Pagina principala / Istoric / ÎNCRUSTĂRI ISTORICE. 99 de ani de la eliberarea oraşului Oradea

ÎNCRUSTĂRI ISTORICE. 99 de ani de la eliberarea oraşului Oradea

 „Cine ştie să se adape cu sfinţenie

la fântâna cu apă vie a trecutului

capătă puteri nebănuite pentru viitor.”

 

Înaltul Decret nr. 3179 aducea cea de-a doua mobilizare a armatei române. Concomitent, noul guvern al generalului Constantin Coandă, a adresat un ultimatum feldmareşalului August von Mackensen (care comanda 15 divizii), pentru a părăsi teritoriul României în 24 de ore. În fruntea Diviziei 7 Infanterie, generalul Traian Moşoiu intra prin trecătorile Carpaţilor în Ardeal şi, la 7/20 noiembrie 1918, ocupa oraşul Reghin, de unde a dat o Proclamaţie către ardeleni, în care arăta că nu venea „ca un cuceritor, căci voi v-aţi cucerit deja Ardealul (…,) vin numai ca să cimentez ceea ce voi înşivă aţi cucerit (…) Cu noi aduceam libertatea, iar dreptatea este scrisă pe steagurile noastre” [1].

Evenimentele care s-au succedat au fost consemnate în documentele epocii şi interpretate în mod diferit de istoriografia românească şi străină. Studiul nostru se bazează pe informaţiile istoriografice ale căror autori susţineau câteva lucruri asupra cărora voim a face lumină. Această lumină răzbate din lectura atentă a documentelor elaborate de ofiţerii de statul major[2] şi biroul de operaţii[3] al Comandamentului Trupelor din Transilvania în Jurnalul de operaţii, pe baza cărora au fost făcute şi lucrările de memorialistică întocmite de generalul Traian Moşoiu[4] şi Gheorghe Mărdărescu[5]. Jurnalul reprezintă un document juridic de mare importanţă care ne clarifică şi spulberă mituri tradiţionale potrivit cărora: exista o unanimitate a dorinţei de unire cu România a întregii populaţii ardelene; mitul prieteniei dintre români şi sârbi care s-ar fi manifestat şi pe durata evenimentelor la care ne referim, sau că ofensiva armatei române fusese o reacţie de răspuns la ofensiva ungară din 16 aprilie 1919.

Fiind o sinteză a celor mai semnificative momente trăite pe front, „jurnalul”  furnizează cercetătorului suficiente informaţii care, mai târziu, pot fi argumente puternice pentru cei care le-au trăit şi mărturii în favoarea comportamentului corect al armatei române faţă de populaţia civilă, atât din Transilvania, cât şi din Ungaria ocupată. Cazurile izolate de represiune, consemnate în mod obiectiv şi în „jurnal”, au fost consecinţa nerespectării regulilor de război – comunicate prin 19 Ordonanţe. Pe lângă misiunea de organizare şi susţinere a efortului militar de război, Comandamentului Trupelor din Transilvania i-a revenit şi dificila misiune de a reinstaura ordinea şi legea în spatele frontului, într-o societate anarhizată de bolşevicii unguri. Pentru argumentare vom recurge la câteva exemple.

Pe 28 decembrie 1918, Consiliul Dirigent aducea la cunoştinţa Comandamentului Trupelor din Transilvania că „ungurii au pus sub tipar câteva milioane  coroane, bancnote false, cu scopul de a le introduce în ascuns în Transilvania, pentru a susţine propaganda contra unirii Ardealului”[6]. Ministrul plenipotenţiar Erdely, împuternicit pe lângă guvernul de la Budapesta, informa Consiliul Dirigent despre „pregătirile sârbilor de un nou război”, lucru ce s-a întâmplat prin ocuparea Banatului. Pe linia de demarcaţie, ungurii şi-au desfăşurat trupe de infanterie, artilerie şi cavalerie puternic mobilizate de idei bolşevice. La adăpostul acestor armate, jafurile, maltratarea populaţiei şi teroarea nu conteneau. Acţiunile erau şi directe asupra trupelor române. Pe 1 ianuarie 1919  se consemnează atacul „trenului care se găsea în apropierea staţiei  Ţigani”. În urma atacului bandelor de secui s-au înregistrat 6 morţi şi 13 răniţi şi dispăruţi, Vinovat de incidentul cauzator de moarte (domnul Apathy din Cluj), care a fost dovedit cu probe scrise, ca fiind autorul moral. Oraşul Cluj a fost amendat cu 900.000 coroane, sumă ce s-a împărţit familiilor celor morţi. Prin ordinul nr. 993, Marele Cartier General stabilea printre alte măsuri de represalii şi obligaţia primăriei Cluj de a suporta „cheltuielile de înmormântare şi facerea unui monument cu epitaf”.

