Nu mai bine arestăm hoţii decât să dăm industria şi resursele la fier vechi sau la străini?

• publicat la: 24 September 2012
Nu mai bine arestăm hoţii decât să dăm industria şi resursele la fier vechi sau la străini?

“Păi ştiţi cine decide aici, ce credeţi, ministrul? Primul om pe care l-am primit aici în cabinet a fost dl. Roibu de la Oltchim, care mi-a prezentat un document, numai să-l semnez. Spre uimirea mea, documentul avea deja antetul ministerului şi celelalte semnături, numai a ministrului lipsea”, spunea unul dintre recenţii miniştri ai economiei la o săptămână după instalare într-o discuţie cu Ziarul Financiar.

Era atât de puternic acest domn Constantin Roibu, încât este greu să crezi că nu a avut de-a lungul anilor susţinerea tuturor celor care au condus această ţară. Inclusiv un sprijin discret dinspre zona financiar-bancară, că altfel nu ar fi putut băncile să accepte finanţările Oltchim la asemenea rezultate financiare. De ce? Poate pentru că mai reprezenta pe undeva o ultimă redută a petrochimiei româneşti, care ar fi trebuit menţinută. Şi la extremă, dacă omul se pricepea, mai bine îl făceau ministru şi gata, dacă tot el era cel care decidea. Pentru că aşa, toţi aceşti miniştri nu au fost decât nişte paiaţe.

Povestea Oltchim devenise atât de încâlcită de-a lungul anilor, că nu mai era considerată ofertantă din punct de vedere jurnalistic. De câte ori era anunţată la şedinţa de sumar – la Oltchim majorarea de capital a fost iarăşi anulată în instanţă, la Oltchim PCC cere anularea AGA – nu mai prindea prima pagină. Era ca un “conflict îngheţat” din Transnistria sau Azerbaidjan, o rană de nevindecat pe care fiecare ministru nou instalat o lua ca atare şi mergea mai departe cu ea.

Cineva însă de-a lungul acestor ani a semnat. Ziarul Financiar a prezentat lista celor peste 30 de membri ai Consiliului de Administraţie al Oltchim care au avut mandat din partea statului român să accepte ceea ce administratorul companiei i-a oferit: un bilanţ “găurit”, cu pierderi de zeci de milioane de euro în fiecare an.

Cine îi va chema pe aceşti oameni să explice cum de au închis ochii la ceea ce s-a întâmplat la Râmnicu Vâlcea în aceşti ani?

Pe de altă parte, cum de ne-am trezit acum cu această poveste halucinantă a licitaţiei în direct şi a declarării drept câştigător a omului de televiziune Dan Diaconescu?

Este probabil că suntem aici şi pentru că după 22 de ani de reforme şi privatizări, există întrebări uriaşe ale oamenilor care se uită în jur şi spun – bun, dar noi de ce mergem înapoi? De ce nu mai există întreprinderi în oraşul meu? De ce trebuie să plece tinerii din ţară să muncească ca hamali, chelneri sau îngrijitori de bătrâni în lumea largă 12 ore pe zi?

Adică bun, privatizăm, lichidăm găurile negre, facem ce spuneţi voi, Banca Mondială, FMI, Comisia Europeană, dar răsare ceva în loc? Unde sunt investitorii şi slujbele?

Pe acest fond a venit implicarea lui Dan Diaconescu, iar dacă va scoate de undeva şi banii, ne ducem direct în science-fiction.

Structural vorbind însă, Oltchim-ul este simptomul cel mai vizibil al spargerii cu orice preţ a companiilor şi instituţiilor de stat la presiunea FMI şi a Băncii Mondiale. Franţa, Austria şi Germania au toate companiile de căi ferate integrate, companii din energie integrate. Noi am spart totul: căi ferate, energie, petrochimie.

Pentru că Oltchim este legată ombilical, la propriu, printr-o ţeavă prin care este adusă etilenă (o substanţă obţinută din benzină) de la Arpechim Piteşti la Râmnicu Vâlcea, unde se fabrică policlorură de vinil (PVC) cu ajutorul apei şi a sării. Că de asta s-a făcut Oltchim la Râmnicu Vâlcea, că are sarea pentru 100 de ani (Ocnele Mari) şi apa (râul Olt) aproape.

