Pagina principala / Opinii / PA! VIŞINESCU ! ÎN AŞTEPTARE ION FICIOR ş.a. Amintiri din Careiul anilor ’50

PA! VIŞINESCU ! ÎN AŞTEPTARE ION FICIOR ş.a. Amintiri din Careiul anilor ’50

Sunt unul din cei care luând act de condamnarea la 20 de ani de închisoare cu executare, a personajului Vişinescu, fost comandant al Penitenciarului Râmnicu-Sărat, pentru crima de genocid al căror victime au fost douăsprezece personalităţi, ale timpului ante-belic, printre care şi Ion Mihalache, liderul Partidului Naţional Ţărănesc.

De fapt cifra  „douăzeci de ani cu executare înscrisă în sentinţă este mincinoasă” deoarece dacă avem în vedere vârsta condamnatului şi starea sa precară de neputere, este o condamnare pe viaţă. Condamnarea acestui monstru nu-mi creează satisfacţii cât doar un început de confirmare că în viaţă răul se plăteşte.

Mai mult condamnarea  acestui „îndeavolit” personaj  îmi trezete amintirile unui segment istoric, pe care oricât ne vom strădui nu-l vom putea descrie prin cuvinte la performanţa de a induce ascultătorilor sau după caz cititorilor culoarea şi dâra de miasme, mai exact puturoşenia pe care a lăsat-o în istorie regimul împănat până la refuz cu torţionari stil Vişinescu.

Condamnarea, însă, îmi stârneşte amintiri pe care oricât aş încerca să le uit nu reuşesc. Aşa cum am relatat în cartea noastră „Bănişorul Mitic” Editura Călăuza v.b. Deva 2007, -pag 268-270 în tableta „Student cerşetor”, din care voi desprinde câteva rânduri:

„În anii aceia (n.n.1952) eram elev în clasa terminală a Liceului Mixt Careii Mari, când într-o noapte de aprilie (n.n. 14 IV) , tata a fost ridicat de către securitate … .Capacitata de subzistenţă a familiei avea să se reducă la un salariu modic pe care-l realiza mama, în jur de trei sute lei, în condiţiile în are cei trei copii trebuiau întreţinuţi la şcoală.

Gândul de a mă înscrie la facultate i-a dat ameţeli mamei, care mi-a mărturisit că bugetul familiei nu poate acoperi mai mult decât întreţinerea celor mici (Notă: sora urma cursurile unei Şcoli Normale în Cluj iar fratele cursurile Şcolii Meii Metalurgice din Cluj şi că în ce mă priveşte nu vede nici un fel de soluţie. Dincolo de cuvintele rostite, este de crezut că văzându-mă ieşit din cursurile liceale, a gândit că m-aş fi putut dedica muncii şi astfel să contribui la susţinerea nevoilor familiei.”

Ceea ce n-am   menţionat în cartea de referinţă este faptul că dacă nu urmam cursuri de învăţământ superior a-şi fi fost încorporat, la vreuna din eşaloanele de muncă ale armatei de atunci, acolo unde erau aruncaţi tinerii proveniţi din familii ce nu ofereau garanţii de supunere necondiţionată, cei din familiile componente ale masei de aplaudaci, ce este drept silnici, iar într-o astfel de situaţie militar fiind nu-mi puteam ajuta familia.

În continuare în cartea citată  la pagina 269 mărturiseam: „ În ce mă priveşte, socoteam că viaţa trebuie să meargă înainte, ştiam cât de mult şi-a dorit tata să mă vadă student şi că, dacă aş face pasul înapoi, i-aş provoca o mare tristeţe. Aşa se face că i-am mărturisit mamei că nu pot renunţa şi că mă voi întreţine singur. Abia rostite cuvintele m-am speriat. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre modul în care m-aş fi putut descurca.

Odată cu începerea anului şcolar aveam să observ că nu sunt singur, că cetatea universitară colcăie de studenţi cerşetori, nimeni alţii decât supiştii, categoria celor care la orele mesei umpleau antreurile cantinelor studenţeşti, supunându-i pe cei care serveau masa la o observare atentă. Unde rămânea un coltuc de pâine, o farfurie de supă neconsumată, o lingură de sfeclă roşie, ne aşezam la masă şi consumam bruma de mâncare rămasă.

Viaţa de supist departe de a fi fost monotonă. Nu întotdeauna resturi. … personalul de deservire ne cunoştea şi peste toate, ne tolera. În situaţii de criză ceream, şi când cazanul suporta, ni se serveacâte o farfurie de supă şi uneori un piure şi puţină salată de sfeclă. Operaţia se dezvolta şi pe seama relaţiilor cu personalul servant. Atunci am învăţat cât contează o vorbă caldă, un sentiment de apreciere.

În una din zile, din întâmplare, am adresat un „sărut mâna” unei servante, după culoare o ţigancă încăpută în muncă. M-a privit cu uimire şi din recunoştinţă mi-a servit un prânz complet. Nu aş fi suficient de sincer dacă n-aş mărturisi că reverenţa de atunci avea să-mi potolească foamea luni la rând.”(S-a citat din cartea amintită, paginile 268-270.)

Iar viaţa încărcată cu aceste lipsuri avea să durezepână în 14 aprilie 1954 când părintele ne-a fost eliberat. Trebuie, însă, să amintesc că odată eliberat din închisoare părintele nostru n-a mai fost acceptat în învăţământ, la vechiul lui loc de muncă, învăţător director, şi în orice altă sinecură didactică.S-aîncadrat în varii funcţii ocazionale, durându- şi viaţa până în anul decesului (1962) sub teroarea observării de către torţionarii securişti, care-l vizitau, îl chemau la ordine, dar preferau să-i facă vizite în văzul lumii pentru a aviza societatea că „banditul”, cum erau numiţi deţinuţii politici, cei ce aşa cum a fost şi cazul părintelui meu au executat recluziune fără a fi condamnaţi, fără a fi fost trecut prin vreun filtru judiciar. Spaţiul nu ne permite să ne referim la puţinul pe care am reuşit să-l smulgem de la părintele nostru.

Odată, însă s-a scăpat, şi ne-a mărturisit cum dormeau. În barăci de scândură pe lîngă a căror pereţii longitudinali existau două rânduri de paie, pe care se întindeau într-o strânsură pe care ne-a explicat a fi fost ca sardelele în cutia de conservă. Că dacă noapte se ridica vreunul rândul de deţinuţi în somn se relaxa iar cel ce a făcut respectiva imprudenţă nu mai avea unde să se întindă. Coşmarul însă se încheia la deşteptare când o seamă din cei ce s-au întins seara erau recuperaţi ca şi cadavre, aşa că seară de seară imploarau cerul să nu moară nimeni şi în mod special cei din dreapta şi stânga lor. Nu voiau să aibă între amintiri şi faptul de a fi dormit lângă vreun cadavru.

Repetăm, nu ne bucură condamnarea lui Vişinescu. Ştim însă că în scurtele zile care i-au mai rămas va trebui să treacă proba recluziunii, însă, în condiţii civilizate, mult deosebite de tratamentul inuman, distrugător şi peste toate decimator de vieţi, pe care în mintea-i criminală le-a gândit şi în mod sadic le-a experimentat pe pielea altora. Îi va fi greu, cu toate că, repet, recluziunea în vremile de acum este aproape asemănătoare cu vieţuirea tineretului din anii 50 care-şi durau viaţa înunele internate lipsite de comodităţi, poate mult peste standardele pe care le-am durat noi elevii din acele vremi. Lui Vişinescu i se va spune sau îşi va spune că „Dumnezeu nu bate cu bâta!”

Iar el va fi unul din cei ce va experimenta această premoniţie românească.

24 iulie 2015

Tiberiu Vanca

comentarii