La începutul anului 1919 informaţiile se succedau cu repeziciune şi erau contradictorii, pentru a menţine starea de nesiguranţă. Dinspre Maramureş veneau informaţii despre acţiunea trupelor ucrainene ce aveau ordin să ocupe valea Tisei. În părţile Aradului, propaganda bolşevică se întindea, în fiecare zi. Sub protecţia francezilor, care se arătau îngăduitori cu unguri, s-a reînfiinţat garda naţională ungară, cu arme primite chiar de la francezi. La adăpostul manifestărilor turbulente în regiunile Debreţin, Salonta, Oradea, Miskolcz, Keskemet şi Seged armata ungară, bolşevică, se organiza şi îşi constituia depozitele de cereale şi muniţii[7]. În Nord, până la intrarea trupelor române în Sighetul Marmaţiei, 300 – 400 de bolşevici au devastat şi au dat foc mai multor sate de români. Gărzile româneşti şi ungureşti au respins încercările ucrainenilor de a ocupa oraşul. În sud-vest sârbii continuau arestările şi prigonirile românilor. Deţinuţii erau duşi la Belgrad. Românii erau foarte trişti căci sârbii făceau rechiziţii fără a le plăti contravaloarea acestora. De la ocuparea Banatului, sârbii s-au transformat în bande care terorizau chiar şi pe francezi. Ofiţerii francezi erau sub influenţa unguroaicelor şi evreicelor, cu scopul de a face din Banat o „republică separată”[8].

Ştefan Ciceo Pop, după ce Actul unirii de la Alba Iulia a fost înmânat regelui Ferdinand I, a fost desemnat ministru fără portofoliu în cabinetul de la Bucureşti. Pentru restabilirea adevărului şi sancţionarea dreptăţii a dat un comunicat oficial, pe care l-a trimis şi Conferenţei de pace de la Paris. În partea primă a comunicatului stabileşte culpabilitatea ungurilor şi a lui Karolyi în izbucnirea primului război mondial, în partea a două înşiră atrocităţile proaspete săvârşite de bandele ungureşti, din iarnă până în primăvara anului 1918. Redăm partea aceasta din amintitul document. Deoarece aceste bande ungurești ucideau şi prădau populaţia română în teritoriul român încă neocupat de trupele române situația era asemănată cu o golgotă pentru neamul românesc. Se știe că în conformitate cu tratativele de pace de la Paris linia de demarcație se stabilise pe aliniamentul orașelor din vest Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad. Doar că colonelul, viitorul general, Kratochwil a oprit, cum se lăuda în memoriile din 1940, ”cu de la mine putere” pe aliniamentul Sighet, Zalău, Ciucea,Vf. Găina, Zam, aliniament în spatele cărora s-a dat ordin și s-a stabilit ce regulă ”liber la jaf și la stăpânire discreționară ungurească bolșevică”. Pentru deplina constatare a adevărului şi pentru ca să cunoască aceste cazuri de cruzime conferinţa de pace – ministrul român înşira unele din acestea^[9]. ”Cazul de la Josikafalva (Beliu), unde 91 români nevinovaţi au fost prinşi, parte omorâţi, parte încă vii, au fost puşi pe un rug unde cele 45 de cadavre carbonizate mai fumegau şi în ziua a 5-a când s-a prezentat la faţa locului comisia mixtă de anchetare. ”La Apahida, Lunca, ,Cluj, 8 români au fost omorâţi fără vină de jandarmii maghiari. Omorul de la Făget unde 7 români paşnici au fost prinşi, legaţi şi duşi în mijlocul unei grădini mari unde toţi şapte au fost împuşcaţi. Familiilor acestora li s-a spus că sunt transportaţi la Timişoara. În comitatul Arad, fără ca un singur maghiar sau evreu să-şi fi pierdut viaţa au fost omorâţi în modul cel mai barbar aproape 200 persoane din diferite comune. Grozavul măcel de la Lăpuşul unguresc, unde 23 români între care un advocat, 2 locotenenţi şi 2 învăţători au fost ridicaţi de la casele lor și omorâți mişeleşte. În depoul de echipament militar german, de la Coşlar, lângă Teiuş, pe care bandele maghiare din Cluj, sub scutul trenurilor blindate, l-au devastat complet, au ademenit pe locuitorii din satele vecine şi apoi au împuşcat 12 români, între care şi un copil de 8 ani, din comuna Sântimbru. În comuna Igriş a apărut seara o trupă de jandarmi unguri care au chemat din casele lor 30 români şi pe toţi i-au împuşcat înaintea porţilor. În comuna Făget, cu ocaziunea unei adunări populare, au fost omorâţi cu bombe, aruncate din avioane maghiare, peste 40 persoane. Cazul de la Baia-Mare, unde bandele maghiare au atacat populaţia română cu ocaziunea unei procesiuni de înmormântare. Preotul, că poporul s-a refugiat, și cadavrul mortului au rămas în stradă. Aici încă au fost multe victime. La aceste se adaogă numărul mare de măceluri cărora le-a căzut jertfă câte 1-2 persoane. Trupele ungare din comunele: Ţigani şi Ortelec lângă oraşul Zalău, au atacat populaţia română şi sunt zeci de morţi. La Şimleul-Silvaniei (Szilagysomlyo) bandele maghiare au prins şi chinuit pe toţi intelectualii români. În aceste părţi sunt multe jertfe, a căror număr încă nu îl putem şti deoarece acest teritoriu încă nu este ocupat de armata română. Lângă Oradea-Mare, trupele maghiare au silit pe 5 români să-şi sape înainte groapa, apoi iau împuşcat pe toţi. Îngrozitorul caz de la Ciucea, la vest de Cluj, unde un locotenent român, comandantul gărzii române din localitate, a fost silit să-şi sape groapa, a fost îngropat apoi de viu până în umeri, pe urmă i-au scos ochii şi a fost chinuit, în modul cel mai barbar, până ce şi-a dat sufletul. În comitatul Aradului, maiorul Ticly a plecat din gara Gyoma, cu doua trenuri blindate, dezarmând garda română pe toată linia Mureşului, până în Sobariu, și făcând multe victime. În comitatele Arad şi Bihor, trupele ungare au atacat deschis populaţia română, care de groază s-a refugiat prin munţi şi în păduri. În acest timp grozav de iarnă circa 40.000 de români, din comunele Corbeşti, Troiaşi, Bârzava, luliţa şi altele sunt refugiaţi prin munţi şi expuşi să moară cu toţii de foame şi frig. Acesta este adevărul atât de dureros pentru poporul român”. În urma acestor acte de grozave cruzimi rugăm, trimiterea de urgenţă, a unei misiuni interaliate de anchetare, cerea cu fermitate ministrul Ştefan Ciceo Pop. Zadarnic. Nici atunci, și nici după, deși în majoritatea cazurilor au fost cunoscute cu nume și prenume nici autoritățile ungare, ulterior după război și nici cel internaționale nu au restabilit adevărul. Feciorii secui de atunci, din 1919, s-au maturizat și apoi când au revenit în 1940 au făcut grozăvii și mai și. Asupra acestora vom revenii.

