DICTATUL DE LA VIENA. CONFESIUNI (IV)

• publicat la: 17 March 2018
DICTATUL DE LA VIENA. CONFESIUNI (IV)

Col(r) dr.Constantin Moşincat, fiu al unei familii de refugiaţi din perioada administraţiei hortyste, a adunat din arhivele studiate o serie de documente care atestă situaţie românilor din acest colţ de ţară românească. La data de 30 august 1940 a fost semnat Dictatul de la Viena prin care Ardealul de Nord a fot cedat Ungariei hortyste.

Cum au fost trataţi românii rămaşi la vetrele lor rezultă din aspectele pe care le relatăm în continuare[1]. Numitul Lucian Ioan a Mariei, român, 32 de ani, născut în comuna Borod, judeţul Bihor, căsătorit, fără copii, a declarat următoarele:”În comuna mea natală, căzută în teritoriul cedat Ungariei la 5.IX.1940, am stat până în noaptea de 7/8.V.1942, când, şi la care dată am fugit în România din următoarele motive: Am fost înfometaţi şi persecutaţi de către autorităţile administrative şi poliţieneşti maghiare. Ni s-a luat de către armată toate alimentele ce le-am avut, ca: grâu, secară, cartofi, cânepă, deşi cumpărate le aveam. Am fost puşi la cele mai grele corvezi, la astupatul tranşeelor făcute de români înainte de cedare. Am fost încontinuu batjocoriţi şi huiduiţi. Ni se adresau întotdeauna cu cele mai triviale expresiuni, spunând că suntem „büdös oláh” (români împoţiţi), arătându-ne chiar cu degetul. Ni s-au ridicat bonurile cu care trebuia să ne prezentăm la Primărie pentru a primi alimente, ca: ulei, zahăr, unsoare, de care nu ni se mai dădea. În ultimul timp ni s-au dat câte 4 kg făină de orz pentru un om pe lună”[2].

Este bine cunoscut faptul că după Marea Unire „regele ţăranilor„ s-a ţinut de cuvânt şi a împroprietărit moţii colonizaţi[3] în judeţele Satu Mare, Sălaj şi Bihor: Avram Iancu, Livada de Bihor, Mihai Bravu, Ianculeşti[4], Marna, Scărişoara Nouă, Horea, Lucăceni[5], Dacia, Decebal, Paulean, Traian, Lazuri, Gelu, Baba Novac, Tiream, Răduleşti şi altele.

Todea Roman, de 44 de ani, domiciliat în comuna Horia, judeţul Sălaj, în numele celor 547 de oameni refugiaţi din acea comună declara la punctul de trecere a frontierei de la Ciumeghiu, Bihor, la 1 noiembrie 1940, următoarele: „În ziua de 21-22 octombrie, anul curent, s-a prezentat în comuna noastră un general, împreună cu un colonel, care ne-au luat la întrebări, că cum merge treaba pe la noi şi ne-au întrebat cum de ne-am gândit să rămânem în Ungaria [ori să plecăm]. Dar noi am văzut că numai aşa ne întreabă, ca de formă. Noi atunci am spus că voim să mergem în România, că noi nu mai putem suporta mizeria pe care o maltratează cu noi autorităţile maghiare. Atunci ei ne-au spus că putem să stăm în Ungaria, însă ei nu garantează pentru avutul şi viaţa noastră şi cu asta domnii au plecat spunându-ne că vom primi ordin când vom pleca. Şi a treia zi a venit colonelul la noi şi ne-a pus să iscălim un tablou în alb, că părăsim ţara fără să ne scoată ei, şi când vor veni actele, gata putem să plecăm imediat. Noi ne-am şi pregătit pentru plecare. Motivul care ne-a pus la această cale, să plecăm, este [că] văzând ce s-a întâmplat în comuna vecină Ianculeşti, peste  care comună au venit vecinele comune ungureşti, iar noi de frică pentru păţania pe care au petrecut-o ei, ne-am înfricat şi ne-am pus de gând să plecăm, că şi în ziua de 4 octombrie, anul curent, a venit la noi un civil cu numele Pecsi, care a făcut cu 2 grăniceri unguri percheziţie în casele noastre, zicând că caută după arme. Însă la noi n-au găsit deloc [arme], decât beutură, pe care au băut-o şi s-au îmbătat şi au început a trage cu arma în geamurile bisericii, iar pe la ora şase seara au venit din nou trei soldaţi şi mai mulţi civili, care au început la spargerea ferestrelor de la casele noastre din comună. Soldaţii spărgeau, iar civilii luau tot ce găseau. Noi atunci am luat-o la fugă prin câmp, la o comună învecinată, unde aveam cunoscuţi, iar unii care au rămas de n-au putut fugi atunci, imediat i-au luat la bătaie. Unul dintre noi, apărându-se cu ceva bâtă, au venit jandarmii, care au adunat toată comuna şi i-au luat din nou la bătaie pe ai noştri, care au avut conflict cu civilii mai-nainte, pe care i-au bătut atâta până au trebuit să declare că ai noştri sunt vinovaţi.

