Pagina principala / Istoric / Lacrimi și rugăciuni pentru cei 40 de mii de români uciși de cei 13 generali ai armatei revoluționare maghiare

Lacrimi și rugăciuni pentru cei 40 de mii de români uciși de cei 13 generali ai armatei revoluționare maghiare

Memoria celor 40.000 de victime române ale urgiei genocidare a armatei revoluționare ungare este cinstită modest, discret, fără participări oficiale și doar la inițiativele unor organizații sau formatiuni politice al căror patriotism este etichetat și acuzat de “extremism legionar”.

Cine au fost și ce fapte de arme au săvârșit cei 13 generali ai armatei revoluționare ungare de la 1848-1849?

Cei 13 (de diferite naționalități – ungară, germană, austriacă, armeană, sârbă, croată, slovacă) au ajuns generali în armata Ungariei – aflată sub comanda generalului de origine poloneză Iosif Bem -, care își declarase independența față de Imperiul Austriac.
Armata condusă de generalul Bem a pătruns în Transilvania în toamna anului 1848 și s-a luptat atât cu armata imperială, cât și cu revoluționarii români conduși de Avram Iancu, care cereau drepturi egale cu ceilalți locuitori ai provinciei.

În timpul luptelor purtate în perioada decembrie 1848 – iunie 1849, potrivit istoricilor, armata maghiară a trecut prin foc și sabie peste 300 de sate românești.

A rezultat un adevărat genocid: circa 40.000 de oameni au fost uciși, printre aceștia numărându-se și aproximativ 100 de preoți.

După intervenția armatei ruse, venită în sprijinul austriecilor, maghiarii au fost învinși. Prizonierii au fost predați armatei imperiale, care i-a executat pe cei 13 generali pentru trădare.
Până în anul 1925 a existat, în Arad, Monumentul „Hungaria”, sau „Ungaria Milenară”, construit ca semn al reconcilierii austro-ungare în anul 1891, în memoria celor 13 generali.

Aceștia sunt foștii ofițeri în armata imperială:
1. Aulich Ludwig (Lajos) (etnic german, locotenent-colonel)
2. Damjanich János (de origine sârbă, locotenent-colonel )
3. Dessewffy Arisztid (maghiar născut în actuala Čakanovce, din Slovacia – căpitan)
4. Kiss Ernő (armean născut la Timișoara, comandant al regimentului de cavalerie II Hanovra)
5. Knézic Károly (de origine croată, a fost numit general în locul lui János Damjanich, după rănirea acestuia)
6. Láchner György (de origine slovacă, născut în satul Necpaly din Slovacia)
7. Lázár Vilmos (maghiar născut în Zrenjanin, un sat din Serbia)
8. Karl von Leiningen-Westernburg (conte german, născut în Hessa)
9. Nagysándor József (maghiar născut la Oradea)
10 Poeltenberg Ernő (cavaler de origine austriacă, născut la Viena; locotenent)
11 Schweidel József (născut în Zombor sau Sombor, în Serbia; maior)
12. Török Ignác (maghiar născut în Gödöllő, județul Pest)
13. Vécsey Károly (maghiar născut în Pesta, conte; locotenent-colonel)

Toți au fost ridicați la gradul de general de către Kossuth Lajos, fost conducător al Ungariei în timpul revoluției din anii 1848 – 1849 și considerat unul dintre cei mai mari patrioți maghiari.

Prin acțiunile lor armate, „cei 13” au susținut prevederile programului revoluției pașoptiste maghiare, inclusiv punctul 12 al acestuia, care stipula alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria împotriva voinței românilor majoritari!

Parte dintre ei, având și funcții de comandă, sunt răspunzători, alături de ceilalți mercenari și aventurieri din armata așa-zis revoluționară maghiară, comandată de Jozsef Bem, de uciderea a peste 40.000 de români, dintre care peste 100 de preoți ortodocși români spânzurați, de arderea și ștergerea de pe fața pământului a peste 300 de sate locuite de români, de sute și sute de crime barbare și atavice, de miile de schingiuiri, de execuțiile „tribunalelor de sânge maghiare” destinate exterminării românilor transilvăneni.

În armata lui Avram Iancu s-au distins prin mari fapte de vitejie și detașamentul de femei călare din Mărișel, județul Cluj, condus de Pelaghia Roșu, mama centurionului Andrei (Indrei) Roșu.

Pentru că nu erau suficienți combatanți din rândul bărbaților din sat, care era atacat de armata maghiară, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activă la luptă. Au ales-o comandant pe Pelaghia Roșu, iar la momentul oportun ele au declanșat un atac călare asupra inamicului, care speriat de această intervenție, crezând că e atacat de cavaleria moților, a rupt lupta și s-a retras în debandadă.

La 9 octombrie 1850, guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, a recompensat-o pentru meritele avute în timpul revoluției pașoptiste cu suma de 100 florini. În actul de recompensă s-au citat următoarele merite:

„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roșu, mama lui Andreiu Roșu din Mărișel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstrația săvărșită cu istețime în contra insurgenților, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”

Monumentul dezvelit în 1891 avea, însă, și o altă simbolistică, el fiind înăltat spre neuitarea de către generațiile viitoare a celor 13 provincii ale „Ungariei Milenare”:

1. Ungaria          5. Ruthenia          10. Croația
2. Oldenburg    6. Transilvania   11. Slovenia
3. Burgenland  7. Banat                 12. Backa
4. Slovacia        8. Partium             13. Voivodina
9. Sirmium

Aceasta simbolistică a întreținut idealul revizioniștilor hortiști, motiv pentru care regele Ferdinand, la inițiativa guvernului Brătianu, din cauza numeroaselor manifestări ale ungurilor care cereau alipirea Transilvaniei la Ungaria, a dispus demontarea monumentului. Atât după al Doilea Război Mondial, cât și după decembrie 1989, liderii maghiari au încercat să refacă vechiul monument în forma sa inițială. În anul 2004, Guvernul României, premier Adrian Năstase, în pofida unei puternice opoziții, a decis reamplasarea monumentului „celor 13”.

Sursa: Cotidianul, Ziaristionline.ro