Pagina principala / Istoric, Stirea Zilei / 18 noiembrie 1918 – Mica Unire de la Carei

18 noiembrie 1918 – Mica Unire de la Carei

18 NOIEMBRIE 1918 – O „NESTEMATĂ” ISTORICĂ  CAREIANĂ

Anul de referinţă este reţinut de istorici prin prisma evenimentului major în raport cu  istoria naţională, Adunarea de la Alba Iulia  care  şi-a dat votul istoric privitor la unirea Transilvaniei cu patria mamă, România.

Respectiv, aduce împlinirea unui vis secular al românilor ardeleni aflaţi în ordine, sub jug austro-ungar şi ungar. Evenimentul de la Alba Iulia este important pe de o parte pentru ţară iar pe de altă parte pentru familia celui care scrie, întrucât la „Marea Unire de la Alba Iulia” cum  mai  este numit evenimentul, realizat cu voturile miilor de deputaţi transilvăneni  trimişi ai comunităţilor locale,  şi-a dat votul şi un membru al familiei noastre, respectiv careianul   Valentin Vanca(1), frate al părintelui nostru Valeriu, fiu al lui Demetriu Vanca şi al Maria (născ. Surdu) din Hotoan, cel din urmă, cunoscut în vreme drept „Mitru lui Şandor”, curator al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică din Hotoan,la vremea în care sfântul altar al lăcaşului îl avea între „uşile împărăteşti” pe legendarul preot  Vasile Pătcaşiu (2) privitor la care reţinem articolul semnat de P. Abrudan „Din consemnările participanţilor la lupta pentru unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918” apărut în „Acta Musei Porolissensis nr. 7, din 1983” .

Aici   se notează că marele prelat hotoănar, autor al „Cronicii Hotoanului”*„În aprilie 1918, pe când acesta (n.n. Vasile Pătcaşiu) era urmărit de soldaţii secui, care terorizau satul, este ascuns în casa lui Dumitru Vanca. Merită amintit în ordine, că Alexandru (Şandor) tatăl lui Demetriu, a avut un frate, Ţilică Vanca, condamnat la moarte prin spânzurare şi executat în 1875 pentru comiterea delictului de haiducie ” (3). _File de istorie: _Este cunoscută modalitatea în care mica şi neînsemnata Ungarie a ajuns o putere imperială. Istoria ungară pare a începe între anii 896-900 al mileniului I când, ungurii, se stabilesc  în Câmpia Panoniei (anterior acest teritoriu a aparţinut hunilor între secolele 4-5; gepizilor între secolele 5-6 şi avarilor între secolele 6-8.  Între anii 896-900 câmpia este  ocupată de triburile fino-ugrice ale ungurilor conduse de către Arpad. Între 997-1038  Ştefan I unifică triburile ungurilor, adoptă creştinismul  iar în 1001 se declară rege.

După Marele Rege Ştefan I „Cel Sfânt”, teritoriile ungare sunt conduse de regi fără glorie,  cum au fost Petru (1038-1041; Samuel Aba (1041-1044);Petru (a doua oară) 1044-1046); Andrei (1046-1060) ; Bela I (1060-1063); Salamon (1063-1074); Geza I(1074-1077); Ladislau I (1077-1095); Kalman (1095-1116); ŞtefanII (1116-1131); Geza II (1141-1162); Ştefan III (1162-1172); Bela III (1172-1196); Emeric (1196-1204); Ladisalau III (1204-1205); Andrei II 1205-1235); BelaIV (1235-1270); Ştefan V (1270-1272);Ladislau IV (1272-1290). Şi în continuare o seamă de dinastii mixte, pe care nu socotim util să le punem în pagină. În 1241 invazia mongolă pustieşte teritoriul ungar.

Se reţine intrarea în scena istorică a Voievodul Transilvaniei, românul Iancu de Hunedoara, care conduce destinele regatului între 5 iunie 1446 la 13 februarie1453, sub domnia regelui decorativ Ladislau V Postumul. Iancu de Hunedoara intră în istorie cu victoria de la Belgrad din 1456 când respinge  atacurile otomane de sub domnia Sultanului Mehmed II, zădărnicind planul otoman de înfiltrare în Europa Occidentală.

