Evanghelia de Duminică: Lepădarea de sine se lucrează în slujirea jertfelnică a aproapelui

• publicat la: 20 September 2015
Evanghelia de Duminică: Lepădarea de sine se lucrează în slujirea jertfelnică a aproapelui

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) , Marcu 8, 34-38 și 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
Evanghelia de astăzi, din Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, ne înfățișea­ză condiția de bază a urmării lui Hristos pe calea Crucii, în drumul spre Împărăția cerurilor, și anume, lepădarea de sine:
„Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

După cum rezultă în mod explicit din Evangheliile sinoptice (Matei 16, 21-28; Luca 9, 23-27; Marcu 8, 31-38), Hristos a adresat aceste cuvinte tuturor, atât ucenicilor Săi, cât și mulțimilor adunate în jurul Lui, iar momentul când le-a rostit are o însemnătate deosebită pentru înțelege­rea mesajului Său. După ce Mântuitorul Hristos confirmă mărturisirea dumnezeirii Sale făcută de Apostolul Petru, imediat vorbește despre Patimile Sale, apoi, în contrast cu poziția „protectoare” a Apostolului Petru, cere lepădarea de sine a tuturor celor ce vor să îl urmeze, apoi profețește vederea slavei Sale de către unii dintre cei prezenți, care se va petrece peste 6 zile, la Schimbarea Sa la Față. Observăm deci o continuă dialectică a Crucii și a Slavei, a kenozei și theozei, greu de înțeles și de primit de către mintea omului. De altfel, Apostolul Petru, care încercase să îl oprească pe Mântuitorul de la Patima Sa, a fost aspru mustrat prin cuvintele: „Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Marcu 8, 33). De la bun început înțelegem deci că lepădarea de sine este potrivită gândului lui Dumnezeu, iar nu după cugetarea omenească.
Lepădarea de sine a fost mereu piatră de poticnire pentru mulți. Mereu omul a încercat să își salveze ego-ul, să îi găsească o zonă de refugiu, un punct de fugă, un spațiu interior de ascundere, undeva unde crucea de lumină a lui Hristos să nu ajungă, iar el să rămână confortabil și mulțumit cu sine. Mereu a încercat să salveze „nucleul” eului păcătos de unde rădăcina mândriei odrăslește roadele ei amare, chinuirea celorlalți împletită cu chinuirea de sine, ce tinde să se prelungească până în veșnicie. Tocmai de aceea, Hristos nu pune limită și măsură acestei cerințe, El cere o lepădare de sine totală, căci ce este bun și adevărat în om oricum nu se distruge, ci dimpotrivă sporește în harul Său. Lepădarea de sine e o lucrare sinergică ce permite separarea „grâului” de „neghină” în sufletul omului, precum și separarea a ceea ce este vremelnic de ceea ce se împlinește în veșnicie. Să nu ne temem așadar: nimic din ce este autentic și frumos în om nu se pierde prin lepădarea de sine, ci în mod neîndoielnic se va regăsi pe un plan superior.

