Evanghelia la Duminica Tomii

• publicat la: 26 April 2020
Evanghelia la Duminica Tomii

Creștinii ortodocși și greco-catolici români îl prăznuiesc în prima duminică după Paște pe Sfântul Apostol Toma, zi numită și Duminica Tomii.

Această zi reprezintă momentul întâlnirii dintre Sfântul Apostol Toma și Mântuitor, întâlnire care îi dă și apostolului ”necredincios” dovada Învierii Domnului.

Duminica a doua după Paști (a Sfântului Apostol Toma) Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui.

În prima zi a învierii, seara, Iisus se arată ucenicilor Săi, în Ierusalim. Apostolii se găseau baricadaţi undeva, într-o casă, ascunşi de frica iudeilor. Și, dintr-odată, se pomenesc cu Iisus în mijlocul lor. Apariția Lui, pe cât a fost de surprinzătoare, pe atât a fost și de cutremurătoare: a intrat în odaia lor, pătrunzând cu trupul Său prin ușile încuiate!

Toma, unul din cei doisprezece, nu a fost de faţă când Iisus li S-a arătat. Așa se face că, după arătarea lui Iisus, cândva, ceilalți ucenici i-au spus că L-au văzut pe Domnul înviat, descriindu-i și modul miraculos în care El li S-a arătat. Copleşit de cele auzite, Toma exclamă: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (In 20, 25).

Se pune, acum, o întrebare: Această exprimare a lui Toma oferă dovada evidentă a unei îndoieli marcate de necredinţă, în virtutea căreia Toma să poată fi numit „necredincios”? Nicidecum! Cred că aici este vorba, mai mult, de opacitatea omului în faţa misterului; de neputinţa de a-l pătrunde cu raţiunea, stare din care apare cu ușurință scepticismul. Dar scepticismul nu este egal cu necredinţa. El poate fi generat de trăirea unor stări, de genul, „este prea frumos să fie aşa!” sau, pur și simplu, de faptul de a fi copleșit de ceva, pentru care, pe moment, nu ai argumente logice. Acest fenomen trebuie să se fi întâmplat și cu Toma, care, la prima vedere, a lăsat impresia unei atitudini pe care, adesea, o numim necredinţă.

Într-adevăr, două texte, din aceeaşi Evanghelie, îl arată pe acest ucenic „lent la înţelegere”, dar nu necredincios. Când Iisus le-a vorbit, în ultimul Său discurs, de dinaintea Pătimirii, de întoarcerea Sa la Tatăl, Toma I-a zis: „Doamne, nu ştim unde Te duci; iar calea, cum o putem şti?” (In 14, 5), sau, când le-a amintit de faptul că va merge la Ierusalim, unde va fi omorât, atunci Toma, cel numit Geamănul, le-a zis celorlalţi ucenici: „Să mergem şi noi să murim cu El!” (In 11, 16).

În contextul Învierii, prin atitudinea sa sceptică, Toma întruchipează, cel mult, neputinţa ucenicilor de a accepta şi de-a înţelege misterul evenimentului, pe fondul în care speranţele şi aşteptările lor mesianice, legate de persoana Învăţătorului divin, şi le-au văzut, prin moartea Lui, spulberate (cf. Lc 24, 37 urm).

În acest context, se pune o altă întrebare: Ce n-a putut să accepte Toma din ceea ce ucenicii i-au relatat, referitor la arătarea lui Iisus înviat? Învierea ca act în sine? Răspunsul este: Nu! Pentru că învierea, ca minune, nu era pentru el o noutate, el însuşi fiind martor ocular la învierile din morţi pe care Iisus Însuşi le săvârşise (fiul văduvei din Nain – Lc 7, 11-16; fiica lui Iair – Lc 8, 41-56; Lazăr – In 11, 1-45). Aşadar, Învierea, ca eveniment miraculos, nu ar fi fost pentru el, ca ucenic al Domnului, ceva imposibil de acceptat și nici o noutate.

Apostolul Toma, nu un necredincios, ci mai degrabă un logician

Ceea ce, însă, Toma nu putea accepta era modul în care Iisus S-a arătat celorlalți ucenici, și anume, pătrunzând cu trupul prin uşile încuiate. Şi aceasta, pentru că nu putea admite fenomenul, în sine, ca fiind logic şi raţional. Toma îşi va fi zis, probabil, în sinea lui: „Că a înviat Iisus poate fi posibil! Învieri din morţi s-au mai petrecut şi am văzut şi eu, săvârşite chiar de către Domnul meu. Dar a pătrunde,
însă, cineva cu trupul său material prin uşi încuiate, printr-un zid, este mai greu de acceptat, dacă nu chiar imposibil”. Iată, aşadar, ce nu putea să creadă Toma. Logica, raţiunea sa, respingea acest lucru. Nu putea accepta ca fiind un fenomen normal. Aşa se face că el exclamă: „Dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (In 20, 25). Adică, dacă nu va pipăi trupul pe care el îl cunoştea şi pe care el
l-a văzut sângerând în suferinţa pătimirilor şi a cărui rană din coastă a văzut-o cu ochii lui, nu va accepta modul în care Apostolii i-au descris că li se arătase Domnul Înviat. Prin urmare, nu faptul că Iisus a înviat nu putea crede Toma, ci spusele colegilor lui de apostolat referitoare la felul în care El li S-a arătat. Acesta era lucrul care sfida logica sa.

Din acest punct de vedere, putem să afirmăm că Toma nu era un necredincios, ci mai degrabă un logician, care încerca să pătrundă şi să înţeleagă misterul divin cu raţiunea, cu logica, cu mintea sa.

Că este aşa stă mărturie faptul că, după opt zile, Iisus se arată din nou ucenicilor Săi, de data aceasta fiind şi Toma cu ei, exact în acelaşi mod ca în prima zi a învierii, adică pătrunzând cu trupul prin uşile încuiate. Iată ce spune evanghelistul: „Şi după opt zile, ucenicii Săi erau iarăşi înlăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” (In 20, 26; vezi spre comparare versetul 19). În acest moment, Domnul înviat îl invită pe Toma să se apropie de El şi să-I pipăie rănile: „Apoi a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!»” (In 20, 27). Iisus Se manifestă, acum, ca Dumnezeu adevărat, Cel ce poate totul și știe totul: pătrunde cu trupul prin uşile încuiate, îi descoperă lui Toma „îndoiala”, scrutându-i gândurile şi repetându-i cuvintele pe care el însuși le-a rostit în faţa celorlalţi ucenici: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (In 20, 25).

De fapt, pentru fiecare revendicare a lui Toma există un răspuns al lui Iisus: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor” – „Vezi mâinile Mele!“; „Dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor” – „Adu mâna ta!”; „Dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui” – „Adu mâna ta şi o pune în coasta Mea!”; „Nu voi crede” – „Nu fi necredincios, ci credincios!”.

Suma şi concluzia mărturisirilor dumnezeirii lui Hristos

Copleşit de evidenţă, Toma face acum marea mărturisire de credinţă pascală: „Răspunzând Toma, I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20, 28). Aceasta este cea mai explicită, mai directă şi mai profundă mărturisire a dumnezeirii lui Iisus din întreaga Evanghelie a IV-a, care, de altfel, este şi singura care îşi desfăşoară conţinutul între două mărturisiri ale divinităţii lui Iisus: „… Dumnezeu era Cuvântul” (In 1, 1) şi „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20, 28). Mărturisirea lui Toma este ultima dintr-o serie de mărturisiri clare din Evanghelia după Ioan (cf. 1, 29.49; 3, 2; 4, 42; 6, 69; 9, 17.33.38; 11, 27; 12, 13; 20, 18.25). Ea este și concluzia și suma tuturor.

Pentru Toma era, acum, totul clar: Iisus Cel Înviat, Domn şi Dumnezeu adevărat, era în faţa lui. Toate cele ce i-au fost relatate de către ceilalți Apostoli au devenit, acum, certitudine. Judecata raţiunii sale era biruită de evidenţă!

În acest context, presupunem că Toma nu va mai fi pipăit rănile lui Iisus din coasta şi din mâinile Sale. De altfel, evanghelistul nici nu consemnează că acest fapt se va mai fi petrecut. Toma, copleşit de dumnezeirea lui Iisus, nu mai avea nevoie de argumente palpabile. De aceea credem că pictarea lui Toma cu degetul în coasta lui Iisus nu prea este biblică!

Domnul fericeşte roadele credinţei din nevedere

Analizând, așadar, „episodul Toma”, ne întrebăm: Unde va fi gre­şit, totuşi, Apostolul şi ce nu a luat în calcul în modul său de manifestare faţă de ceea ce i s-a relatat?

Greșeala lui Toma credem că a constat în nesocotirea mărturiei grupului celorlalţi zece ucenici şi neluarea în calcul a faptului că această mărturie putea să fie expresia experienţei pascale pe care Apostolii au avut-o deja cu Domnul înviat.