Dar totul de aici pleacă – iluzia că dacă spargem şi apar conturile de profit şi pierdere pe fiecare “unitate”, iată, companiile de stat vor fi mai eficiente. Cum să devină, când orice analist spune că lanţul petrochimic, de la extracţia petrolului brut până la tâmplăria din PVC, are valoare doar integrat?

PKN Orlen, gigantul petrolier controlat de statul polonez cu 27% din acţiuni, are sub control acest lanţ. Orice cioban din Făgăraş ştie că dacă îşi vinde brânza în Piaţa Amzei şi nu laptele la gura stânei face bănuţii, KazMunaiGaz a ţinut să aibă desfacere de benzină la gurile Europei, la Constanţa şi nu să vândă ţiţei brut acasă în Kazahstan.

Are banii cine are lanţul sub stăpânire şi captează banii de la clientul final, cu toată valoarea adăugată vărsată în conturile sale şi nu lăsată cadou procesatorilor.

Oare de ce nu se întreabă nimeni: cum de Austria, Elveţia şi Belgia sunt cei mai mari producători de ciocolată din lume, că doar nu cresc arborii de cacao în Alpi? Rămâne cumva cea mai mare valoare din acest lanţ, de la sămânţa arborelului de cafea până la ciocolata din staniol, la fermierii din Coasta de Fildeş sau Ghana, unde sacii cu boabe de cacao sunt încărcaţi cu braţele în bărci şi trimişi în Europa? Nu. Cea mai mare valoare este în conturile întreprinderilor din Zürich şi Viena.

Industrializarea, procesul de “înnobilare” este cel care aduce valoare, nu vânzarea din căruţă a sacilor de cafea, a petrolului din puţ, a viţelului din staul sau a grâului din hambar.

România are petrol. Pentru că rafinarea nu are marjă suficientă, după cum se afirmă, înseamnă să închidem rafinăriile? Serios? Când toată lupta dintre ţările bogate şi cele sărace este cum să ajungi să faci şi tu maşini, nu să vinzi un tren de portocale să-ţi cumperi un BMW, noi am descoperit că aceasta este calea spre dezvoltare: să închidem capacităţile industriale?

Nu mai bine arestăm hoţii decât să dăm industria şi resursele la fier vechi sau la străini, în cel mai bun caz?

Cum de a avut România ingineri în stare să CONSTRUIASCÂ o lume, o industrie, iar acum nu are doi avocaţi în stare să o VÅNDÂ? Vine acest absolvent de facultate particulară, Remus Vulpescu, să arate lumii ce proces transparent de licitaţie a făcut garantând cu faptul că arată fundul gol al plicurilor unde erau nişte hârtii cuprinzând ofertele?

Nu se puteau pune condiţii tehnice de participare la licitaţie – experienţă relevantă în sectorul petrochimic de 10, 20 de ani, un anumit nivel al cifrei de afaceri şi condiţii financiare, cu garanţii de zeci de milioane de euro necesare?

Că în felul cum arată acum privatizarea Oltchim, guvernul parcă ar fi spus: vrei FMI privatizare? Ia privatizare cu Dan Diaconescu. Care, la rândul său, poate spune şi el: Sunteţi voi în stare să faceţi ceva pentru ţara asta? (Adică să menţineţi Oltchim în viaţă, că nemţii de la PCC vor să îl închidă, cel puţin parţial.) Că dacă nu, fac eu. Şi pun şi banii. Acesta este mesajul.

În toată această tevatură se vede şi lipsa unui patronat puternic. În Franţa, Germania, Italia, nu se putea pune problema supravieţurii unui astfel de combinat chimic, care în zilele bune a ajuns şi la afaceri de 600 de milioane de euro, fără ca la masă la Ministerul Economiei să nu se aşeze marii industriaşi privaţi să găsească o soluţie. Cei care sunt în România, să fie chemaţi la negocieri, având ca obiectiv dezvoltarea. Cum or fi ei, cu tot cu acuzaţii şi procese cu tot. Capitalul românesc se naşte în chinuri, din bube, mucegaiuri şi noroi. Nu ai cum altfel, că nu avea nimeni în 1990 bani de combinate chimice. Între timp s-au mai strâns ceva bănuţi prin portofele, care ar trebui puşi la treabă, ca să câştige toată lumea, să nu stea tot prin băncile elveţiene.

sorin paslaru/zf.ro

Lasati un comentariu