, Chișinău, 2010, p. 53
^ Julia Gelardi, Born to Rule – Five Reigning Consorts, Granddaughters of Queen Victoria. Headline Book Publishing, 2005
^ p.235 în „Romania – Borderland of Europe”. Lucian Boia. Translated by James Christian Brown. Reaktion Books Ltd. 2006. „Pentru România, căsătoria din 1893 dintre Maria de 17 ani (născută în 1875) și Ferdinand, moștenitorul tronului, a fost o lovitură dinastică importantă. Firește, țara avea un Hohenzollern la conducere, dar nu unul din ramura imperială a familiei. Maria era mai înrudită cu Hohenzolllernii de la Berlin decât Carol sau Ferdinand;”
^ a b Gerhard Grimm, Ferdinand, Prinz von Hohenzollern-Sigmaringen, în „Neue Deutsche Biographie“, Band 5, Duncker & Humblot, Berlin, 1961, ISBN 3-428-00186-9
^ a b c d e f Hannah Pakula, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României, vol. II, Editura Lider, București, 2003
^ Dimitrie R. Rosetti, Dicționarul contimporanilor, Editura Lito-Tipografiei „Populara”, București, 1897
^ a b Vasile D. Păun, Principele Ferdinand de Hohenzollern, în „Epoca”, an III, nr. 454, 17 mai 1887
^ Epoca, an III, nr. 604, 2 decembrie 1887
^ a b Epoca, an II, nr. 394, 16 martie 1887
^ Nicolae G. Krupensky, Medaliele române sub regele Carol I și alte câteva medalii mai vechi, Lito-Tipografia Carol Göbl, Bucuresci, 1894
^ a b Dimitrie Onciul, Din istoria României, Editura Librăriei Socec & Co, București, 1913
^ Epoca, no. 16, vineri, 22 aprilie 1883
^ a b Titu Maiorescu, Însemnări zilnice. Volumul 2: 1881-1886, Editura Librăriei Socec & Co, București, 1939
^ Scrisoarea A. S. Principele Guillaume, Principe Ereditar de Hohenzollern adresată Majestății Sale Regelui României, în „Epoca”, Anul IV No. 1025, miercuri 19 aprilie 1889
^ România Liberă, anul 13, nr. 3477, 23 aprilie 1889
^ a b România Liberă, anul 13, nr. 3473, 19 aprilie 1889
^ Cuvântări de Ferdinand I, Regele României: 1889-1922, Fundația Culturală Principele Carol, București, 1922
^ Sosirea Principelui Moștenitor, în „Epoca”, anul IV, No. 1026, joi, 20 aprilie 1889
^ România liberă, 13, nr. 3477, 23 aprilie 1889
^ a b c d e f Guy Gauthier, Missy regina României, Editura Humanitas, București, 2010, ISBN: 978-973-50-2621-9
^ a b Marie, Queen of Rumania, „The story of my life”, part 7, în The Saturday Evening Post, 27 January 1934, accesat pe 27.08.2013.
^ The marriage of H.R.H. the Princess Marie of Edinburgh with H.R.H. Ferdinand, Crown Prince of Roumania at Sigmaringen, January 10, 1893, în „Supplement to The Graphic”, London, January 21, 1893, [1], accesat pe 27.08.2013
^ Marie, Queen of Rumania, „The story of my life”, part 8, în The Saturday Evening Post, 3 February 1934, accesat pe 27.08.2013.
^ Marie, Queen of Rumania, „My life as a Crown Princess, part 1”, în The Saturday Evening Post, 14 April 1934, accesat pe 28.08.2013.
^ a b Eugen Wolbe, Ferdinand I Întemeietorul României Mari. O biografie, Editura Humanitas, București, 2004
^ a b Maria, Regina României, Însemnări zilnice (ianuarie 1921-31 decembrie 1922), Vol. III, Editura Albatros, București, 2004
^ a b c d e Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul I, Jon Dumitru Verlag, München, 1981-1982
^ a b c Ștefania Ciubotaru, Viața cotidiană la curtea regală a României (1914-1947), Editura Cartex, București, 2011
^ a b Regina Maria, The Story of a Good Man. King Ferdinand of Romania, Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Regina Maria, vol. III, dosar 7, apud. Diana Mandache, Regina Maria a României. Capitole târzii din viața mea. Memorii redescoperite. Editura ALLFA, București, 2011, p. xxiii
