Calendar cultural al lunii Mai.152 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Simion Bărnuţiu

• publicat la: 5 May 2016
Calendar cultural al lunii Mai.152 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Simion Bărnuţiu

Luna mai a debutat  cu Ziua Internațională a Muncii. În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 Mai ca Ziua Internațională a muncii, în memoria victimelor grevelor generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitoreşti. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

La 2 mai am sărbătorit  Ziua Tineretului, o manifestare globală, dar sărbătorită, la date diferite, în funcţie de fiecare ţară în parte. România şi-a instituit ziua de 2 Mai ca Zi Naţională a Tineretului, după ce în perioada comunistă aceasta fusese singura zi de sărbătoare legală pentru tineret.

Pe 4 mai sărbătorim Ziua Națională a Inimii. Instituită în 2008, este, alături de Ziua Mondială a Inimii sărbătorită pe 24 septembrie, una dintre cele două zile în care se atrage atenția asupra incidenței crescute a bolilor cardiovasculare.

În 5 mai  comemorăm 68 de ani de la moartea filologului, istoricului literar, memorialistului și poetului român Sextil Pușcariu, membru al Academiei Române. Născut la 4 ianuarie 1877 la Brașov, a urmat studiile gimnaziale și liceale în localitatea natală, iar studiile superioare la Leipzig (1895-1899), apoi în Franța. A fost titularul catedrei de limba și literatura română a Unversității din Cernăuți din 1908 până în 1918, când devine decanul Facultății de filozofie a aceleiași Universități. Lingvistul a scris peste 400 de lucrări de mare valoare științifică, a inițiat șicoordonat „Dicționarul limbii române” („Dicționarul tezaur al Academiei Române) și „Atlasul lingvistic român”. Dicționarul Tezaur al Limbii Române a fost continuat de la litera B, de unde îl lăsase Hasdeu, până la litera L (lojniță). Acestei lucrări i-a dedicat Sextil Pușcariu cea mai mare parte a vieții, din ea rezultând, pe lângă volumele Dicționarului, numeroase studii de lexicologie, uneori cu accente memorialistice. A fondat și a condus revista „Dacoromânia și a întemeiat, în toamna anului 1919, Muzeul Limbii Române din Cluj Napoca. A decedat la 5 mai 1948, la Bran.

În 7 mai comemorăm 78 de ani de la moartea poetului, dramaturgului și omului politic român Octavian Goga (n.1 aprilie 1881, Rășinari- d. 7 mai 1938, Ciucea). Unul dintre cei mai talentați poeți transilvăneni, Goga a strâns în vers întreagă durerea unui neam obidit de asuprirea străină. A fost un poet prolific publicând mai multe volume încă din timpul vieții: Poezii (1905), Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără țară ( 1916). Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susținută activitate politică-socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al aspirațiilor naționale ale românilor transilvăneni. În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei, discursul de recepție fiind intitulat „Coșbuc”.

Ziua Mondială a Crucii Roșii se sărbătorește în fiecare an pe 8 mai. Această dată a fost aleasă pentru a celebra nașterea celui care a pus bazele Mișcării Internaționale a Crucii Roșii și Semilunii Roșii, Henry Dunant.

 9 mai a devenit Ziua Europei în memoria declarației Schuman (9 mai 1950), numită aşa după Robert Schuman care a propus unirea industriilor de oţel și cărbuni a Franței, Germaniei de Vest și a altor state, ducând la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oţelului. Acest eveniment fiind considerat un moment fundamental în istoria Europei.

Tot pe 9 mai, România sărbătoreşte Ziua Independenţei. La 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu, în numele guvernului, proclamă independenţa ţării în Parlamentul României. Expresie a întregului popor, independența va fi recunoscută în 1881.

10 mai este dedicată Zilei Păsărilor și arborilor din România. Aniversarea Zilei Păsărilor şi Arborilor a fost iniţiată de iubitorii de natură implicaţi direct în serviciile de protecţie şi conservare a mediului, dorind să arate faptul că a ne întoarce la natură şi a fi generoşi cu aceasta nu reprezintă un efort prea mare din partea noastră.

Anul trecut, Parlamentul a a decis ca ziua de 10 mai să fie declarată sărbătoare naţională. Ziua de  10 Mai este legată de trei evenimente de referință în istoria României: începutul domniei lui Carol I (1866), declararea Independenței de stat (1877) și încoronarea primului rege al ţării (1881).

Pe 12 mai aniversăm 1903 de ani de la inaugurarea la Roma, în forumul nou construit, a Columnei lui Traian, operă atribuită lui Apollodor din Damasc. Cele 124 de episoade  ilustrează războaiele daco–romane.

Pe 12 mai sărbătorim Ziua Tatălui în România. A fost legiferată începând cu anul 2010, urmând a fi sărbătorită în fiecare a doua duminică din luna mai a fiecărui an.

La 15 mai se împlinesc 168 de ani de la Marea Adunare de la Blaj în cadrul căreia românii ardeleni au adoptat programul Revoluției române din Transilvania, „Petiţiunea Naţională”. La 15-17 mai 1848, pe câmpul de lângă Blaj, care de atunci poartă numele de Câmpia Libertăţii, a avut loc Marea Adunare a Românilor din Transilvania, la care au participat 40.000-50.000 de oameni, majoritatea covârșitoare fiind iobagi. Adunarea a adoptat programul de revendicări cu caracter democratic: abolirea dijmei, a clăcii și a iobăgiei, desfiinţarea breslelor și a vămilor, libertatea cuvântului și a tiparului, formarea gărzii naționale, școli de stat în limba română și altele. Tot la această adunare s-a protestat împotriva „uniunii” forţate a Transilvaniei cu Ungaria.

Nerecunoaşterea de către guvernul revoluţionar ungar a egalităţii în drepturi a românilor cu celelalte popoare, nesatisfacerea revendicărilor lor sociale și votarea de către Dieta din Cluj a încorporării Transilvaniei la Ungaria au determinat dezbinarea forţelor revoluţionare ale românilor şi ungurilor. Între 15 și 25 septembrie, a avut loc la Blaj o nouă adunare a românilor din Transilvania, care a declarat că nu recunoaşte încorporarea Transilvaniei la Ungaria şi a însărcinat Comitetul permanent de la Sibiu să înarmeze satele. Neînţelegerea dintre conducătorii revoluţiei ungare şi cei ai forţelor revoluţionare ale românilor ardeleni a fost folosită de Habsburgi pentru a împiedica coalizarea celor două forțe împotriva statului austriac.

La 15 mai se împlinesc 178  de ani de la nașterea pictorului român Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838 – d. 21 iulie 1907). Este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.

Pe 15 mai comemorăm 143 de ani de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I). Născut la 20 martie 1820 la Bârlad și decedat la 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Ziua Internaţională a Muzeelor este sărbătorită la nivel mondial pe 18 mai începând din anul 1977.

Pe 20 mai se împlinesc 28 de ani de la trecerea în eternitate a celei care a fost inventatoarea Gerovitalului, Ana Aslan. Cercetătoarea s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, fiind cel mai mic dintre cei patru copii ai Sofiei și ai lui Mărgărit Aslan, o familie de intelectuali. Urmează cursurile colegiului Romaşcanu din localitatea natală.

La 13 ani își pierde tatăl și familia Aslan părăsește orașul mutându-se la București. În 1915, Ana absolvă Școala Centrală din București. La 16 ani, visează să ajungă pilot și chiar zboară cu un mic aparat, tip Bristol – Coandă. În cele din urmă se decide să devină medic. Declară greva foamei pentru a înfrânge împotrivirea mamei și se înscrie la Facultatea de Medicină. În timpul Primului Război Mondial, îngrijește soldații în spitalele militare din spatele frontului de la Iași. După întoarcerea la București, în anul 1919, lucrează alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, absolvă Facultatea de Medicină.

Este numită preparator la clinica II din București, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care o îndrumă și în alcătuirea tezei de doctorat. Urmează o activitate didactică și spitalicească la Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină din București, Clinica Medicală din Timișoara, Spitalul CFR. Din 1949, devine șeful Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București. Este punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. Experimentează procaina în afecțiunile reumatice, în cazul unui student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. Continuă cercetările într-un azil de bătrâni și evidențiază importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Obține rezultate remarcabile, care sunt comunicate Academiei Române.

Tot la 20 mai aniversăm 102 ani de la naşterea lui Corneliu Coposu. El a fost un politician român, liderul opoziției din România postcomunistă. Absolvent de drept și ziarist, om de încredere al liderului național-țărănist Iuliu Maniu. Coposu a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc până la interzicerea acestuia în 1947, iar ulterior a fost deţinut politic în condiții foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România.