În centru, trupele se concentrau, în special, pe văile Crişului Repede, Barcău şi Crasna. „Inamicul din regiunea Ciucea continuă a păstra atitudinea provocatoare faţă de trupele noastre”[10], trăgând sporadic focuri de artilerie. Ungurii executau lucrări de fortificaţii în acest sector. Cei retraşi de pe linia de demarcaţie, cartiruiţi în sate, se purtau cu barbarie. Cârciumarul, – evreu – din Remetea, după ce a fost jefuit, a fost omorât de honvezii Regimentului 4. Indisciplina a dus la incidente între ofiţeri şi trupă, al căror rezultat a fost sângeros. Pe 3 martie 1919, ziarul „Voros Uysag” s-a mutat la Oradea, centru al bolşevismului. La întrunirea comuniştilor din Oradea, aceştia cereau „ca pământurile să li se distribuie în rate”[11]. Din această cauză, proprietarii unguri aşteptau cu nerăbdare sosirea armatei române, spre a le salva şi apăra averile. Românii care treceau peste linia de demarcaţie declarau că printre „soldaţii unguri pluteşte o atmosferă de bolşevism. Ofiţerii sunt degradaţi de către soldaţii care vin şi pleacă din unităţi”[12]. Pe 8 aprilie 1919, primarul din Crasna a dat ordin ca „toţi românii să se prezinte la mobilizare, în caz contrar, fiecare al patrulea român va fi împuşcat”[13]. Dispoziţia de mobilizare dată de Budapesta a fost sortită eşecului. Informaţiile obţinute de Marele Cartier General român conduceau spre ideea că armata ungară se va abţine de la declanşarea ofensivei până ce mobilizarea şi pregătirea trupei nu va fi încheiată.

Eliberarea fiecărei localităţi a însemnat o mare bucurie pentru populaţia română şi armată. La Turda, de pildă, s-a oficiat un parastas de pomenire pentru Mihai Viteazul. Pe linia de demarcaţie, generalul Traian Moşoiu şi-a organizat dispozitivul pe detaşamente[14]. Forţelor române, colonelul Kratockwil, le-a opus trupele sale, organizate în special pe osatura Diviziei 20 Secui[15], la care s-au adăugat elemente rebele maghiare, recrutate din rândul populaţiei civile, precum şi gărzile naţionale maghiare, care întreţineau o atmosferă de teroare, stimulată şi de tonul agresiv al ziarelor ungureşti. Din informaţiile culese de Comandamentul Trupelor din Transilvania rezulta, în prima linie, un efectiv de aproximativ 18 – 20.000 oameni, 60 – 70 tunuri şi 5 trenuri blindate, iar în linia a II-a 40 – 50.000 oameni şi 65 tunuri.