^ Recenzie la „The Story of My Life”, în The Time Literary Supplement, 18 October 1934, p. 703, apud. Diana Mandache, Regina Maria a României. Capitole târzii din viața mea. Memorii redescoperite. Editura ALLFA, București, 2011, p. xxiii
^ Florin Stoican, „Istoria Palatului Cotroceni: de la Șerban Cantacuzino la Traian Băsescu. Cum a luat naștere sediul prezidențial din buricul Bucureștiului”, în Adevărul, 18 mai 2012, accesat la 18 octombrie 2013
^ „În Actul inaugural al castelului, pictat de regină pe pergament se consemnează: Noi, Carol I, rege al României, clădit-am această casă alăturea de falnicul castel Peleș pentru iubiții noștri nepoți. Sfințită de biserică spre a aduce binecuvântarea cerului, noi, Ferdinand, principe al României cu Maria, principesă primit-am această nouă clădire, cu inima recunoscătoare și plină de dragoste. Intrat-am cu ai noștri copii, Carol, Elisaveta și Maria, în anul mântuirii 1903, iar al domniei regelui Carol al 37-lea, în ziua de 24 maiu. Datu-i-am nume, Pelișor.” în Dana Mihai, „110 ani de la inaugurarea Castelului Pelișor, darul făcut de Carol I lui Ferdinand și Reginei Maria”, Adevărul, 3 februarie 2013, accesat la 18 octombrie 2013.
^ Marie, Queen of Rumania, „My life as a Crown Princess, part 4”, în The Saturday Evening Post, 05 May 1934, accesat pe 28.08.2013.
^ Diana Mandache, Regina Maria a României. Capitole târzii din viața mea. Memorii redescoperite. Editura ALLFA, București, 2011
^ Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 416
^ Petre Otu, 150 de ani de la nașterea mareșalului Constantin Prezan, în revista „Document-Buletinul Arhivelor Militare Române”, nr. 1 (51), 2011 pp 10-17
^ Simina Stan, Cula din apropierea Parcului Ioanid,[2], accesat la 20.04.2013
^ România în Războiul Mondial, 1916 – 1919, vol. 1, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1934, p. 97
^ Petre Otu, 150 de ani de la nașterea mareșalului Constantin Prezan, în revista „Studii și Comunicări” a Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române, vol. IV, 2011
^ xxx, Marele Cartier General al Armatei României. Documente 1916 – 1920, Editura Machiavelli, București, 1996
^ Eusebi Manolache, „Tifosul, cea mai mare calamitate pentru români”, Historia, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tifosul-cea-mai-mare-calamitate-romani, accesat la 25 octombrie 2013
^ Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. III, Editura Eminescu, București, 1991
^ Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, București, 1922.
^ Tudor Cireș, „Armistițiul de la Focșani și urmările lui”, în Jurnalul Național, 26 noiembrie 2012, accesat la 20 octombrie 2013
^ Alexandru Marghiloman,Note politice 1897-1924, vol. 3, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1927
^ Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul III, Jon Dumitru Verlag, München, 1981-1982
^ Constantin Argetoianu, Memorii: pentru cei de mâine – amintiri din vremea celor de ieri, Volumele 1-11, Editura Machiavelli, București, 1997-1998
^ Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul I-III, Jon Dumitru Verlag, München, 1981-1982
^ Carmen Anghel, Maria și Ferdinand I au devenit regii României Mari, Jurnalul Național, 12 octombrie 2012, accesat la 9 iunie 2013.
^ Florin Mihai, Ferdinand I – regele Marii Uniri, Jurnalul Național, 19.07.2007.
^ Diamandi, 1998, p. 9.
^ Diamandi, 1998, p. 9-10.
BibliografieModificare