Eu fiind primarul comunei, am plecat cu toată comuna la comuna Sanislău ca să reclamăm cele petrecute, căci nu mai puteam sta în comună, lăsând obiectele primăriei în primirea grănicerilor, precum şi mobilele mele. A doua zi am mers ca să le ridic, să le duc la gară, şi unde nu am găsit nimic, nici ferestre, nici măcar la o casă. După aceia, [jandarmii] au venit la noi în comuna Sanislău, unde au auzit că ne-am ascuns noi. Atunci, la doi dintre noi, cu numele Traian Mateaş şi Nicolae Bota, peste care au mers în casă şi au strigat la proprietar să-i dea afară pe coloniştii pe care-i găzduieşte, ca să beie sângele din ei. În acest timp au început să spargă geamurile, unde au intrat peste ei. Atunci, eu Traian Mateaş, am fugit şi ne-am urcat în podul casei, de unde eram silit să sar jos. M-au prins doi unguri, care m-au bătut. După ce am scăpat l-au prins pe Nicolae Bota, pe care l-au luat la bătaie. Dintre noi au rămas deţinuţi unsprezece, pe care i-a trimis la Penitenciarul Zalău, bătuţi, de care nu mai ştim nimic decât după cum am auzit că le-a promis că-i spânzură pe toţi. Nouă ne-au rămas toate averile ce le-am avut, case, porumb, floarea soarelui, cartofi, au rămas toate neculese, ba de la unii au luat şi vite şi bucate. Aceasta este declaraţia pe care o semnez cu mâna mea proprie, în numele tuturor locuitorilor din comuna Horia. Mai adăugăm către declaraţia noastră că vecinii din comunele din apropiere ne-au dus la biserică toate lucrurile ce le aveam, ne-au luat taurii, vierii comunei şi lemnele pregătite pentru casa pastorală, în valoare de 6000 lei, pe care le-au ridicat jandarmii din comuna Sanislău”[6].

În primele ore ale zilei de 5 septembrie 1940, ţăranii români au fost măcelăriţi, în special cei care trăiau în aceste localităţi şi alungaţi pur şi simplu din sate[7]. Ironizaţi că au plecat de bună voie, sau acuzaţi că au ascuns armele, steagurile iar pe cele ungureşti refuză să le arboreze. În alte locuri salvaţi (cazul satului Răduleşti), de preotul din satul Ghenci, care i-a îndemnat pe coloniştii români să se apere noaptea împotriva oricui ar fi îndrăznit să intre în sat pe timpul nopţii, şi i-a avertizat pe unguri că nu au ce căuta la coloniştii români. Fetele şi femeile se ascundeau ziua prin lanurile de porumb ca să fie la adăpost de înfierbântatele minţi dezlănţuite de teroarea ungurească.

 


[1] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 206. Blaga Maria, declara în faţa comisiei, pe data de 28 octombrie, că s-a refugiat „pentru a urma studiile mai departe în România, fiind elevă în clasa a V-a Liceul Industrial, terminând patru clase la Liceul Industrial „Domniţa Ileana”, căci în Ungaria era imposibil de urmat datorită relelor tratamente ce fac ungurii cu românii. Părinţii i-am lăsat în comuna Tărian. Am plecat cu consimţământul părinţilor. În comuna Tărian, pe când eram la o verişoară a mea, se afla o unguroaică care şi-a trimis fiul să caute o broască. Băiatul a adus broasca şi a aruncat-o pe mine, zicând că aşa trebuie făcut cu olahii (valahii – n.n.) şi că toţi olahii care au mai rămas [trebuie] să se ducă după alţii care au fugit [deja]. În comuna Sântianoş (Sântion – n.n.) doi soldaţi unguri s-au dus la locuitorul român Tiponuţ, în timpul nopţii, şi au aşezat întreaga familie după vârsta membrilor [ei], împuşcându-l pe Tiponuţ în cap. în acest timp, soţia şi fetele au reuşit să fugă pe fereastră, ascunzându-se în porumb. Apoi l-au împuşcat şi pe un fiu al acestuia. Ambii au fost duşi la spital, unde au murit în chinuri grozave. Aceasta pentru singurul motiv că este olah, zicând că aşa vor face cu toţi românii, [ca] să nu mai rămână picior de valah. În comuna Tărian, pe învăţătorul Oros Ioan, când i-au făcut percheziţie autorităţile maghiare, un detectiv l-a strâns de nas oprindu-i respiraţia şi chinuindu-l, punându-i în vedere să plece, că la unguri nu va mai domni ca la români, şi l-au tratat în aşa fel, până a fost silit să plece din comună. Lui Varga Balaj, din comuna Tărian, i-au spart toată casa, făcând-o zob. S-a dus la preotul maghiar, care mai înainte a spus că dacă ungurii vor face ceva românilor, [aceştia] să se ducă să-i aducă la cunoştinţă. Acesta i-a adus cazul său la cunoştinţă şi răspunsul preotului a fost, zicându-i că prea puţin i-au făcut ungurii lui, că ei destul au suferit de la români. Blaga Maria ţi-a încheiat declaraţia cu următoarele „PS – Când au intrat trupele maghiare în comună, o femeie maghiară conducea porcii săi cu un steag tricolor românesc. Pe femeie o cheamă Varga Ana. Românca Urs Maria a întrebat-o „aşa a ajuns tricolorul român?”. Varga Ana i-a răspuns că acest steag este bun numai pentru a speria porcii cu el, şi că are să-l încalţe ca obiele toţi ungurii, acest steag tricolor român”.