Veştile sosite la Consiliul Dirigent din Bihor – potrivit cărora pe 4 aprilie 1919 un grup înarmat de unguri şovini i-au asasinat pe dr. Ioan Ciordaş, membru al consiliului, prefect al Bihorului, şi dr. Nicolae Bolcaş -, au consternat conducerea de la Sibiu. Situaţia gravă creată nu mai suporta amânare. Regele Ferdinand I personal, la 14 aprilie 1919, trimitea o scrisoare lui I.I.C.Brătianu, aflat la Paris, apreciind că lipsa de decizie a Puterilor Aliate a lăsat timp armatei ungare să se concentreze şi să se organizeze mai bine. De aceea, regele considera „înaintarea noastră în Transilvania ca o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne”[16]. În documentul amintit, regele se arăta nemulţumit faţă de acţiunile aliaţilor de temporizare a înaintării trupelor române. Situaţia creată pe front şi în spatele frontului, începuse să devină insuportabilă. Populaţia care îşi dăduse votul pentru Unire se întreba tot mai des „de ce trupele române nu înaintează, cu toate că zilnic sunt atacate de patrule şi lovituri de tun”[17], şi la ce-i bună unirea „dacă ungurii ne terorizează”. În aceste împrejurări, cu unanimitate de voturi, Consiliul de Miniştri a hotărât „să nu mai aştepte şi să dăm ordin trupelor noastre să înainteze”[18]. În temeiul acestei hotărâri, Marele Cartier General a dat ordinul de operaţii nr.281[19], prin care dispunea o nouă grupare a forţelor, în vederea operaţiunilor ce se vor executa spre vest. Astfel, prin ordinul de operaţii 4454 se dispunea înlocuirea Diviziei 7, din sectorul de Nord, cu Divizia 2 Cavalerie, cu punctul de comandă la Baia Mare. Divizia 2 Vânători a înlocuit Divizia 1, concentrată la Brad, în conformitate cu prevederile ordinului 4456. Divizia 16 Ardeleană se dispunea pe valea Almaşului. Divizia 6 ocupa sectorul Ciucea, în timp ce Divizia 18 intra în subordinea Comandamentului, de la 11 aprilie, după ce a ocupat raionul Cluj- Turda- Aiud[20].

Ordinul 231, semnat de generalul Constantin Presan stabilea misiunile pentru unităţile concentrate în Transilvania. Acesta stabilea ca, în cel mai scurt timp, „trupele vor trece dincolo de munţii Apuseni şi vor ocupa Crişana şi Maramureşul”[21]. Toate bandele de bolşevici trebuiau aruncate dincolo de linia de demarcaţie formată din localităţile  Hust, Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad. În etapa a doua, dacă acţiunile s-ar fi desfăşurat avantajos, „se va trece de acest obiectiv la linia Szeged, Oroshaza, Debreţin şi chiar dincolo, până la Tisa”[22]. Înaintarea trebuia astfel coordonată încât punctele tari din teren să rămână de fiecare dată în mâna trupelor române. Ordinul dat de Marele Cartier General avea în vedere, în primul rând, dispunerea celor 7 divizii de infanterie şi o brigadă marină, cu un efectiv de 55 – 60.000 militari[23] unguri, precum şi natura spaţiului geografic al teatrului de operaţii al războiului româno-ungar. Cât priveşte calitatea trupelor inamice, acestea erau „bine echipate şi înarmate cu mitraliere şi puşti mitraliere. Artileria era insuficientă şi neconstituită în comandamente. Cavaleria neorganizată încă, acţiona cu un pluton pe Valea Crişului Alb. Instrucţia şi disciplina trupelor era puternic bolşevizată. Cu toate acestea, era de aşteptat o rezistenţă destul de serioasă din partea lor (ungurilor), dată fiind propaganda şovinistă”[24] şi formarea acestei noi armate pe baza voluntariatului. Solda trupei a crescut la peste 500 coroane pe zi, ceea ce dădea un plus de motivaţie. Acestor trupe li s-a mai alăturat, după informaţiile deţinute de comandamentul român, „grupuri de bolşevici şi garda roşie” [25]. Divizia 20 de secui, de sub comanda colonelului Kratochwil, era considerată ca „o mare unitate de elită”, cu oameni refractari la bolşevism[26].

Gruparea forţelor Comandamentului Trupelor din Transilvania avea, în linia întâia, aproximativ „20.000 oameni, 72 tunuri şi 5 trenuri blindate, iar în linia a doua 45 – 50.000 luptători şi 65 guri de foc”[27] a căror comandă a fost transferată, pe 12 aprilie 1919, generalului Gh. Mărdărescu, grupare constituită pe baza informaţiilor deţinute de Marele Cartier General despre inamic.

Studiul documentelor de arhivă ne permite să formulăm o altă opinie decât ale unor reputaţi istorici[28] privitoare la momentul declanşării ofensivei româneşti din aprilie 1919, întăreşte concluzia că efortul politic, dar mai ales militar, al României, şi-au atins obiectivele. Liniştea Europei a fost, aşadar, salvată şi asigurată de armata română, concomitent cu realizarea obiectivului naţional. Cea mai preţioasă informaţie privind cauza acţiunii ofensive a armatei române, o regăsim în jurnalul de operaţii. „Date fiind, pe de o parte, atacurile necontenite ale ungurilor contra trupelor noastre,…., pe de altă parte propaganda bolşevistă …, precum şi terorizarea cu arma în mână a populaţiei româneşti aflată în teritoriul încă neocupat”[29]… în conformitate cu ordinul 231/10.04.1919, trupele din Transilvania declanşează ofensiva pe tot frontul[30].