A trăi prin credința în Dumnezeu

Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la întemeierea în sine, precum și la întemeierea proiectivă și virtuală în orizontul acestei lumi. Căci cine vrea să trăiască prin sine și prin ceea ce lumea îi oferă nu poate decât cel mult să supraviețuiască o vreme, deznodământul este însă implacabil: „Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde” (Marcu 8, 35) sau într-o altă traducere: „Oricine va voi să își mântuiască sufletul, îl va pierde”. Lepădarea de sine presupune a trăi prin credința în Dumnezeu, iar nu prin resursele, oricum limitate, ale psihicului și trupului omenesc. Renunțarea la judecățile și la voia proprie este, de altfel, un act destul de realist, având în vedere slăbiciunea și nestatornicia voii omenești, dar mai ales puținătatea cunoașterii noastre, care adeseori nu de­pășește statutul vag al părerii.
Lepădarea de sine este deci în primul rând un act de credin­ță, care se naște în om ca răspuns la chemarea lui Hristos. Este foarte simplu: energia și lumina cuvântului lui Hristos nasc în om capacitatea sa de a-L primi, de a se încredința lui Dumnezeu, de a înțelege și pune în practică mișcarea lăuntrică a lepădării de sine. Duhul Sfânt se face învățător direct al lepădării de sine pentru cei ce aleg și vor să îl primească întru urmarea lui Hristos, în Biserica Sa. Spunem că este foarte simplu, însă omul modern aproape că a pierdut accesul la simplitatea credinței, la nemijlocirea legăturii cu Dumnezeu. Ce e de făcut? Pur și simplu, fără a intra în vreo logică străină de duhul dreptei slăviri, dar cunoscând-o prin lumina conștiinței, nu ne rămâne decât să reafirmăm cu tot mai multă limpezime adevărul și calea cre­dinței. Adevărul luminează prin sine, nu are trebuință pentru întemeiere de un instrumentar demonstrativ, ci de o inimă curată și o minte văzătoare, adică de cineva care îl trăiește. Dacă și când este necesar, silogismele pot urma după experiența crucii și a slavei, din întâlnirea reală cu El.

Așadar, accentuez: lepădarea de sine înseamnă a trăi prin credință, nu prin autoreferenția­litate, nu căutând la sine, ci mereu la Dumnezeu Care ne dăru­iește mereu nou, în pofida îndoielilor noastre, darul credinței în El. Prin credință, abandonăm percepțiile sinelui și acceptăm realitatea pe care Dumnezeu
ne-o oferă. Renunțăm la întemeierea în sine, pentru a primi întemeie­rea de la Creatorul și Proniatorul vieții noastre. Adeseori, a trăi doar prin credință e ca și cum ai fi suspendat de un fir subțire deasupra unui abis. Dar acest fir subțire nu se rupe niciodată, e mai puternic decât forța de gra­vitație a lumii. Acest fir subțire și indestructibil al credinței este darul lui Dumnezeu, este rază a Luminii dumne­zeiești, și nu vorbesc deloc metaforic. Lepădarea de sine e de trebuință, așadar, pentru a vedea cu mintea în centrul inimii Lumina lui Hristos, pentru a ieși din tine ca primă mișcare a dragostei și a te prinde de acest fir de lumină, care pentru cei statornici și rugători va deveni stâlp de foc.

Lepădarea de sine se desăvârșește în dragostea de semeni

Lepădarea de sine și lepădarea de lume alcătuiesc un tot unitar. Căci „eul” propriu se constituie în mare măsură prin oglindirea din ceilalți a imaginii proprii, din încrucișarea privirilor lor întoarse înspre noi; el e o sumă a relațiilor noastre cu semenii, cu lucrurile, cu lumea. De aceea, lepădarea de sine implică lepădarea de imaginea proprie, de slava deșartă, de criteriile lumii acesteia și de valorile ei trecătoare – care nu au în centrul lor viața omului, ci supraviețui­rea lui pe cât cu putință și cu orice preț. Este așadar cu nepu­tință a rămâne cu Hristos pe calea înspre Împărăția cerurilor, fără lepădare de sine, fără renun­țarea la acel „ego” constituit în orizontul acestei lumi și validat de valorile ei. Nu poate fi împăcare între Duhul lui Hristos și duhul acestei lumi. Rușinarea de către lume e slava creștinului, iar mărturisirea lui Hristos e un criteriu al Judecății finale. Hristos ne avertizează: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).