După Revoluţia din 1989 a reîntemeiat oficial PNȚ sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin- Democrat și a fost președinte al PNȚCD-ului între 1990 și 1995. În această calitate, a fondat Convenţia Democrată Română, al cărei prim președinte a fost. A fost ales senator în Parlamentul României în 1992.

Pe 24 mai Europa sărbătorește Ziua Parcurilor, dată la care în anul 1909 au fost declarate în Suedia primele nouă parcuri naţionale de pe continent.

Pe 28 mai comemorăm 51 de ani de la moartea lui Ion Agârbiceanu. Născut la 12 septembrie 1882 în localitatea Cenade, comitatul Alba de Jos  a fost un scriitor, ziarist şi prozator român, adept al semănătorismului, parlamentar, academician, canonic şi protopop unit al Clujului. A scris  printre altele, ,,Arhanghelii’’(1914), un roman din viaţa românilor ardeleni, ,,Legea trupului’’ (1926), ,,Vâltoarea’’ (1944).

Ziua de 30 mai reprezintă data la care în fiecare an în România se sărbătorește „Ziua gardianului public”, zi stabilită încă din 1993 prin Hotărâre de Guvern.

 Dintre personalităţile locale care au făcut cinste Careiului îl amintim pe Ioan Buteanu, de la a cărui naştere se împlinesc 195 de ani la  12 mai.  A fost profesor,  prefectul Zarandului şi colaboratorul apropiat al lui Avram Iancu alături de care a participat la luptele pentru afirmarea naţională şi cucerirea drepturilor românilor din Ardeal.

El s-a născut la Sighetul Marmaţiei, unde tatăl său îndeplinea funcţia de jurat în Comitatul Maramureş. Mama sa, Maria Buteanu, româncă de neam nobil din Maramureş, i-a dat, cât a trăit, o aleasă educaţie.

Şcoala gimnazială o urmează în localitatea natală. La 12 ani rămâne orfan de mamă, tatăl său „s-a recăsătorit cu o femeie de alt neam, statornicindu-se astfel în casă o altă limbă şi obiceiuri cu totul străine de cele româneşti”.  (Vasile Iuga de Sălişte, Ioan Buteanu fiu al Sighetului, erou şi martir naţional, Cluj Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2012).

A fost trimis să continue şcoala la Liceul Piarist din Carei. Un bătrân profesor de istorie de aici îi va marca destinul. Fiind la ora de istorie asculta fascinat povestea unui neam viteaz. Şi-a întrebat profesorul dacă acest popor mai are urmaşi în istorie. Plecându-şi capul, profeorul îi răspunse: „Mai sunteţi voi, românii”. Sentimentul naţional trezit în sufletul tânărului îl făcu să ceară tatălui său să fie trimis la o şcoală românească, dar opoziţia înverşunată a mamei vitrege a învins, iar Buteanu este trimis la şcoală în Zagreb. Aici curentul naţionalist croat propagat de Gaj Ljudevit îi întări pornirea spre cunoaşterea şi preţuirea valorilor vieţii româneşti. La încheierea studiilor liceale s-a îndreptat spre Blaj, unde îl întâlneşte pe profesorul său, Ioan Rusu, care îl sfătuieşte să urmeze dreptul şi să înveţe bine limba română. După terminarea studiilor juridice la Budapesta, Ioan Buteanu s-a întors în Maramureş, la Sighetul Marmaţiei, pentru a practica avocatura. Intră în atenţia autorităţilor, este arestat de două ori, iar tatăl său îl dezmoşteneşte pentru a nu intra în conflict cu stăpânirea şi cu cea de-a doua soţie. În aceste condiţii, în primăvara anului 1847, se stabileşte la Abrud, unde se implică în acţiunea tinerei generaţii paşoptiste, fiind ales, împreună cu Avram Iancu, în Comitetul Naţional, constituit sub preşedinţa episcopului Şaguna.

Participă la luptele date de cele 4 legiuni pentru afirmarea naţională şi cucerirea drepturilor românilor din Ardeal alături de Avram Iancu şi prefecţii săi, Buteanu fiind prefectul Zarandului.