Dacă desfăşurarea luptelor de la Hodod respectă firul evenimentelor,  fiind cam la fel prezentate de ambele tabere beligerante, bilanţul luptei avea înscrise în documente rezultatele diferite[31].  În jurnalul de operaţii sunt citaţi 2 ofiţeri morţi şi unul dispărut, iar la inamic 30 morţi şi 30 răniţi, în timp ce ungurii supraestimează la 450 numărul celor morţi şi răniţi, din tabăra românilor.

În Bihor, pe lângă trupele de honvezi şi secui, au luat parte la lupte şi cadeţii din anii 3 şi 4 ai Şcolii militare din Oradea, care au opus o puternică rezistenţă. Manevra făcută de Detaşamentul Lt. col. Rasoviceanu a permis întoarcerea dispozitivului ocupat de cadeţi.

În apropierea Beiuşului s-au dat lupte violente, încheiate cu 11 răniţi din rândul voluntarilor ardeleni şi un mort. Cinstea de a fi „în fruntea coloanei care a eliberat Beiuşul (la 19 aprilie 1919) a revenit tocmai Batalionului 2 din Regimentul ce purta numele oraşului[32]. În acest timp, flancul drept al Grupului de Nord pusese stăpânire pe punctele tari de la Hust, Satu Mare, Carei, Săcueni. Prin acest succes, al Grupului de Nord, practic armata ungară, care se apăra pe linia de demarcaţie era scindată în două şi serios ameninţată cu încercuirea şi nerezistând atacului în valuri, s-a retras, uneori în debandadă. Pe ambele maluri ale Crişului Repede, trupele generalului Holban înaintau spre Oradea. Pe Valea Barcăului, Regimentul 24 Infanterie a eliberat localitatea Marghita în ziua de 19 aprilie 1919, iar la stânga dispozitivului, pe Valea Crişului Negru, executând un marş forţat, trupele Detaşamentului Rasoviceanu au atacat noaptea şi au cucerit, pe 19 aprilie, Tinca şi Salonta. Ungurii din zonă, proprietari de pământuri, terorizaţi de forţele „roşii şi albe” au ieşit în întâmpinarea armatei române. Chiar fratele grofului Ştefan Tisza (Kalman) a cerut protecţie armatei române.

Marşul triumfal spre Oradea era avangardat de generalul Traian Moşoiu. Evenimentele se succedau cu repeziciune. Neliniştea şi spaima generală era înlocuită cu bucuria primirii eliberatorilor. Rapoartele unităţilor evocă episoade dramatice de luptă, dar şi evenimente ciudate, cum ar fi, de pildă, încercarea ofiţerilor din divizia comandată de colonelul Kratochwil de a „rupe cu regimul politic roşu de la Budapesta”[33]. La Carei o delegaţie, în frunte cu doi maiori şi un căpitan, s-a prezentat pentru parlamentări, aducând cu ei pe maiorul Rozin, cel căzut prizonier în luptele de la Hodod, cu propunerea de a „lupta alături de români împotriva trupelor roşii”. În acest scop, Divizia de secui se concentra în raionul Sovanihaza, Mateszalka. Era însă prea târziu, trupele române au încercuit şi dezarmat unităţile trufaşului Kratochwil, luându-l prizonier şi pe acesta. Suveranul Ferdinand, pentru această ispravă, l-a decorat, la Carei, pe generalul Traian Moşoiu, cu cea mai înaltă distincţie de război, rezervată în exclusivitate ofiţerilor, Ordinul „Mihai Viteazul”.

Cu valoare de simbol apreciem şi mulţumirile oficialilor unguri şi ale populaţiei adresate armatei române, pentru că i-a „scăpat de orgia bandelor ungare, angajându-se să se supună ordinelor”[34]. Altă parte de localnici, devotată cauzei ungurimii, s-a angajat în luptă „aruncând cu grenade asupra trupelor române. S-au găsit ţărani morţi pe linia de luptă”, scria comandantul Regimentului 4 Roşiori, relativ la luptele duse la Curitău[35].

Ştirile privind intrarea trupelor române în Oradea au animat viaţa oraşului în care ungurii aveau un puternic centru de recrutare, mobilizare şi de propagandă bolşevică. Nu întâmplător Bella Kun aici, la Oradea, şi-a făcut stagiatura de revoluţionar comunist!  Trenurile venite dinspre Ciucea şi Bratca aduceau răniţi de pe front, care povesteau despre moralul scăzut al soldaţilor unguri. Propaganda bolşevică nu mai funcţiona, căci trupele române se apropiau de capitala Bihorului.