Practic, lepădarea de sine nici nu se poate realiza decât privind la Hristos Care e Adevărul absolut și modelul desăvârșit al omului. De fapt, lepădarea de sine este lepădare de minciuna în care se închipuie sinele, este lepădare de minciuna mândriei, este lepădare de minciuna că omul poate ceva fără Dumnezeu (Ioan 15, 5). În același timp, este lepădare de tot ce e mai prejos de noblețea umană la care Hristos ne-a chemat, este lepădare de josnicia animalică și de îngustimea și micimea de suflet care întunecă conștiința, aruncând în uitare adevărul minunat despre om, anume că „măsura omului e măsura lui Hristos Însuși” (Arhimandrit Sofronie Saharov). Cu o astfel de conștiință, a trăi în adevăr în lumea aceasta e o stare de miel junghiat, înseamnă a te expune judecății altora și rușinării pentru inadecvarea cu tot ce în lume e străin de Dumnezeu. Dar, repet, dacă a te rușina de Hristos aduce osândă, a fi rușinat de lume pentru Hristos aduce slavă.
De asemenea, omul nu poate statornici în sine virtutea lepădării de sine fără a primi de la Hristos acea putere minunată care „se desăvârșește în slăbiciune” (2 Corinteni 12, 9), puterea iubirii Sale smerite. Căci lepădarea de sine se lucrează de cele mai multe ori în slujirea jertfelnică a aproapelui, în „extaza” dragostei față de acesta și nu se poate realiza una fără cealaltă. Dacă nu se leapădă omul de sine, evident că nu va putea sluji pe aproapele, dar în același timp, dacă nu are resortul și motivația dragostei pentru Dumnezeu și pentru semeni, ce îl va mișca să se lepede de sine? Deci, am putea spune că începutul lepădării de sine se află în însuși actul și natura credinței, dar desăvârșirea ei se realizează în dragostea față de semeni.
Mai concret, lepădarea de sine implică lepădarea de părerea de sine, de îndreptățirea de sine, de mila de sine, de mulțumirea de sine, de suficiența de sine. Ea presupune obligatoriu o distanța­re față de sine. Sfântul Ioan Gură de Aur arăta că această distan­țare trebuie să meargă până la a te considera pe tine ca pe un străin, iar propriul trup, ca și cum ar fi trupul altuia. Potrivit lui, a te lepăda de tine înseamnă a fi pregătit mereu pentru moarte, chiar o moarte rușinoasă. Arhimandritul Simeon Kraiopoulos consideră că lepădarea de sine se stator­nicește în om în perioadele de uscăciune și ariditate sufletească, dacă omul le rabdă și continuă să împlinească poruncile lui Hristos, adică dacă omul face ceea ce harul l-a învățat, nu numai când acesta este prezent în chip simțit și mângâietor, ci și în perioadele de retragere a harului (Sfântul Siluan Athonitul). De ce? Pentru că uscăciunea și ariditatea omoară pe omul cel vechi, dacă nu i se hrănesc patimile prin repetarea păcatelor. În acest sens, majoritatea Părinților au arătat că lepădarea de sine este de fapt lepădare de omul cel vechi, supus păcatului și morții. Lepădarea de sine este actul libertății superioare a duhului: slobozirea din legile, oscilațiile și ciclicitățile vicioase ale omului trupesc și psihic, concomitent cu creșterea omului nou, a omului duhovnicesc, născut la Sfântul Botez și hrănit cu harul Sfintelor Taine.