În 1458 tronul este ocupat de fiul lui Iancu de Hunedoara, românul  Matei Corvin care domneşte cu glorie până în anul 1490.  Sub domnia acestuia, teritoriul ungar atinge apogeul expansiunii teritoriale şi al dezvoltării economice şi culturale. În 1526 Imperiul Otoman înfrânge armata ungară iar succedent acestei înfrângeri, începând cu 1541 când cade Buda, Ungaria este dezmembrată, partea occidentală a teritoriului ungar intră sub suzeranitatea habsburgică, iar partea centrală este transformată în paşalâc turcesc.

Prin pacea de la Karlowitz (1699),imperiul habsburgic include în componenţa sa Ungaria şi Principatul Transilvaniei. În 15 martie 1849 izbucneşte Revoluţia de la Buda împotriva Imperiului Habsburgic care însă nu rezolvă problema naţională.  La 14 aprilie 1849 se proclamă  Statul Independent Ungar, măsură anihilată însă de către Imperiul Habsburgic şi Rusia ţaristă.  În1867 în urma pactului dualist Ungaria devine regat în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

În 1918 (1 decembrie) Transilvania prin efectele hotărârii adoptată de către MareaAdunare de la Alba Iulia intră în componenţa Statului Român. Începând cu anul 1699, Imperiul Habsburgic include în componenţa Ungariei principatul Transilvaniei. Stăpânirea  ungară minoritară în teritoriu dar majoritară din punct de vedere al puterii administrative, promovează o politică de discriminare în raport cu minoritatea-majoritară română, îi tratează pe români cu dispreţ şi desconsiderare, propunându-şi şi campanii din cele mai draconice de purificare etnică, în scopul eliminării din istorie a românilor transilvăneni şi, separat, înghiţirea acestei etnii de către etnia maghiară. Nobilimii române transilvănene li se promit şi li se acordă privilegii dacă părăsesc pe de o parte, cultul ortodox, dacă acceptă renunţarea la onomastica română  şi comunicarea în idiomul ungar, respectiv dacă îşi renegă limba preluând limba maghiară pentru comunicarea diurnă, şi nu în ultimul rând să promoveze în masa de iobagi limba maghiară, dacă atrag în sfera culturii maghiare populaţia română, pe de o parte de pe moşiile lor, iar pe de altă parte a altor vorbitori de limbă română din proximitatea arealelor lor de vieţuire şi influenţă.

Campaniile de curăţare etnică exercitate de minoritarul- majoritar maghiar au subţiat pe alocuri stratul etnic românesc, odată prin preluarea idiomului maghiar de către românii ce trăiau în mijlocul unor  comunităţi puternice maghiare, apoi prin abandonarea credinţei stămoşeşti, pe de o parte şi datorită căsătoriilor  mixte, iar pe de altă parte prin inexistenţa unor instituţii de învăţământ în limba română, la paritate cu populaţia de etnie maghiară.

S-a ajuns ca în nordul Transilvaniei, în zonele aflate la limita hotarelor tradiţionale române şi maghiare, mulţi români ce se pretindeau ortodocşi să nu folosească pentru comunicare limba română, ba mai mult nici măcar să o cunoască. La începutul secolului ultim al mileniului trecut, în condiţiile în care nu existau nici un fel de instituţii care să ducă la respectarea şi promovarea culturii româneşti în comunităţile în care trăiau alături români şi maghiari, a atras atenţia că principala piedecă ce se opunea maghiarizării complete o constituia împrejurarea că Sfintele Taine Liturgice, în comunităţile române se desfăşurau în limba română.