[2] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 234

[3] DECRET nr. 3.610 din 23 iulie 1921 privind aprobarea Legii pentru Reforma agrara din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, Emitent: Parlamentul, Publicat în Monitorul Oficial nr. 93 din 30 iulie 1921. ART. 113 Întreaga operaţie a colonizării regiunilor având populaţie rară în înţelesul legii de faţă e încredinţată Casei centrale a împroprietăririi, care ia măsurile necesare pentru alcătuirea de sate noi, sau mărirea celor existente.

ART. 114 Casa centrală a împroprietăririi determină localităţile în care urmează a se face colonizarea, stabilind, potrivit cu nevoile locale şi cu dezvoltarea viitoare, numărul loturilor ce pot forma rezervele, vetrele de sat, porţiunile pentru sporirea vetrelor şi izlazurilor comunale înfiinţate, loturile pentru şcoală, diferite aşezăminte de interes public şi execută lucrările necesare.

[4] Satul a fost înfiinţat în anul 1925 de către 99 de familii venite din Munţii Apuseni, din judeţele Cluj, Alba şi Turda, din vestitele localităţi Alba Iulia, Albac, Horea, Arada, Scărişoara şi altele. În total însumau 520 de persoane. Având în vedere că pe lângă bunici, familiile tinere aveau mulţi copii, în medie între şase şi opt, în anul 1940 comunitatea număra peste 700 de locuitori. Sătenii întemeietori ai satului au primit 12 iugăre de pământ în hotar si 24 ari loc de casă.

[5] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 213. Gaşpar Ioan din colonia Lucăceni „Declar că m-am refugiat pentru că ungurii au venit şi ne-au luat tot ce am avut: bucate, vite, haine şi casele le-au dărâmat, iar dintre noi, care nu au fugit, i-au luat la bătaie. O femeie care venise mai târziu de la moară(din Carei), au găsit-o în cale [şi] au omorât-o. I-au dat cu furca în cap, şi după ce au văzut că nu a murit, îndată i-au dat şi cu un cuţit în gât. Şi după ce a murit, au luat-o şi au tras-o până acasă la ea şi au pus-o în patul ei. Numele femeii este soţia lui Babici Ioan. După aceea, am mai primit o bătaie în Carei [de la] nişte hamali, care ne cunoşteau că suntem români. Noi, după ce am scăpat de la ei, ne-am ascuns la un român din Carei. Pământul [pe] care l-am primit ca colonizat, a rămas cu porumb pe el în valoare de 40000 lei şi casa cu grajdul în valoare de 200000 lei”.

[6] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 9

[7] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 136. Subsemnatul Nistor Ioan, de ani 66, de religie ortodox, de profesiune plugar, fost cu domiciliul în Salonta, în Str. Emanuil Gojdu nr. 14, asupra celor întrebate declar următoarele: În anul 1928 am fost împroprietărit din partea statului cu 10 iugăre de pământ. Afară de acest pământ am mai avut în Salonta o casă, un grajd, 15 căruţe de fân, etc. Când au venit ungurii ne-au făcut percheziţie de arme şi de bani prin toată locuinţa şi prin curte. Văzând că nu găsesc nici arme nici bani, m-au luat la bătaie împreună cu copiii mei, cu palmele şi cu pumnii. Pe soţie au blamat-o şi au batjocorit-o cum au ştiut mai murdar. Din 14 septembrie, jandarmii unguri ne-au dat afară din casă şi din comună, cu armele, spunându-ne să plecăm de pe locurile acelea căci nu mai avem ce căuta, căci destul am împuţit [pământul maghiar] 22 ani. Din proprietatea mea mi-am salvat 1000 kg grâu, haine, mobilele din casă şi 7 vite. Tot ce mi-a rămas acolo se evaluează la 100000 lei. Acum am rămas fără casă şi stau cu familia mea pe câmp, la 2 km de graniţă. Aceasta declar, susţin şi semnez propriu.

Col(r) dr.Constantin Moşincat

Lasati un comentariu