Renunțarea la dorința de a fi iubit

Dar lepădarea de sine presupune și renunțarea la dorința de a fi iubit, și aici cu durere punem degetul pe rana multor tineri sensibili. Adesea uităm că porunca lui Hristos e să iubim noi pe aproapele, nu să fim iubiți de acesta. Nimeni nu s-ar mai mântui dacă fiecare ar căuta să fie iubit în loc să iubească el. Ar trebui să ne fie îndeajuns dragostea lui Hristos: aceasta se primește la început prin credință și îl umple tot mai mult pe om de dulceață și mângâiere dumnezeiască pe măsură ce acesta se despătimește. Lepădarea de sine, urmată de dragostea față de aproapele, e de fapt soluția la problema atât de discutată a singurătății omului de astăzi. După cum spunea Avva Emilianos: „Cine iubește pe ceilalți nu este niciodată singur, căci îi are vii în inimă pe cei pe care îi iubește. În schimb, cel care dorește să fie iubit, se însingurează tot mai mult”.
Lepădarea de sine înseamnă renunțarea în primul rând la iubirea de sine trupească, iubirea irațională, pătimașă față de propriul trup, despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că este începutul patimilor și maica tuturor răutăților. Mai concret, renunțarea la comoditatea și confortul trupului, care aduce mole­șeală voinței, iar în minte nea­tenție și împrăștiere. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama arăta că în timpul rugăciunii trupul trebuie să aibă o postură ascetică, de nevoință, fie în genunchi, fie în picioare, iar nu o așezare comodă, ușoară, întins sau predispus la reverie. De altfel, rânduiala de post și de rugăciune a Bisericii este principala armă de care dispunem împotriva iubirii trupești de sine.
Lepădarea de sine este un act ce se reînnoiește zilnic (vezi și Luca 9, 23). Dar pentru a putea fi permanentă este necesar să fie însoțită de o altă lucrare duhovnicească, despre care s-a spus că ar fi calea secretă a sfinților. Este vorba despre nevoința osândirii de sine, este exact opusul mișcării atât de firești omului de a se îndreptăți pe sine. Este încă un paradox: cel ce se osân­dește pe sine este îndreptățit de Dumnezeu Însuși, iar cel ce se îndreptățește pe sine se îndepărtează de Dumnezeu și riscă osânda. În această perspectivă, maximul lepădării de sine este osândirea de sine la iadul veșnic. Interpretând cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, arhimandritul Zaharia Zaharou arăta că acela care se osândește pe sine până la iad oferă lui Dumnezeu întreg spațiul inimii sale.
Desigur, în creștinism, lepădarea de sine ca act negativ nu este suficientă, ci aceasta primeș­te un conținut pozitiv: luarea crucii și urmarea lui Hristos. Adică, primirea realității așa cum este și asumarea ei, cu tot cu boli, necazuri, eșecuri, slujiri, responsa­bilități etc. și urmarea lui Hristos pe calea iubirii jertfelnice.

 

Pentru omul post-modern, problema lepădării de sine are câteva particularități. Pe de o parte, sinele său a devenit „pluricentric”, multipolar, el cunoaște un fenomen progresiv de scindare, dedublarea eului, în virtutea căruia trăiește secvențial și sincopat, cu mai multe centre par­țial autonome în eul său și îndreptate adeseori nu înspre asumarea realității, ci înspre o ne­sfârșită virtualizare. Pe de altă parte, schimbările sunt atât de rapide, încât nu mai apucă să identifice nici măcar problemele, cu atât mai puțin soluțiile. Dar, paradoxal, cred că toate aceste neajunsuri s-ar putea întoarce în favoarea unei vieți duhov­ni­cești autentice. Tocmai pentru că „eul” omului de astăzi e mai slă­bit și mai descentrat, că omul a ajuns cumva la „capătul puterilor”, efectiv consumat de atâtea experiențe și eșecuri, și tocmai pentru că e conștient că nu mai are soluții la problemele sale tot mai complicate, are mai mult ca oricând șansa providențială să se smerească cu adevărat și să ceară sincer ajutorul lui Dumnezeu.

În concluzie, viața creștină e viața lui Hristos în noi, căci, cum spunea Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20), dar pentru ca Hristos să vieze în noi, trebuie să ne lepădăm de sinele nostru egoist și păcătos. Nu se poate urma lui Hristos cu jumătăți de măsură, cu inima împărțită sau iubindu-ne pe noi și lumea vremelnică în ascuns. Practic, viața creștină nu este posibilă pentru cei care nu se leapădă de sine. Dar cei care se leapădă de sine găsesc că „jugul Meu este bun și sarcina Mea ușoară” (Matei 11, 30), iar pentru aceștia „poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5, 3).

Iubiți credincioși, să credem cu tărie că dacă ne lepădăm de noi înșine, dacă ne luăm crucea în fiecare zi și urmăm lui Hristos se poate împlini în oricare dintre noi cuvântul de la finalul Evangheliei din această duminică: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1).

Pr. Lect. Grigore Dinu Moș, 20 Septembrie 2015

Lasati un comentariu