Festivalul Internaţional de Nai “Gheorghe Zamfir : Lecţia de românism
Festivalul Internaţional de Nai “Gheorghe Zamfir” de la Găeşti s-a încheiat cu un concert apoteotic, în care Zamfir s-a întrecut pe sine (fiindcă nu mai are cu cine să se întreacă), şi-a ieşit din matcă, de fapt, a intrat profund în matricea fiinţei sale şi ne-a arătat toate valenţele ei, oferind cea mai profundă şi vie lecţie de românism.
Cine a fost la acest concert se poate considera fericit (şi în Central Park de Găeşti au fost fericiţi câteva mii de oameni!), iar cine nu a fost, rămâne mai sărac cu o dimensiune, poate şi cu o viaţă, aşa cum voi încerca să arăt aici.
Concertul s-a deschis cu o piesă fulminantă, pentru nai şi orchestră, Sus pe culmea dealului, interpretată de Gheorghe Zamfir, la nai, şi de orchestra “Lăutarii” din Chişinău, dirijor Nicolae Botgros, orchestră pe care Zamfir o consideră Orchestra Naţională de Folclor. Şi imediat a venit explicaţia naistului la piesa cântată: „Este o melodie bănăţeană, pentru salvarea ţării mele şi a poporului meu! Sus pe culmea dealului, acolo unde eu îl văd pe Eminescu”. Din capul locului, deci, Zamfir a desenat portretul acestui concert, care a avut caracterul unui românism autentic. Natura rebelă a lui Gheorghe Zamfir s-a văzut în acest concert prin toţi porii lui. Zamfir s-a desfăşurat. Aici, pe scenă, este locul lui adevărat, unde poate fi total convingător, cu vorba şi cântecul. Şi mai ales acasă la el, unde moderna scenă, din metal, dotată cu toate instalaţiile, plancată de mari ecrane, care transmiteau concertul şi pentru cei de pe stradă, care nu puteau să ajungă mai aproape, se află în prelungirea faimosului conac (1890) al unui vechi boier al locului, Grigore Olănescu. Nu-i mai trebuie lui Zamfir nici o cârjă ajutătoare, cum ar fi Protv-urile sau alte mijloace de compromis. Într-un purpuriu de melodii moldoveneşti, el a combinat naiul cu vocea sa, o voce fără egal, ca o pecete inconfundabilă, aşa cum face să vorbească însuşi naiul. Cine a ascultat rugăciunea “Tatăl Nostru” grăită la nai de Zamfir, are imaginea acestui unic fel de a cânta, în care instrumentul devine un grai ales, un sunet umanizat, prin care cuvintele rugăciunii sau cântecului devin suflate, devin pre-cuvinte, sunete aflate la graniţa dintre melodie şi vorbire sau graiul articulat. De regulă, o astfel de tehnică este aplicată de artist atunci când cântă doine, cântece de jale, rugăciuni, bejenii profunde. Spui că astfel de cântece plâng.
Şi după acest teribil purpuriu, deodată se aude răsunător vocea puternică a naistului: “Basarabie, vino acasă!” Şi, automat, toată mulţimea din parc, care stătea pe bănci, s-a sculat în picioare şi a scandat strigătul lui Zamfir. Un delir patriotic nemaiîntâlnit!
Apoi cu vocea lui profund bărbătească, plină de ondulaţii, ca o frunză ruginită, arsă de soare, dar brăzdată de rouă, a cântat Frunză verde de mohor, în care se evocă dorul, “numai doruleţul meu / e ca pământul de greu”, dar şi blestemul “Taci, pasăre, nu cânta, / Că io rău te-oi blestema”. E vorba de mitul cucului. Uneori, vocea sa are rupturile lui Zavaidoc, căruia i-a şi cântat odată o piesă, De când ne-a aflat mulţimea. Şi aici a cântat ceva asemănător, omagiul lui Fănică Luca, cum vom vedea. Ca să treacă apoi la o sârbă, la ceea ce face strălucirea lui Zamfir, interpretul de geniu al acestei stări specifice folclorului nostru, cântecului şi dansului românesc, iuţirea de sine.
*
Gheorghe Zamfir are un simţ al spectacolului colosal, el ştie să ţină perfect publicul îl loc, să-i capteze total atenţia, printr-o continuă alternanţă între cântece solo, melodii orchestrale, doine, sârbe, strigături, piese vocale, mici poveşti sau întâmplări între ele, cu caracter memorialistic sau moral. De altfel, moralitatea este stăpână peste acest tip de spectacol, mesajele ei merg la sufletul oamenilor, fiindcă ei nu au de unde să mai audă pilde morale, dat fiindcă că morala este scoasă din vocabularul guvernanţilor, nu se potriveşte faptelor lor nesătule.
integral pe napocanews.ro
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr