Pagina principala / Istoric / Corneliu Bala – 90 de ani de la naşterea sa

Corneliu Bala – 90 de ani de la naşterea sa

S-au  împlinit 90 de ani de la venirea pe lume a celui care a fost omul de cultură Corneliu Bala (consacrat în lumea literelor cu forma numelui Balla). S-a născut în Olosig, o localitate aflată în împrejurimile Săcuieniului, deci în județul Bihor. Dar, a fost Careian prin definiție, strămoșii săi avându-și originile risipite pe frumoasa câmpie a Ierului și hăt, către Țara Chioarului.

Tatăl său, Leontin, a fost notar, iar mama sa, Gabriela Rațiu, dăscăliță, fiică de reputat revizor școlar. O dăscăliță de vocație, o poetă talentată. Toate i le-a lăsat moștenire pruncului pe care tocmai îl adusese pe lume… Nescrisul testament, Corneliu avea să-l împlinească, semnând poeziile îndeobște Gabriel Rațiu.

L-am cunoscut în Carei, dar probabil că nu aș fi avut acest privilegiu, dacă nu-mi vorbeau despre el colegii de suferință, cei care, pentru că „au crezut într-un crâmpei de stea”, au fost găzduiți de „ospitalierele” temnițe comuniste. Corneliu Bala a trecut de două ori pe acolo. Îmi mărturisea într-una din numeroasele noastre întâlniri: „A fost șansa mea; prima dată nu m-am convins. A trebuit să ies din temniță, ca să-mi dau seama că locul meu este alături de ai mei. Altfel, ajungeam un politruc”. A trecut prin „închisoarea inocenților” (Târgșor), a muncit în mina din Baia Sprie și, nu putea să rateze o întâlnire cu „Epicentrul infernului”, Aiudul. Postum a apărut volumul de poezii „Zarca”, conceput în temniță. Dar, avusese grijă să ne prevină încă din timpul vieții că „Jugul” a fost blând. (frânturi din experiența concentraționară pot fi accesate la adresa: http://www.revistamemoria.ro/reeducat-la-targsor/)

 

 

Eliberat, a primit slujbe umile, dar a muncit neîncetat, finalizându-și studiile liceale, întrerupte în mai 1948 în cetatea școlară a Beiușului. Li s-a spus, pe bună dreptate, celor întemnițați în acea noapte hâdă, „pașoptiștii secolului al XX-lea”. Ardelean cu deschidere europeană, cunoștea precum limba maternă și limba și literatura maghiară. Și, totuși… Dumnezeu a vrut să-și unească destinul cu o olteancă, Amelia, care i-a dăruit doi copii, Alexandrina-Gabriela și Călin-Corneliu. Amândoi reușiți, așa cum se întâmplă când provinciile românești își cunună tinerii, reunindu-și energiile creatoare.

A reușit, cu o întârziere de câteva decenii, să absolve studii universitare. Lucrarea lui de licență, apreciată în mod deosebit de către îndrumătorul său științific, radiografiază literatura sătmăreană postbelică. A creat un instrument de lucru, care de fapt este menirea adevărată a unor astfel de lucrări.

I s-a permis, totuși, să urmeze vocația înaintașilor săi, dăscălia. A fost „un altfel de profesor”, ne-au mărturist acest lucru mulți dintre foștii săi elevi. Un om exigent, în primul rând cu sine, un profesor dăruit, bine pregătit, din stirpea celor care ne-au deșteptat conștiința națională.

A debutat editorial, așa cum o spunea, cu o notă autoironică, „aproape postum”, cu „Logosclipuri”, apreciate de critica literară.

 

 

A reușit însă să fie remarcat de autoritățile culturale ale epocii ca unul dintre cei mai buni traducători din limba maghiară. Bucuria supremă a fost atunci când unul dintre autorii pe care i-a tradus i-a mărturisit că traducerea în limba română a romanului său îi place mai mult decât originalul…

După 1989 s-a implicat și politic. Tot cu elan tineresc, cu nădejdi și, așa cum se întâmplă în viață cu cei care au idealuri, s-a retras dezgustat. Era convins că politicul nu va salva nici Țara, nici Lumea. Vorbind despre Corneliu Bala, trebuie să amintim iubirea cu care și-a înconjurat Biserica, Greco-Catolică Unită cu Roma dar și respectul pe care îl purta credincioșilor aparținători altor confesiuni.

De câte ori trec prin cochetul oraș de către graniță, îi caut parcă silueta care saluta și era salutată respectuos de toți cei care contează în urbe, deopotrivă vorbitori de română sau maghiară. Pe lângă toate celelalte calități, Corneliu Bala a fost o punte între două culturi, între două națiuni.

Orașul meu, pentru el a fost „propice singurătății”, lucru constatat în cei câțiva  ani petrecuți la „cultura sătmăreană”. Mi-e dor însă să îl petrec la trenul sau microbuzul de Carei, după ce colindam librăriile care pe vremea aceea încă erau vii și în orașul de pe Someș.

Nu-mi vine să cred că sunt 90 de ani de când a venit pe lume Corneliu Bala. Nici că în iunie vor fi 14 ani de la marea sa trecere. Să ne întoarcem la el gândul, toți cei care l-am cunoscut.

Iar dacă vom pune o floare pe mormântul său, aflat la o umbră odihnitoare în orașul Carei, ne vom reaminti că „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, multă roadă va aduce”. A fost și crezul vieții sale.