Pagina principala / Opinii / ŢITERA DE HOTOAN

ŢITERA DE HOTOAN

Nostalgia locului natal determină o sumă de îndemnuri, odată de a te  reîntoarce nu numai pentru a pieptăna cu privirea locurile ce ţi-au  mobilat memoria, nu doar cu amintirile juvenile, cât în special cu actele şi faptele ce ţi-au alcătuit codul moral caracteristic ce ţi-au  permis să operezi în locurile în care cu rosturi de viaţă a trebuit să  pribegeşti.

Te reîntorci aici pentru a păşi pe cărările ce au purtat rosturile nu numai parentale cât şi cele de profunzime ale moşilor şi strămoşilor. Acesta avea să fie şi imboldul pentru care, binecuvântatul meu părinte m-a instalat, la vârsta adolescenţei, în carul ce avea să străbată Sălajul de la Sud la Nord, cu destinaţia Hotoan, locul magic în care străbunii Dumitru şi Maria aveau să aducă pe lume unsprezece purtători ai patronimicului Vanca, acolo unde trăia Gheorghe, primul  născut al clanului. Atunci am cunoscut alcătuirea de poveste, nimeni alta decât fabulosul „Codru” al Secăşenilor, cel care avea să fie prima  locaţie forestieră ce corespundea cu cele întâlnite, doar, în basme,cele ce adăposteau în desişul lor fără sfârşit fiinţele mitice, cum sunt Baba Cloanţa; Cerbul cu Stea în Frunte; cuferele cu nestemate sau cu  jivine din inventarul Sfintei Vineri, locurile de treacăt ale Feţi Frumoşilor, ale Cosânzenelor, poienile în care se desfăşoară dansul  Ielelor, locurile înstăpânite uneori de Zmei şi câte altele.

În zi de Duminică, precum întreaga comunitate, am asistat la Sfânta Liturghie, desfăşurată evident în lăcaşul sfânt greco-catolic. Rolul de psalt de strană , spre mândria mea, a fost exercitat de „unchiul Gheorghe”. A urmat fireşte,prânzul duminical, iar după, am trecut cu vederea întreaga gospodărie în care părintele-mi şi-a ridicat copilăria şi am intrat în vorbă cu verişorul Aurel, bărbat cu familie şi copii, care mi-a trădat cum se spune astăzi „hobby-urile sale”.Printre altele aveam să aflu că mâna sa  de aur era dedicată şi confecţionării unor instrumente muzicale, printre  care „ţitera”. Un fel de înaintemergătoare a chitarei, alcătuită dintr-o  cutie de rezonanţă, construită din lemn de brad, pe care erau fixate  corzile corespunzătoare producerii sunetelor aferente gamei muzicale.

Se  activa prin perierea strunelor cu mâna sau cu o lamă fie ea de lemn , de os, sau din alt material sau în tehnica piţigato. Când mi-a aşezat în  braţe un exemplar şi mi-a spus că este al meu, m-a încercat o stare de  emoţie într-atât de puternică încât am început să ţopăi aidoma celui ce  primeşte un dar de nepreţuit.

Drumul spre Bănişorulnatal mi s-a părut fără sfârşit. Ajuns însă acasă  mă furişam cu nepreţuita mea ţiteră în una din sălile de clasă ale şcolii, alipite locuinţei directoriale, casă în care aveam să văd lumina zilei şi să-mi petrec cei mai frumoşi ani ai copilăriei. În solitudinea pe care mi-o oferea localul încercam să-mi utilizez instrumentul. Să-l  fac să aducă note coerente, pe care să le acompaniez mai apoi ca gurist.N-a trebuit însă să treacă multă vreme până la ajunge la concluzi că nu dispun de nici un fel de aplicaţie pentru a fi artizan de sunete, şi  astfel se face că atât eu cât şi instrumentul hotoănar aveam să ne  trecem timpul, eu cu lecturile iar el cu neutilizarea.

Au trecu şaptezeci şi ceva de ani până la 1 ianuarie 2014 când m-am dedicat ascultării concertului de Anul Nou al Filarmonicii din Viena,iar odată cu acest eveniment şi o surpriză de proporţii. Programul concertistic a propus auditoriului şi un concert de Ţiteră şiorchestră.

Am ascultat pentru întâia oară în viaţă sunetele solare ale ţiterei executate de un profesionist şi am rămas uimit de frumosul prin melos pe care-l propunea auditoriului. Mi-am adus aminte de ţitera mea dragă,l-am rememorat pe verişorul Aurel, plecat de ceva vreme în cele veşnice,şi i-am aplicat , simbolic, un sărut pe frunte mulţumindu-i pentru bucuria pe care a încercat să mi-o facă, pe care cu toate strădaniile depuse n-am avut puterea să mi-o apropii, pentru că nu bunăvoinţa îmi  lipsea, cât elementul acela esenţial care se numeşte har. Iar pentru că a venit vorba de har, îmi anunţ bunicii, Dumitru şi Maria, precum şi părinţii Valeriu şi Leontina că în larga lor descendenţă a apărut şi „Harul”, este vorba de stră-strănepoata pentru primi şi strănepoata DariaBarbu pentru ultimii că prin copilul minunat a poposit în familie Harul,în cazul de faţă mâna artistă făcută pentru linie, tuşe,şi modelaj,respectiv germenele unui artist plastic căruia eu îi văd un viitor luminos.

28 ianuarie 2014

Tiberiu Vanca