ro Limba română
Anastasiu, Alexe, Dinastia regală și poporul român, Institutul de Arte Grafice „Convorbiri Literare”, București, 1924
Argetoianu, Constantin, Memorii: pentru cei de mâine – amintiri din vremea celor de ieri, Volumele 1-11, Editura Machiavelli, București, 1997-1998
Bărbulescu,Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith , Papacostea, Șerban , Teodor, Pompiliu , Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, ISBN: 973-45-0244-1
Berindei, Dan, Portrete istorice ale românilor. Domni, regi, eroi, cărturari, oameni politici, literați, Editura Compania, București, 2009
Buhman, Eugeniu Arthur, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii. 1898-1940, Editura Sigma, București, 2006
Ciubotaru, Ștefania, Viața cotidiană la curtea regală a României (1914-1947), Editura Cartex, București, 2011
Diamandi, Sterie, Galeria oamenilor politici, București, 1934
Duca, George I, Cronica unui român în veacul XX, vol. I-II, Jon Dumitru Verlag, München, 1984
Duca, Ion G., Amintiri politice, volumul I-III, Jon Dumitru Verlag, München, 1981-1982
Gauthier, Guy, Missy, regina României, Editura Humanitas, București, 2010
Iorga Nicolae, Ce ne este Dinastia?, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, București, 1936
Iorga, Nicolae, Memorii, vol. 1-7, Editura Națională „Ciornei”, București, 1931-1939
Iorga, Nicolae, Supt trei regi, f.d.e., București, 1932
Marcu, George (coord.), Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia, București, 2009, pp. 132-133, ISBN 978-973-7839-55-8
Mandache, Diana, Regina Maria a României. Capitole târzii din viața mea. Memorii redescoperite, Editura ALLFA, București, 2011, ISBN: 978-973-724-347-8
Marghiloman, Alexandru, Note politice 1897-1924, vol. 1-4, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1927
Maria, Regina României, Însemnări zilnice, vol. I-VII, Editura Albatros, București, 1996-2013
Maria, Regina României, Povestea vieții mele, Editura Eminescu, București, 1991
Nistor, Ion I., Istoria românilor, vol. II, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2003
Pakula, Hannah, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României, vol. I-II, Editura Lider, București, 2003
Rosetti, Dimitrie R., Dicționarul contimporanilor, Editura Lito-Tipografiei „Populara”, București, 1897
Rusu, Dorina, Membrii Academiei Române 1866-2003. Dicționar, Editura Academiei Române, București, 2003
Sandache, Cristian, Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea, Editura Paideia, București, 1998, ISBN 973-9131-91-3
Scurtu, Ioan, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea politică, Editura Garamond, București, 1995, ISBN: 973-9140-75-0
Stoenescu, Alex Mihai, Eșecul democrației române, Editura RAO, București, 2010, ISBN: 978-606-8251-12-7
Stoica, Stan, Vasile Mărculeț, George Marcu ș.a., Dicționar biografic de istorie a României, Editura Meronia, București, 2008, ISBN: 978-973-7839-39-8
Suciu, Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari, Editura Albatros, Bucureși, 1997, ISBN: 9732404205
Vaida Voevod, Alexandru, Memorii, vol. 1-4, Editura Dacia, Cluj, 1994-1998
Wolbe, Eugen, Ferdinand I Întemeietorul României Mari. O biografie, Editura Humanitas, București, 2004
xxx, Dicționar Enciclopedic, vol.III, D-G, Editura Enciclopedică, București, 1993, ISBN: 973-45-0350-2
xxx, Enciclopedia Britanica, vol 5, Editura Litera, Chișinău, 2010
Vezi șiModificare