A fost atras într-o cursă de maiorul Hatvani în 6 mai 1849, la ordinul lui Kosuth, iar în 23 mai 1849 este spânzurat. Un ţăran îi coboară trupul din frânghie şi-l îngroapă la marginea drumului. După douăzeci de ani osemintele sale au fost exumate şi reîngropate în pământ sfinţit la Gurahonţ, la prohod asistând şi Avram Iancu, bolnav deja.

În 1905, la 55 de ani de la moartea sa, rămăşiţele sale au fost exhumate din nou pentru a fi aşezate alături de mormântul lui Avram Iancu, la Ţebea.

La 17 mai se împlinesc 97 de ani de la naşterea episcopului Vasile Hossu (1919 – 1997).  S-a născut la Carei în 17 mai 1919. Face studiile elementare şi  liceale în perioada 1926-1936, apoi se înscrie la Academia Teologică Română Unită din Oradea. Primeşte prin Episcopul Valeriu Traian Frenţiu tonsura şi lectoratul, prin episcopul Iuliu Iuliu Hossu subdiaconatul şi diaconatul, iar prin episcopul Ioan Suciu este hirotonit ca preot celib, în 1945. Îşi continuă studiile teologice la Blaj, unde îşi ia licenţa în teologie. A urmat cursurile Seminarului Pedagogic Universitar din Bucureşti, calificându-se profesor. A funcţionat ca profesor la Oradea, apoi la Liceul „Simion Bărnuţiu” din Şimleul Silvaniei, fiind coleg cu preotul profesor Alexandru Raţiu, născut U.S.A, originar din Moftinul Mic, jud. Satu Mare.  După scoaterea înafara legii a Bisericii Greco-Catolice de regimul comunist, se retrage ca profesor la Şcoala Generală din Traniş din Vale, de pe Valea Drăganului.

În 1952 este arestat pentru activitate pastorală clandestină şi condamnat la 10 ani de temniţă. După doi ani este eliberat şi reprimit la aceeaşi şcoală din Traniş – Valea Drăganului. S-a pensionat în 1979.

Din 3 martie 1990 i s-a încredinţat Ordinariatul Diecezei Oradea şi apoi este numit episcop de către Papa Ioan Paul al II-lea, fiind consacrat ca episcop la Baia Mare de Mitropolitul dr. Ioan Todea şi episcopul Ioan Ploscaru. Ca episcop a reînfiinţat la Oradea Institutul Teologic Universitar Român Greco-Catolic, Liceul „Iosif Vulcan”.

În 1995 a sfinţit locul pe care s-a construit noua biserică greco-catolică „Sf. Andrei” din Carei, oferindu-i un substanţial sprijin financiar şi tehnic.

A trecut la cele veşnice în 8 iunie 1997.

Pe 19 mai se împlinesc 138 de ani de la naştere profesorului şi preotului Alexandru Pteancu.(1878 – 1956), un alt exponent de valoare al şcolii careiene. Alexandru Coriolan Pteancu, care a fost o vreme conducătorul învățământului românesc din Transilvania după Marea Unire s-a născut la Borleşti în 19 mai 1878. Primii ani de şcoală i-a făcut la Carei, avându-l învăţător pe tatăl său, reputatul dascăl George Pteancu. Va urma liceul la piarişti în aceeaşi localitate, fiind coleg de clasă cu Ady Endre şi viitorii preoţi Ioan Darabanth, Vasile Başti şi Isidor Silaghi, pe care îl va absolvi cu examen de bacalaureat în 1896.

Între 1896 – 1900 a urmat teologia la Budapesta. În perioada studiilor de aici a activat în cadrul Societăţii „Salba literară” a teologilor români uniţi.

Îşi va continua studiile la Cluj, unde va urma cursurile facultăţii de Litere şi Filozofie, între 1900 – 1902, iar în 1903 obţine titlul de profesor în greacă, latină şi română, apoi diploma de doctor în română. După o specializare la Roma, obţine şi doctoratul în litere şi filozofie.

Activitatea didactică o începe la Beiuş, unde a funcţionat între 1902-1904, apoi este transferat la Năsăud, unde va preda din 1904 până în 1909, când va reveni la liceul beiuşan.  Concomitent cu activitatea didactică de la pretigiosul Liceu „Samuil Vulcan” a fost implicat în activitatea societăţii de lectură, contribuind, alături de alţi dascăli, la reorientarea sa în direcţia promovării valorilor naţionale reale. Tot aici va îndeplini şi funcţia de notar al şedinţelor profesorale, precum şi cea de custode al colecţiei de arheologie şi de istorie antică.