Fiindcă evenimentele de la Oradea sunt cunoscute din cartea Zile  trăite, scrisă de Roman Ciorogariu, participant direct la evenimente, vom conclude doar că 20 aprilie 1919 a fost „o zi de glorie”, cum pe bună dreptate o numise Nicolae Iorga. Generalul Traian Moşoiu devenise „eroul nostru naţional”, întâmpinat de primarul Rimler Karoly „la intrarea în oraş, cu pâine şi sare”[36].

În adevăr, 20 aprilie 1919, a fost ziua învierii Domnului şi a oraşului Oradea Mare, oraşul martir care trăise cu adevărat săptămâna patimilor, a însemnat un moment istoric în viaţa locuitorilor săi, pentru că: „Nici o parte a românismului nu a fost expusă atât de mult pieirei ca ţara Bihorului, – arăta vicarul ortodox de Oradea Roman Ciorogariu, nimeni altul decât cel care, cu câteva ore înaintea intrării glorioase a trupelor comandate de generalul Traian Moşoiu în Oradea, fusese arestat împreună cu alţi români şi dus între baionete la primăria oraşului, spre a fi executat. Când armata română a intrat triumfătoare în capitala judeţului a fost o atmosferă de entuziasm general, zi în care din toate cartierele se adunase românii şi ungurii spre a da şi primi „răsplata pentru eroismul cu care şi-au păstrat limba şi legea străbună pe aceste margini”. Jafurile şi omorurile luaseră o asemenea amploare încât Oradea trăia clipe de groază. Consiliul orăşenesc a hotărât trimiterea unei delegaţii la Tileagd, unde a ajuns armata română, ca să intervină la comandamentul general pentru a grăbi intrarea în oraş. Delegaţia a fost compusă din: Coriolan Pop, Sever Andru, Sever Erdeli, Gh. Morar şi Nicolae Firu, care au arătat generalului Moşoiu situaţia gravă, rugându-l totodată să grăbească înaintarea, ceea ce s-a şi înfăptuit.

Bihorul „Golgota jertfelor de sânge”, unul dintre judeţele martire, l-a primit în Capitala sa, Oradea, în modul cel mai cordial. Aici, Moşoiu, a făcut din nou dovada virtuţilor sale ostăşeşti. Cu un curaj fără pereche, el a pătruns, cu automobilul său, primul în oraşul de pe Crişul Repede. Mulţimea, care se adunase în Piaţă, nici nu ştia cine e persoana – erou, care are o asemenea îndrăzneală, un asemenea „tupeu”, în chiar ziua Sfintelor Paşti.

Autorităţile şi o parte din populaţie se refugiaseră înspre partea de unde se aşteptau trupele române. Mai au 3 Km, anunţară nişte ştafete venite în grabă. Deodată un nor de praf şi un automobil îşi făcuse apariţia. În el era un general. Cine să fie? Mii de braţe se ridicară aclamând pe viteazul general, care înfruntând orice pericol pentru a da şi mai mare impuls armatei sale, se avântase înainte de a ajunge armata în oraş, spre a vesti populaţiei că mântuirea a sosit. Un general, un general! Aşa striga mulţimea în extaz de admiraţiei faţă de acest erou. La 20 aprilie, Armata română a eliberat Oradea Mare. Această măreaţă zi a fost descrisă în documentele vremii în următorii termeni:„Strigăte de „Ura!” străbat văzduhul şi capul coloanelor trupelor române apare în piaţa oraşului, defilând în faţa generalului. Strada se umple de un covor de flori, peste care calcă mândri faimoşii dorobanţi, pe când tunurile bubuie, împroşcând moartea în duşmanul ce fuge de atâta măreţie. I-a fost dat armatei româneşti, le-a fost dat ostaşilor ţărani ai regelui Ferdinand să defileze, intrând în Oradea Mare pe un drum de aproape un kilometru acoperit cu flori. Aproape nouă batalioane au intrat în Oradea Mare. Soldaţii defilând în faţa generalului, n-au mai putut ţine privirile lor înainte din cauza valurilor de flori, care se revărsau de pretutindeni asupra capetelor lor”.

Numele generalului Moşoiu a fost atunci, instinctiv, din mii de glasuri aclamat: Trăiască generalul Moşoiu!, eroul nostru naţional! Ura! şi văzduhul „se cutremură de miile de strigăte de bucurie”, avea să consemneze presa vremii. Toată lumea plângea. Teama de bandele roşii dispăruse, era de ajuns pentru moment ca eroul să se găsească în mijlocul lor pentru ca să nu se mai teamă de nimic. Deşi nu-l văzuseră până atunci cei din Oradea Mare, imediat ce a intrat în oraş a fost un adevărat „simbolul al dezrobirii naţiei româneşti”. De patru luni, zi şi noapte, îl aşteptau, de patru luni de când păşise biruitor în Ardeal numele lui era pomenit ca numele „unui zeu salvator, şi acum iată-l, a sosit… Ce impunător! Din ochii lui de vultur izbucnesc flăcări de ură contra duşmanului de veacuri. E în picioare în automobil. De-o dată o ploaie de flori îl acoperiră în aclamaţiile mulţimii. Era poporul care-şi da prinosul său de veneraţie armatei româneşti. Era sărbătorirea triumfală a celui mai mare erou, în cele mai sfinte clipe ale neamului. Automobilul nu mai poate înainta. Mulţimea creşte şi un ocean de capete, Români, Unguri, toate naţionalităţile oraşului aclamă pe viteazul general.”

Nicolae Iorga, elogiind isprăvile generalului Traian Moşoiu scria: „Astfel energicul general ardelean, care şi-a dus ostaşii cu un avânt uimitor, chiar pentru cei cari ştim ce înseamnă o înaintare românească, atunci când nu se loveşte de piedica unui duşman, având mijloace de luptă incomparabil superioare, a fost primit cum rareori a fost întâmpinat un şef de cuceritori. Automobilul lui atât de îndrăzneţ, mânat mult înaintea regimentelor cari înaintau, a fost literalmente copleşit, înăbuşit de flori”.

După această introducere în atmosfera de epocă a încerca să pui în pagină personalitatea inconfundabilă, în toată complexitatea ei şi în autenticele ei dimensiuni, a generalului Traian Moşoiu echivalează, sub multe raporturi, cu încercarea de a cuceri Everestul! Vrem să-l „silim” pe Generalul Traian Moşoiu să încapă în aceste câteva rânduri, pentru a-l apropia de inimile şi casele bihorenilor, din toate generaţiile. Căci ne referim la o personalitate militară de excepţie, al cărei trecut a fost jalonat de credinţă şi călăuzit de datoria faţă de ţară. Oferta noastră se înscrie în tradiţia bihoreană înfiripată în anul 1936, când judeţul nostru, un mare martir al perioadei istorice de referinţă, a fost, se pare, primul care l-a omagiat pe salvatorul său în „Monografia Almanah a Crişanei”, apărută la Oradea, adică în oraşul care i-a făcut cea mai frumoasă şi sentimentală primire la 20 aprilie 1919, cu ocazia eliberării de sub tirania bolşevică ungară.

Aşezat de timpuriu, la numai patru ani de la trecerea în nefiinţă (1932), maiestos, la loc de înaltă cinstire în galeria marilor personalităţi ale Bihorului, în secţiunea cu titlu semnificativ „FIGURI BIHORENE”, încadrat de o distinsă gardă intelectuală al cărei cap de coloană era reputatul Emanuil Gojdu (1802-1870), secondat de Nicolae Judea Jiga (1792-1870), Dimitrie Negreanu (1832-1903), Partenie Cosma (1837-1923), Vasile Ignat (1848-1893), Mitropolitul Vasile Mangra (1852-1918), Episcopul Ioan I. Papp (1843-1925), Alexandru Roman (1826-1897), şi alte ilustre personalităţi bihorene, generalul Traian Moşoiu se bucura pe aceste plaiuri de o rară popularitate, fiind considerat cu deplin temei „Salvatorul Ardealului”.

Personalitatea incomparabilă a generalului este dată de rolul şi acţiunile sale în marea bătălie pentru Ardealul în care s-a angajat, cu sabia în mână, în august 1916, de pe meterezele Carpaţilor până la Budapesta, când opinca ţăranului–ostaş român a devenit suverană deasupra Parlamentului Ungariei, iar generalul Traian Moşoiu, comandantul garnizoanei oraşului de pe Dunărea mijlocie.

În frumoasa ipostază de erou al războiului de întregire a României şi al Armatei Române, generalul Traian Moşoiu de pe şaua calului, cu care a contraatacat şi a şarjat pe Valea Oltului şi spre Budapesta, a săltat ca ministru la Comunicaţii şi la Ministerul de Război şi apoi ca senator de drept în Parlamentul României Mari, la a cărei realizare a contribuit remarcabil, prin foc şi sabie.

Eroul nostru era fermecător, prietenos şi blând în relaţiile cotidiene, cu o privire plină de demnitate, delicată şi distinsă, dârz şi cu judecată cumpătată, manierat şi de o rară modestie şi sensibilitate sufletească, caracter ales şi dăltuitor de caractere, călăuzitor de oameni şi cârmuitor de suflete, cu o inimă plină de iubire şi iertare, dar exigent şi niciodată tolerant cu cei care nu-şi îndeplineau, fără reproş, misiunile sau îndatoririle funcţiei ce o ocupau. Era, prin urmare, omul cu vocaţia şi calităţile carierei militare, apt pentru performanţe deosebite, atât în timp de război cât şi în timp de pace. A urcat, deci, rapid pe treptele ierarhiei militare de la comanda de subunităţi, de regiment şi divizie, până la demnitatea de comandant suprem al tuturor trupelor din Transilvania, caz unic în analele primului război mondial, pe baza unor alese virtuţi ostăşeşti probate şi nu presupuse!

Redăm, ca puternice puncte de sprijin, câteva dintre cele mai complete imagini ale Omului Moşoiu şi ale personalităţii sale oferite de şefii săi ierarhici: „Educaţiunea militară desăvârşită. Foarte disciplinat. Simţul datoriei dezvoltat. Cu multă autoritate. Excelent camarad. Conduită exemplară. Conduce serviciul de mobilizare cu multă regulă şi pricepere. Propun înaintare excepţională” (Colonel Popovici). „Avea forţă puţin comună şi un mare ascendent printre inferiori şi egali. La toate probele a reuşit cu laudă, în concentrări, călătorii (de stat major n.n.) şi manevre. Militar desăvârşit sub toate raporturile şi cu facultăţi deosebite, deci merge rapid în carieră”(Generalul Cotescu). „Caracter cavaleresc. Are foarte dezvoltat simţul moral în viaţa socială. În corp (în sens de unitate militară n.n.) trăieşte în cea mai mare armonie cu camarazii săi, de care este foarte iubit” (Generalul Cocărescu). Figură de ascet, Moşoiu a suportat cu uşurinţă privaţiunile vieţii de campanie. A dus şi viaţă soldăţească aspră, aşa cum era ea în linia întâi. A fost, totodată, personalitatea – comandant care a avut tăria să învingă sentimentul fricii şi grija morţii.

Omagierea generalului Traian Moşoiu şi a intrării armatei române în Oradea, s-a făcut în toată perioada interbelică, începând cu 20 aprilie 1921, atunci când sub patronajul Reginei Maria şi a Reuniunii Femeilor Române din Oradea, Bihor şi împrejurimi, a fost aşezată în holul central de intrare în primărie, o placă comemorativă, din marmură neagră, cu următorul text: „În ziua de 20 aprilie, în anul 1919, ziua Sfintei Învieri, şi-a făcut intrarea triumfală în oraşul Oradea Mare glorioasa armată a regelui Ferdinand I al tuturor românilor, în frunte cu generalul Traian Moşoiu, comandantul Grupului de Nord, punând pe veci stăpânire românească în acest oraş. În amintirea acestei zile istorice s-a aşezat această tablă comemorativă în ziua de 20 aprilie 1921”[37]. Acest text a fost citit de toţi cetăţenii care au trecut prin holul central al intrării din Primăria Oradea, până în 1940, când a fost dezafectată. Aceeaşi soartă a avut şi monumentul ridicat generalului în 1937, în faţa celor două catedrale româneşti, ortodoxă şi greco-catolică, din Oradea, demolat de autorităţile horthyste după ocupaţia din 30 august 1940. La iniţiativa prof. univ. dr. Viorel Faur, cu largul concurs şi pe răspunderea primarului de atunci, Gheorghe Groza, la a 70–a aniversare (20 aprilie 1989) a evenimentului din 20 aprilie 1919 a fost reaşezată o placă, cu textul iniţial din care a fost eliminat numai numele „regelui Ferdinand I” .

Ziua de 20 aprilie a fost sărbătorită, apoi, anual, începând din 1992, de când acţiunea a fost preluată de Primăria Oradea, la iniţiativa Comisiei Române de Istorie Militară Filiala Bihor şi a Garnizoanei Oradea, comandată, atunci, de generalul Mihai Corneliu Lungu, şi care s-a soldat cu ridicarea unui frumos monument din bronz, chiar în faţa comandamentului Diviziei 11 Macanizate „Carei”, pe str. Armatei Române, din Oradea[38]. În semn de cinstire a numelui eliberatorului, în 1994, pe drapelul de luptă al Regimentul 21 Mecanizat, din Oradea, s-a înscris numele „generalului Traian Moşoiu”, iar în curtea acelei unităţi s-a ridicat un bust din bronz. Apoi, an de an, Consiliul Local Oradea în şedinţe solemne comune, ţinute alături de Comisia Română de Istorie Militară Filiala Bihor, a omagiat figura legendarului erou Traian Moşoiu, împrejurare în care s-au luat şi hotărâri cum au fost aceea, din 20 aprilie 2001, de reamplasare a Plăcii comemorative cu textul iniţial; realizarea unui bust[39], din ghips şi amplasarea lui în holul Primăriei; acordarea numelui „general Traian Moşoiu”sălii mari din Primărie, şi acordarea numelui unei străzi din Oradea. Sesiunile ştiinţifice anuale, din 20 aprilie, au ca tematică constantă acţiunile armatei române din anul eliberării 1919 şi evocarea generalului Traian Moşoiu. Paginile revistelor: Cetatea Bihariei, Cele trei Crişuri, Revista de istorie contemporană, Revista Bihoreană de istorie şi Legea românească, toate cu apariţie la Oradea, găzduiesc, în mod constant, articole semnate de reputaţi cercetători care întregesc şi actualizează o bio-bibliografie încă incompletă. Figura legendarului erou a apărut pe cărţile editate în ultima perioadă, după cum multe studii sunt presărate cu portretul din epocă.