Casa Regală a României
Cronologia monarhiei în România
Genealogia regelui Mihai I, numerotația Sosa-Stradonitz
Însemnele regalității române
Monarhia în România
Regii României
Hohenzollern-Sigmaringen
Lista șefilor de stat ai României
Legături externeModificare

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927, n. castelul Sigmaringen, Germania), rege al României (1914-1927), dexonline.ro (DE (1993-2009))
Majestatea Sa Ferdinand I de Romania,[nefuncțională] cs.kent.edu
Ferdinand I – Regele Marii Uniri, 20 iulie 2007, Florin Mihai, Jurnalul Național
Primul rege al tuturor românilor a plâns la jurământ, 4 martie 2008, Ionut Dulamita, Cotidianul
Regele Ferdinand I – Întregitorul de țară, 7 mai 2009, Nicolae Parlog, Descoperă – Descoperă, 16 decembrie 2009
Ferdinand, regele benefic, 8 mai 2005, Catalin Pruteanu, Jurnalul Național
Testamentul regelui Ferdinand I, Historia, accesat la 14 februarie 2012
Încoronarea Regilor României Desăvărșite, 1 decembrie 2007, Costin Anghel, Jurnalul Național
Cum era sa fie înlocuit Ferdinand cu Franz Joseph, 28 ianuarie 2012, Adevărul – articol Historia
Imagini

Ferdinand I – regele intregitor de tara (album)
Imagini mai puțin cunoscute cu regele Ferdinand
en Statuia lui Ferdinand, Ivan Mestrovici
MEMORIA CARTII POSTALE / Dilema regelui Ferdinand, 7 mai 2009, Calin Hentea, Ziarul de Duminică
Video

en Video: Incoronarea regelui Ferdinand I la Alba Iulia

Ferdinand I al României
Casa de Hohenzollern-Sigmaringen
Ramură a Casei de Hohenzollern
Naștere: 24 august 1865 Deces: 20 iulie 1927
Titluri regale
Predecesor:
Carol I Rege al României
1914-1927 Succesor: Mihai

de Horia Mărieș la 5 noiembrie 2014 - 21:07

@gheorghe la 5 November 2014 – 19:30

Da finule, așe-i. Sunt Pinochio. Fiindcă cinie nu jiudiecă ca (asta-i o kk) minie, nu jiudiecă binie.
Lămuritute-ai, niamule?

de maibine la 9 noiembrie 2014 - 00:34

mai bine un presedinte ROMAN si care vrea schimbarea pana la capat, mai bine VICTOR PONTA.

nu surve ca iohanis claus care azi e cu psd si formeaza usl impotriva lui basescu, apoi se pupa pe bot cu prietenii lui basescu, recte blaga (nu lucian).

oare alianta pnl+pdl nu poate fi considerata o churvarie politica?

admitand ca romania a balansat in cele 2 razboaie mondiale cu cine a fost mai puternica pe moment, prima data cu nemtii, apoi cu rusii, nu putem spune ca udmr este la fel de indreptatita sa apere drepturile etnicilor maghiari cum era romania indreptatita sa treaca dintr-o tabara mondiala intr-alta in 1916 si 1943?

pe de alta parte, PNL este un monstru politic. ce interese meschine au condus-o la o alianta cu PDL-ul basist?

de Horia Mărieș la 9 noiembrie 2014 - 05:51

@maibine + @kolziohaniz.

Român și creștin ortodox. Așa vrei să fie președintel?
Așa scandau în cor și cei 196 popi întruniți la Vraja Viilor. timp de trei ore jumătate la umflat burdihanul cu păpică și lingurica cu tescovină, într-un chef lumesc de pomină, sub binecuvântarea sigheteanului. Asta v-au predicat și asta vă vor predica și duminica dimineața, pe 16 noiembrie, la slujbă, înainte ca voi să mergeți la vot. C-așai ordinul sfințit cu aghiazmă. http://www.gazetanord-vest.ro/wp-content/uploads/2014/11/preoti.gif

Nu vreți cumva să fie și circumcis? Nu de alta, dar Ponta s-ar putea să fie deja, judecând după spusele mămicii. De ce se numeste Ponta si nu Naum deși mama sa Cornelia sustine ca este copilul sotului ei Naum de care a divortat?

Însă nici cu originea evreiască, Ponta nu se poate lăuda. In toata această nebunie, am hotarat sa ma implic si eu cu o dezvaluire senzationala despre unul dintre candidati, despre care stiu din surse sigure ceva care i-ar putea influenta sansele de a castiga alegerile.