O mărturie este prin ea însăşi rodul unei experienţe personale, fapt pe care Toma avea să-l înţeleagă de-abia la întâlnirea lui directă cu Iisus, Cel înviat. Este exact ceea ce doreşte Mântuitorul să precizeze în finalul episodului, când îi va spune lui Toma şi, prin el, nouă tuturor, precum şi celor care vor veni după noi, până la sfârşitul veacurilor: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In 20, 29). În acest fel, Mântuitorul Hristos fericeşte, acum, roadele credinţei din nevedere.

Evanghelistul Ioan reţine această temă cu o intenţie teologică precisă. Ceea ce el voia să demonstreze era modul în care Iisus Cel înviat i-a condus pe ucenicii Săi şi, prin ei, creştinătatea viitoare spre maturitatea credinţei pascale: să crezi fără să vezi, doar pe baza mărturiilor, înţelese ca rezultat al experienţei altora, adică primele dovezi ale celor dintâi martori.

De fapt, noi trăim, în viața de zi cu zi, cu convingeri care vin din mărturia și experiența altora. Spre exemplu: Câți dintre noi am văzut globulele albe sau roșii din sânge? Nu cred că mulți! Dar alții le-au văzut și le-au experiat. Și ne-au spus și nouă despre ele. Și nu ne îndoim de adevărul spuselor lor. Așa e și cu Domnul înviat. Alții L-au văzut, L-au atins și au trăit lângă El. Și ei ne-au transmis nouă. De ce pe aceștia să nu-i credem, iar pe alții, relatând alte adevăruri din experiențe personale, să îi credem?

„Reproşul” făcut de Iisus lui Toma, „nu fi necredincios, ci credincios”, rezumă, aşadar, întreaga problematică a credinţei în viziunea evanghelistului. Este un avertisment pentru primii ucenici ai Domnului înviat, ca şi pentru cei ai Bisericii din toate timpurile, și anume: Învierea lasă să se înţeleagă pentru toţi că mărturia celui ce L-a experiat odată pe Domnul înviat trebuie să fie suficientă și pentru alții pentru a crede în El.

Istoria vieţii lui Iisus se cere, aşadar, acceptată, pornind de la mărturiile primare, apostolice, şi nu de la „vederea” noastră contemporană. Toma a deschis, în acest sens, zbuciumata istorie a credinței prin ne-vedere a Bisericii viitoare.

Faptul că Ioan Evanghelistul consemnează că evenimentul relatat a avut loc în a „opta zi” nu este nici el lipsit de o semnificaţie profund teologică, specifică scrisului său. Această zi anticipează, în viziunea sa, „Ziua Domnului“ în care se va desă­vârşi creaţia primă. Din acest punct de vedere, Învierea este înţeleasă ca fiind începutul unei noi creaţii, prin desăvârşirea celei dintâi.

Aşadar, a vedea şi a crede – este experienţa lui Toma, marcată de postulatele raţiunii; a crede, fără a vedea – este experienţa pascală marcată de puterea spiritului.

Concluzionând, putem afirma, totuși, că Apostolul Toma nu va fi fost un „ne-credincios”, ci mai degrabă un „logician”, dominat pe moment de prioritatea argumentelor logicii, și mai puțin de cele ale mărturiei credinţei. Poate că a fost atunci un „mai puțin credincios”, „frate de îndoială” cu Petru de pe valuri! (cf. Mt 14, 31).

Întrebarea-mesaj pe care o pun, și la care să ne răspundem fiecare, în parte, este: Pe care Toma îl întrupăm, călătorind prin viață? Pe cel care cere doar argumente palpabile pentru a crede, sau pe cel imaginar, care ar fi trebuit să creadă dincolo de ele?

Să nu înțelegem că aș promova, prin ceea ce am spus, principiul: „Crede și nu cerceta!”. Nu! Să cercetăm și să ne fundamentăm credința, pe cât e posibil, pe argumente! Nu e păcat să cercetăm și să căutăm argumente pentru propriul nostru crez. Dar când cercetarea a ajuns la capăt, nemai­putând să ne ofere argumente, atunci să credem și fără ele. Să știm, atunci, că cercetarea noastră a ajuns doar la un capăt al logicii, că nu e la sfârșit, ci numai la un început, dar la un alt punct de start, unde funcțio­nează o altă logică, cu alte argumente.

Acestea nu mai sunt ale rațiunii, ci ale spiritului, ale credinței. Și cred că ele sunt mai odihnitoare. Să ajungem la ele! Ele ne vor spune altceva despre ceea ce suntem, dar, mai ales, despre ceea ce vom fi!

Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană – 26 Apr, 2020

Lasati un comentariu