Este motivul pentru care în 1912 au pus la cale cea mai draconică măsură de înlăturare a limbii române. După ce anterior , în anii îndelungaţi în care au practicat curăţarea etnică, au obţinut rezultate din cele mai bune acum după primul deceniu al ultimului secol al mileniului II au încercat lovitura mortală a interzicerii în comunicarea liturgică a limbii române.  Au hotărât să scoată limba româna  din serviciile liturgice şi înlocuirea acesteia cu limba maghiară. În condiţiile în care la sfârşitul secolului XVIII, ortodoxismul, văzut ca religie a comunităţii române, a fost draconic subţiat prin promovarea Greco-Catolicismului şi-au propus să continue „distrugerea acestei etnii” şi ce mijloc mai eficace putea să fie pus în joc decât excluderea idiomului român de pe atlasul demografic de sub puterea maghiară. Şi cum greco-catolicismul nu era instituţionalizat în societatea maghiară, au socotit că înfiinţând o Episcopie Greco-Catolică pe pământ unguresc, şi smulgând o seamă de parohii de la Episcopiile române, înţelegem, de la, scaunele episcopale de la Gherla şi Oradea şi arondarea acestora în mod obligatoriu la Episcopia Greco Catolică Maghiară, chiar dacă populaţia etnică maghiară nu dispunea de greco catolici, vor putea impune eliminarea din serviciul religios greco-catolic utilizare limbii române. Dar pentru a putea face acest pas trebuia să se obţină acordul Vaticanului pentru desprinderea parohiilor greco-catolice transilvane şi arondarea la Episcopia Greco-Catolică înfiinţată în localitatea Hajdudorog. La 8 iunie 1912 sub jurisdicţia Sfântului Părinte, episcop al Romei, Papa Leon al XIII-lea sepublică Bula „Christifideles graeci” prin care un număr de 46 de parohii româneşti cu filiile ce funcţionau pe lângă ele sunt scoase de sub jurisdicţia Episcopiilor (Greco-Catolice, Gherla şi Oradea şi aşezate sub jurisdicţia Episcopiei  de Hajdudorog, episcopie maghiară înfiinţată în vederea curăţării etnice a unor mase de români transilvăneni, respectiv ştergerea limbii române din civilizaţia liturgică şi adoptarea limbii maghiare şi asta pentru că „Bisericile” constituiau adevărate focare de cultură românească în condiţiile în care copii de etnie română nu aveau deschise instituţii de învăţământ în limba maternă.

Parohiile româneşti arondate după publicarea bulei Episcopiei deHajdudorog, sunt: Din dieceza Oradea au fost desprinse 42 de parohii. Din România: Amaţi; Sămărel; Culciu Mare; Boghiş; Oar; Petea; Doba; Vetiş; Ciumeşti; Domăneşti; Ghenci; Moftinu Mic; Carei; Resighea; Sanislău; Dindeşti; Andrid; Tiream; Portiţa; Vezendiu; Adoni; Curtuiuşeni; Tarcea; Galoşpetreu; Pişcolt; Văşad;: Chiniz; Şilindru; Din Ungaria (n.n. de azi): Csegold; Csengerujfalu; Porcsalma; Nyiracsad; Nyiradony; Nyirabrany; Almosd; Bagamer; Hosszupalyi; Kakad; Nagy Leta; Pocsaj; Vertes; şi Mako: Dindieceza Gherlei s-au arondat Episcopiei Hajdudorogului un număr de 4 parohii: Botez; Satu-Mare; Odoreu şi Iojib. „Încă din primele săptămâni s-a încercat introducerea limbii maghiare în toate afacerile parohiale: _Limba română s-a scos de totului din administraţia bisericească, toate matricolele şi protocoalele a dispus să se conducă în limba ungurească, ameninţând cu pedeapsa transgresorii (??)acestei dispuzeţiuni”(4)._ Iar împrejurarea că scopul urmărit era eliminarea limbii române din comunicarea socială ne-o dovedeşte una din declaraţiile vicarului de Hajdudorog, care faţă de protestele unor prelaţi români privind eliminarea limbii române din civilizaţia ecleziastică a spus, „_…. nu voi preoţii ne trebuiţi, că voi şi aşa muriţi, ci poporul vrem a-l câştiga” (5).„Prin ordinulnr. 126.127 din 18 ianuarie 1913 adminstratorul apostolic al Hajdudorogului impunea limba maghiară în toate actele oficiale deoarce aceasta e _limba oficioasă a diecezei de Hajdudorog…”-_ Bula „Christifideles graeci” a avizat intelectualitatea română, iar contracararea acestei mişelnice măsuri n-a fost  tocmai greu de înlăturat. Erau anii în care conştiinţa civică română ajunsese în apropierea pragului de implozie. Românii, de la „Vlădică la opincă” nu mai suportau discriminarea etnică maghiară, în piepturile românilor în covârşitoarea lor majoritate s-a instalat conştiinţa de neam şi dorul de ieşire de sub jugul maghiar.