Ei bine, dragii mei, aflati de la mine ca Victor Viorel Ponta nu e evreu! Circula de ceva vreme pe net o serie de articole in care premierul este demascat ca facand parte din poporul lui Israel – ceea ce e o mare crima in viziunea prostimii iubitoare de legionarism- pe bunicul sau chemandu-l “Naumovici”, nume pe care distinsa sa mama si l-a schimbat (“din motive lesne de inteles”) in Naum….

Nu văd nicio problema pentru cineva de a avea – si de a-si asuma cu mandrie – originea evreiasca, sau oricare ar fi ea.

Problema apare insa atunci cand originea unei persoane sau apartenența religioasă este manipulata pentru a i se crea acesteia o falsa apartenenta la un grup etnic care in ochii unei anumite parti a electoratului pur si simplu “nu da bine”, ca sa ma exprim elegant. Deputati care vor sa dea foc la tara, baroni care compun poezii galactice si candidati care vor sa denazifice societatea se adreseaza unor alegatori cu un IQ indeajuns de modest pentru a putea fi dusi cu anti-luteranismul, anti-ortodoxia, iudeo-masoneria, iluminati, si alte asemenea constipații. La fel face și @maibine + @kolziohaniz, la fel fac și popii care s-au întrunit la chiolhan la Vraja Viilor.

Cum ar veni, prostia alegatorilor se intoarce impotriva prostiei candidatilor.

De aceea, as dori sa lamuresc aici pe toata lumea: bunicul matern al lui Ponta, tatal doamnei Cornelia Naum, nu se numea Naumovici si nici nu era evreu. Si asta pentru simplul fapt ca il chema chiar asa, Naum, si era… aromân. Naum este un vechi nume pe care il poarta si astazi aromânii.

de Liviu la 9 noiembrie 2014 - 08:06

psd a adus la guvernare pe udmr si a pus la cultura romaneasca pe hunor cel care nu suporta romanii!!!!
banii de la ministerul culturii au mers la maghiari iar obiectivele romanesti au fost lasate de izbeliste si voi il vreti pe pontacu tradator?
jenoka tulipanu sef linge la popi romani si indeasa banii careienilor in buzunarele lor numai ca sa ramana la scaunul de primar si vrei maibine??
psd=udmr=somaj=evaziune=saracie

de lica la 9 noiembrie 2014 - 15:29

Famiglia lu Don Vitor :
• V. V. Ponta – prim-ministru (PSD)
* Daciana Sârbu-Ponta (sotie) – europarlamentar (PSD)
* Ilie Sârbu (socru) – senator (PSD)
* Rodica Cazanciuc (verisoara) – directoare la Tarom
* Robert Cazanciuc (sotul verisoarei) – ministrul Justitiei (PSD)
* Gabriel Oprea (nasul de la prima cununie si nasul de botez al primului copil) – vicepremier (UNPR)
* George Maior (nasul de la cea de-a doua cununie si nasul de botez al celui de-al doilea copil) – director SRI
* Cornelia Naum (mama) – actionara a unor firme abonate la contractele cu statul
* Alexandra Ponta-Hertanu (sora) – actionara a unor firme abonate la contractele cu statul
* Iulian Hertanu (cumnat / sotul surorii) – actionar si administrator al unor firme care au obtinut contracte de zeci de milioane de euro pe bani publici, multe fara licitatie.
Votati Tonta ca mai are multe neamuri de hranit .
Nu a ajuns cat au furat in perioada Iliescu,Nastase,cand au vandut Petromul,fabricile,padurile si multe alte bunuri romanesti.
Au distrus toata industria romaneasca. Votati-i sa mai fure si restul si sa-i scoata si pe cei aflati in inchisoare sa poata fura mai bine.
Banii dati pe pomeni electorale trebuie recuperati de undeva.Doar nu credeati ca faina si uleiul sunt pe gratis. Cum era zicala : iti da cu o mana si ia cu zece .
Un comentariu din “Gandu”