Pagina principala / Timp Liber / Cozi de topor

Cozi de topor

„Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani
cu arma în mână, ca să piară ca un laș, astăzi, îmbătat de
vorbe și alcool, imbecilizat de mizerie și paralizat de
trădare.” (Mircea Eliade)

.
Se găsesc prin jur topoare,
cozile-au rămas la noi;
de e pace, de-i război,
să lovească unde doare!

.
Ce să facă un topor,
chiar de aur, chiar de fier,
chiar de-i ascuțit ager?
Fără coadă, n-are spor!

.
Însă, cozile-s la noi!
Sincer, poți ca să te temi!
le găsești printre prieteni,
fiindcă toate-au acest soi!

.
Cozile… drepte, curbate,
toate de esență tare
se grăbesc, care pe care,
de topor să aibă parte!

.
Un topor când are coadă
se-nmiește în putere,
brațe de dușman când cere.
Și dușmanii ne stau roată!

.
Trei arginți… aceasta-i plata
care cumpără trădarea…
fiindcă s-a făcut vânzarea,
când „perechea” este gata!

.
Și lovesc… unde te doare,
chiar în mamă, chiar în frate,
chiar în Țară, pân’ la moarte,
cozile… cu noi topoare!

Cornel Vlad

Nota autorului:
Poezia Cozi de topor a fost publicată inițial în bilunarul de atitudine și cultură Condeiul
Ardelean, Anul XIII, Serie Nouă, Nr. 357 (392), 18 mai – 14 iunie 2018, p. 2. Pentru înțelegerea acestei poezii, dintr-o anume perspectivă, sunt necesare temeinice cunoștiințe de istorie dar și de literatură:
Grigore Alexandrescu, fabula Toporul și pădurea; Octavian Goga poezia Munții noștri: „Însă hoții-s chiar din Țară / Trădători la cei de-afară!” și mulți alții. În legătură directă cu acțiunea „topoarelor” și a „cozilor de topor” trebuie amintit că, cu numai câteva zile înainte de asasinarea sa, savantul Nicolae  Iorga a scris poezia premonitorie, Brad bătrân: „Au fost tăind un brad bătrân / Fiindcă făcea prea multă umbră. / Și-atuncea, din pădurea sumbră / Se auzi un glas păgân: / «O, voi, ce-n soare cald trăiți / Și ați răpus strămoșul nostru, / Să nu vă strice rostul vostru, / De ce sunteți așa grăbiți? / În anii mulți cât el a fost, / De-alungul ceasurilor grele, / Sub paza crăcilor rebele, / Mulți și-au aflat un adăpost. /
Moșneagul stând pe culme drept / A fost la drum o călăuză / Și-n vremea aspră și hursuză / El cu furtunile-a dat piept. / Folos aduse cât fu viu, / Ci mort acuma când se duce, / Ce alta poate-a vă aduce, / Decât doar încă un sicriu?!»”.
În aceeași necesară analiză, nu numai literară, cu privire la „stejari”, „brazi bătrâni”, „topoare”, „cozi de topor” și „tăietori de lemne” sunt de amintit și fabulele lui Esop (secolul VI, î.Hr.) „Stejarii și Zeus” respectiv „Tăietorul de lemne și bradul” (astfel cum apare aceasta din urmă în cartea Esop, Fabule,
Editura Univers, București, 1972, p. 54): «Niște tăietori de lemne despicau un brad și lucrau lesne mulțumită penelor făcute din el. Atunci bradul spuse: „Nu urăsc securea care mă taie, ci penele care s-au născut din mine”. Fabula arată că nu este atât de amar ca cineva să îndure nenorociri din pricina străinilor cât din partea rudelor.». Într-o altă fabulă tot a lui Esop, dar al cărei titlu și text original nu le am găsit, „cozile de topor” nu semnificau trădarea ci mârșăvia elitelor: „arborii măreți și seculari” care au sacrificat „frasinul” pentru a-i fi de ajutor omului care nu avea decât toporul și care și-a făcut din frasin coadă la topor și astfel înarmat a decis să taie pădurea începând chiar cu elitele, cu arborii  seculari. Morala acestei fabule este aceea că familia nu are voie să renunțe la nici un membru al său în favoarea unor străini, o familie care face asta trebuind să-și asume consecințele și să nu acuze pe cel lăsat cu bună știință în mâinile altuia (a unui străin) că a devenit aliatul străinului. În aceeași ordine de  idei este necesar să amintesc aici și următoarele proverbe românești: Și cel mai tare stejar la topor se
pleacă. // Pădurea dă coadă securei. // Nu e bună coada care a mai slujit la un topor. // „Copacilor cu fruntea-n soare / Li-i dat să moară în picioare / De nu cumva vreun neam de-al lor / Ajunge coadă de topor.” (autor necunoscut). La o privire atentă a textului poeziei mele în ea se întâlnesc ca o permanență
tristă a istoriei dar și a vieții cotidiene: „cozile de topor”, „vechile și noile topoare”, dar și „mânuitorii de topoare” – brațele dușmane. Și câteva exemple de trădări recente: În 1989 trădarea României s-a concretizat prin semnarea rușinoasei Declarații de la Budapesta din 16 iunie 1989 și prin evenimentele din decembrie, care oficial sunt cunoscute sub denumirea de Revoluție, dar care potrivit științei istorice, se constituie într-o lovitură de stat militară pe fondul unei masive manipulări mediatice și a unei masive prezențe militare străine și a serviciilor secrete ostile, pe teritoriul României. Ceaușescu nu a fost un erou. A fost însă un conducător care și-a iubit patria mai mult decât poporul, un conducător a cărui
ascensiune s-a bazat pe crimele cu sânge rece săvârșite împotriva țăranilor din Vrancea răsculați împotriva comunismului. Ceaușescu a fost un produs toxic al sistemului totalitar comunist, sistem importat, tot prin trădare, din URSS-ul lui Stalin, dar care a dus, după aprilie 1964, o dictatură de dezvoltare eșuată (tot datorită trădătorilor din jurul lui) în dictatura cultului personalității, cu finalul
tragic al crimei din 25 decembrie 1989, de la Târgoviște, crimă de care nu se face vinovat poporul român, ci aceia care au comandat-o și au executat-o. Trădarea, ca politică de stat, a continuat cu ratarea  în 1990 a unirii cu Republica Moldova, cu mineriadele din 1990, cu semnarea Tratatului cu Ucraina în 3 mai 1997, cu distrugerea flotei, industriei și agriculturii românești, cu antagonizarea diverselor categorii sociale și profesionale, cu „expulzarea” a milioane de români, siliți, determinați, chiar încurajați să-și găsească un rost firesc în alte orizonturi. Trădarea a continuat prin distrugerea învățământului, cu deosebire a învățământului în spirit național, al iubirii de Patrie. Trădarea culminează acum cu atacurile descreierate, dar bine coordonate și plătite, la toate forțele naționale, valorile și reperele morale, naționale și identitare. „Trădarea stă cu regele la masă!” și ne vorbește de democrație, de valori euroatlantice, de drepturi și libertăți, de Constituție. „Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură, / Tot ce-i
însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții: / Toți se scurseră aicea și formează patrioții, / Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații, / Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!” (Mihai Eminescu). Tristă realitate. CORNEL VLAD