Dorul de „ţară”, de  eliberare de sub  asuprire, a prins  contur şi a creeat conştiinţa că momentul izbăvirii este aproape.

La vremile de referinţă, Careiul avea în persoana „arhidiaconului” Romulus Marchis, o persoană  cu largă deschidere  intelectuală, un soldat al „Patriei”, un teolog doct  care şi-a propus să desfiinţeze neviolent bula papală .

Bun cunoscător al dogmei creştine, a legităţilor organizatoric-administrative a cultului a atacat a învins administraţia maghiară a timpului prin recuperarea paşnică a parohiilor arondate Hajdudorogului în vederea înlocuirii limbii române  cu limba maghiară, a blocării ultimului focar de promovare a limbii strămoşeşti  etniei ce se dorea să fie asimilată. „ … timp de zeci de ani acestor români necăjiţi li se inoculase ideea că este o ruşine să aparţii naţiunii române, după cum bine remarca memoriul românilor din Corod …”_Şi au crescut în aşa spirit, ca să se ruşineze că aparţin valahilor puturoşi – şi să le fie ruşine că vorbesc limba fagului” (6)._

Romul Marchiş atacă lucrul împlinit, respectiv preluarea parohiilor române cu şase ani în urmă în vederea izolării populaţiei române de un principal focar de disiminare a limbii etniei, limba română, şi deprinderea acestora cu limba etniei asupritoare, respectiv să fie desprinşi de principalul liant ce le conferea identitatea etnică în vederea asimilării, cu _inteligenţă doctrinară teologică._ Structura organizatorică a cultului greco-catolic avea la bază parohia, căreia îi sunt opusedrept foruri superioare protopopiatul, vicariatul, episcopia şi „Scaunul Romei”.

Legităţile de ordine şi capacitatea de a sancţiona ieşirile din ordine aparţinând scaunelor locale episcopale. În cazul în care un scaun  episcopal se vacantează, în situaţiile de forţă majoră în care episcopii nu-şi pot îndeplini  atribuţiunile, atribuţiile  acestora sunt preluate de către un vicariat general.  Aceasta va fi tehnica pe care marele patriot român, care a fost Romulus Marchiş, care socotind că desprinderea parohiilor prin bula „Christifideles graeci” a constituit un mijloc nedoctrinar, necreştinesc, cât areprezentat o măsură de inducere în eroare a Suveranului Pontif pentru a se agresa „populaţii” prin măsura silnică de a li se interzice să se roage utilizând limba strămoşească, situaţie în care cele patruzeci şi şase de parohii preluate de  Episcopia de la Hajdudorog reprezintă o entitate creştină greco-catolică lipsită de scaun episcopal, drept care sunt împlinite  condiţiile înfiinţării unui vicariat care să complinească lipsa episcopului.

În 18 noiembrie 1918, Careiul semnează în protocoalele istoriei române un act eroic fără precedent.

În această zi istorică are loc „Adunarea istorică de constituire a „Consiliului Naţional Român cercual Carei” în fruntea căruia a fost ales Romul Marchiş”(7) Adunarea s-a desfăşurat „în sala mare a primăriei Carei, la ea luând parte intelectuali şi ţărani din satele cercului electoral Carei: Moftinu Mic, Sanislău, Portiţa, Resighea, Dindeşti, Domăneşti, Sânmiclăuş, Istrău, Ciumeşti, Andrid, Tiream, etc.”

După ce  în spiritul şi după uzanţele timpului acest organism a dobândit vocaţie juridică, s-a demarat prima sesiune de lucru a Consiliului, pe ordinea de zi a lucrărilor s-a aflat problema Hajdudorogului.  Discursul motivaţional al măsurilor propuse a se lua, s-a rostit (8) de către  Dr. Cornel Pop, directorul sucursalei careiene a Băncii Bihoreana din Oradea. S-a reţinut că încorporarea forţată, în scopul deznaţionalizării a celor  patruzeci şi şase de parohii se consideră a fi nedreaptă.

În încheierea luării de poziţie, Cornel Pop propune „proclamarea unui vicariat naţional român independent, subordonat doar Sfântului Scaun Apostolic de la Roma, ce este destinat a avea competenţe până la reîncorporarea la vechile dieceze, a parohiilor agresate de statul maghiar în scopul deznaţionalizării. „Adunarea… a primit această propunere”cu un entuziasm de nedescris şi în acest sens, proclamă vicariatul Naţional Român, independent, alegând ca vicar, în unanimitate, pe arhidiaconul din Carei Romulus Marchiş, căruia îi jură stimă, şi supunere obligatorie în chestiunile bisericeşti şi confesionale şi indică vicarului nou ales să raporteze aceste hotărâri Consiliului de Miniştrii a Republicii Ungare şi nunţiaturii apostolice în scopul recunoaşterii legale şi de drept a acestui vicariat.”(9).

Odată cu constituirea celor două Organisme, „Consiliul Naţional Român Cercual Carei” şi a „Vicariatului Naţional Român din Carei” se pune pe picioare, actul cu valenţe majore istorice: MICA UNIRE DE LA CAREI- act istoric ce a premers cu  douăsprezece zile libere „Marea Unire de la  Alba Iulia”.

Evident că documentele ce au materializat vocaţia românilor transilvăneni de a se uni cu ţara, şi într-un caz şi în altul au reprezentat doar „scânteia” declanşatoare, pentru implementarea, respectiv, pe de o parte introducerea administraţiei române în teritoriul alipit, iar pe de altă parte, smulgerea definitivă a parohiilor româneşti de la Hajdudorg nu s-a făcut fără rezistenţă, după cum introducerea administraţiei române în Ardeal, devenit începând cu 1 decembrie 1918 component al Statului Român nu s-a făcut instantaneu cât cu mărunte întârzieri.

Văzut dintr-un alt timp istoric, evenimentul de la Carei se datorează în bună parte şi corpului clerical din cele  patruzeci şi şase de parohii, care au urmat politica Vicariatului Naţional, ţinând seama că împotriva lor s-au pus în mişcare măsuri de constrângere pentru a-i determina să rămână în subordinea Hajdudorogului. Separat avem date privind sancţionareapreoţilor de către hoarda maghiară de la baza societăţii. În acest sens cităm evenimentele de la Culciul Mare. Parohul de aici  îi trimite o scrisoare lui Romul Marchiş din care desprindem: „…aici trăim o lume rea. Nu mă pot mişca din casă că-mi este periclitată viaţa de ungurii din Ambud şi Pethin.  N-am papir, n-am nimic, sunt izolat, nu cutez să ies din casă. Trăim ca frunza pe apă şi fraţii nu mai vin! (n.n. a se înţelege administraţia românească). Bandiciu ieri a sfinţit steagul din Cărăşeu. Ungurii au intrat în Biserica cea românească şi l-au sfârtecat. Eu de un rând am fost refugiat la Lipău”. Sau: „ …faptul grav petrecut la Leta Mare (Ungaria) unde în noaptea de 17 ianuarie „săcui înarmaţi au năvălit asupra casei parohiale pretinzând moartea silnică şi mişelească a preaiubitului nostru paroh-protopop” Se spune într-o adresă din 28 septembrie 1919. (10). Presiuni asupra preoţilor se exercită şi de către autoritatea  guvernamentală, care cu data  întemeierii Vicariatului Naţional nu le mai achită „congrua lunară” (n.n. congrua = subvenţia acordată fiecărui preot pentru subzistenţă, un fel de salariu de stat). Nu întâmplător melosul istoric naţional, referindu-se la pioneratul naţional prestat de preoţimea  transilvană este eroizată prin: „Preoţi cu crucea în mână!” Credem că „românimea careiană” este datoare să prindă începând de acum în calendarele festiviare ale evenimentelor istorice, Ziua de 18 noiembrie 1918.

 

Bibliografie:

Viorel Ciubotă- Vicariatul Naţional Român Carei* *(1) pag. 28; (4-5) pag. 11; (6) pag. 27; (7-8-9) pag. 19; (10) pag. 35.*

Artemiu Vanca – Familia Mea (n.n. Vanca) (2-3) pag. 32.

Marcel D.Popa Horia C.Matei _ Mica Enciclopedie de Istorie Universală Ed. Şt. şi Encic. Pag. 380-381.

 

Tiberiu Vanca

comentarii