După Marea Unire din 1918, a fost numit director regional al învăţământului secundar. Din 1921 devine inspector general al învăţământului secundar din Transilvania, iar în 1923, inspector general al învăţământulu secundar, însărcinat cu controlul învăţământului particular minoritar din România.

În 1925 îl găsim ataşat pe lângă delegatul ţării la Liga Naţiunilor, ministrul Petrescu Comnen, pentru a susţine răspunsul Guvernului Român în chestiunea reclamaţiilor maghiarilor din Transilvania, reclamaţii respinse de înaltul for mondial.

Pe plan cultural s-a făcut remarcat prin operele tipărite. A fost preşedintele comitetului redacţional al Encilopediei „Minerva”, apărută la Cluj în 1929. Şi-a publicat la Cluj, în 1902, teza de doctorat redactată în limba maghiară, „Maior Peter elete es mukodese/Viaţa şi opera lui Petru Maior”. În colaborare cu V. Bichigeanu a publicat în 1906 la Gherla „Gramatica limbii latine”, iar în Anuarul liceului Beiuş 1914/1915 a publicat studiul „Reprivire peste trecutul şcoalei noastre”.

A trecut la cele veşnice în 1956, la Cluj, unde deţinea funcţiile de paroh şi protopop onorar.

La data de 21 mai se împlinesc 141 de ani de la naşterea  preotului, profesorului, autorului de manuale şi publicistului Petru Cupcea (1875 – 1940). S-a născut la 21 mai 1875 în Călineşti, judeţul Maramureş, în familia cantorului – învăţător greco-catolic Ioan Cupcea şi a Mariei Rednic. A făcut parte din nobilime după ambii părinţi. Tatăl său făcea parte din familia Cupcea de Budeşti, care fusese înnobilată în 1609 de către principele Gabriel Bethlen. Familia Rednic de Giuleşti şi Ciocmani, din care făcea parte mama sa, avea o atestare şi mai veche, din anul 1349, primind diplomă de la Ludovic al II-lea.

Şcoala primară a urmat-o la Ocna Şugatag, iar studiile gimnaziale şi liceale la Sighet. Gimnaziul l-a absolvit la piarişti, iar ultimele două clase de liceu la reformaţi. Teologia o urmează la Budapesta, absolvind cu „succes strălucit” în 1898. La Budapesta a fost ales de către studenţii români preşedinte al  societăţii literare, care funcţiona în mod clandestin în seminarul de la Budapesta. S-a numărat printre vrednicii studenţi români care au fondat la Budapesta revista „Luceafărul”.

Este numit prefect de studii la Seminarul diecezan din Oradea, unde a predat concomitent limba română, matematica, fizica şi chimia la Preparandia din localitate. În 1901 s-a căsătorit cu Augusta Pteancu, fiica celebrului dascăl George Pteancu, şi a fost hirotonit în 19 decembrie 1901.

A slujit mai întâi la Fegernic (Bihor), din anul 1902 până în 1904, când a devenit capelan la Carei, predând totodată limba română şi religia la Liceul Piariştilor din Carei, precum şi religia la şcolile civile de băieţi şi fete din localitate. La piarişti a venit pe un post ocupat înainte de preoţi profesori precum Ioan Marchiş, Teodor Dringo, George Mureşan sau Ignaţiu Szabo, iar ca elevi i-a avut printre alţii pe viitorii preoţi greco-catolici Emil Lobonţiu şi Vasile Marchiş.

Participă activ la viaţa culturală, politică şi economică a românilor din aceste părţi. În 1906 se află printre fondatorii băncii româneşti „Arina” din Sanislău alături de alţi luptători ai inteligenţei româneşti de pe aceste meleaguri. În 31 august, la Baia Mare se numără printre cei care au constituit Partidul Naţional Român comitatens Satu Mare , fiind ales în comitetul cercual Carei, funcţia de preşedinte fiind preluată de vice-arhidiaconul Romul Marchiş.

A luat parte la evenimentele fericite pentru neamul românesc de la sfârşitul anului 1918. După propriile mărturii, „în ultimele zile ale lunii noiembrie, sătenii au ţinut o întrunire , cu care prilej au subcris actul de adeziune la unirea Transilvaniei cu patria mamă, şi pentru stabilirea delegaţilor ce urmau să ia parte la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Printre cei care au participat la adunarea cea mare de la 1 Decembrie 1918, m-am aflat şi eu, spre bucuria-mi nespusă.”

Din 1932 a fost transferat la parohia Şimleul Silvaniei, îndeplinind şi funcţia de vicar foraneu al Sălajului. A deţinut acolo şi funcţia de preşedinte de onoare a Ligii Antirevizioniste. A fost de mai multe ori membru în Consiliul Judeţean, iar în 1937 a fost ales preşedintele acestuia.

A fost şi un harnic autor de manuale. A scris lucrarea „Gramatica limbii române pentru elevii maghiari”, manual ce a fost cuprins în programa Liceului Piarist din Carei în anii cât a fost aici profesor. A mai scris „Geometrie pentru preparandii”, acesta fiind unicul manual aprobat de către Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică pentru preparandiile româneşti din Ardeal. I-au rămas în manuscris un manual de fizică şi unul de matematică pentru şcoli normale, precum şi alte lucrări de natură religios-morală.

Ca părinte a fost binecuvântat cu şase copii, dintre care patru au ajuns la maturitate: Maria (născută în 1903 la Fegernic şi decedată în 1980 la Cluj-Napoca, artistă emerită, profesoară de excepţie, căsătorită cu dr. Victor Munteanu, şef de lucrări la Clinica din Cluj), Lucia (profesoară, căsătorită cu Leontin Ghergariu, profesor la Liceul „Vasile Lucaciu din Carei, director pentru multă vreme  la Gimnaziul din Zalău, apoi inspector şcolar la Cluj- Napoca), Salvator (născut în 1908 la Carei şi decedat în 1958 la Cluj-Napoca, profesor şi medic, director la Institul psihotehnic din Cluj-Napoca, personalitate de excepţie) şi Emilia (profesoară, asistentă la Institul de botanică din Cluj-Napoca).

Vicarul Petru Cupcea a trecut la cele veşnice în 17 iulie 1940, în urma unui atac de cord suferit în timpul oficierii Sfintei Liturghii în biserica română unită din Şimleul Silvaniei.

Printre marile personalităţi culturale ardelene care îşi leagă numele de urbea noastră se află şi Simion Bărnuţiu, de la a cărei trecere în nefiinţă comemorăm 152 de ani la 28 mai.

Originar din Bocşa Română, în 1820 Bărnuţiu vine la Carei pentru a se înscrie la Gimnaziul Romano-Catolic, fiind timp de cinci ani elev eminent. Din Carei va pleca la Blaj, unde va urma iniţial un an la filozofie, apoi trei ani de teologie în cadrul Seminarului Greco-Catolic. În 1829 este numit profesor în Blaj, unde va preda sintaxa şi filozofia. Simion Bărnuţiu a introdus predarea filozofiei în limba română pe meleaguri transilvane.

În 1842 în fruntea mişcării naţionale a românilor ardeleni se afla Simion Bărnuţiu, lucrarea sa „O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă” fiind un adevărat manifest revoluţionar, protest împotriva politicii de maghiarizare forţată populaţiei româneşti majoritare. Revoluţia paşoptistă ne dezvăluie un Bărnuţiu care ia atitudine împotriva pretenţiilor revoluţionarilor maghiari de anexare a Transilvaniei la Ungaria, idei afirmate cu tărie în cunoscutul discurs ţinut în 2/14 mai 1848 în Catedrala de la Blaj. Promova politica egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor din Tansilvania şi a confesiunilor acestora.

Şi-a luat doctoratul în drept la Pavia, devenind apoi profesor de filozofie la Academia Mihăileană din Iaşi unde va preda până în 1863.

În mai 1864 va porni într-o călătorie spre locurile natale, în acel moment Bărnuțiu călătorea împreună cu Ioan Maniu, de la Iași spre Bocșa.  dar nu va mai ajunge viu, în 28 mai dându-şi obştescul sfârşit pe drum. Va fi înmormântat în 3 iunie în cimitirul bisericii din Bocşa Română.

 AnaMaria Roman

Lasati un comentariu