Pagina principala / Istoric / 4 august 1919. Armata Română victorioasă la Budapesta

4 august 1919. Armata Română victorioasă la Budapesta

LECȚIA DE ISTORIE – 4 august: Ocuparea Budapestei de către Armata Română.

Data de 4 august 1919 a rămas în istorie drept momentul cuceririi Budapestei de către Armata Română. La această situație s-a ajuns după încheierea Primului Război Mondial și după făurirea României Mari, atunci când guvernul de la Budapesta va refuza să recunoască unirea Transilvaniei cu România, membrii cabinetului ungar frustrați fiind de faptul că maghiarii, ce avuseseră un statut de națiune dominantă în cadrul Monarhiei Austro-Ungare, erau nevoiți acum să accepte pierderea unor întinse teritorii, teritorii ale altor națiuni. În martie 1919 guvernul maghiar refuză iarăși să accepte noua linie de demarcație dintre România și Ungaria fixată de Conferința de Pace de la Paris și demisionează în bloc.

La putere vin bolșevicii conduși de Bela-Kun, care instaurează un guvern comunist ce va începe să reorganizeze armata maghiară pentru a recâștiga teritoriile pierdute, inclusiv Transilvania. În aprilie 1919, armata bolșevică maghiară va ataca armata română din Transilvania, Bela-Kun având în plan ocuparea Ardealului și joncțiunea pe teritoriul românesc a forțelor bolșevice din Ungaria, cu cele din Rusia sovietică. Atacuri ale armatei bolșevice maghiare s-au desfășurat constant timp de două luni, conform indicațiilor directe ale lui Lenin care intenționa de asemenea, să declanșeze și niște mari demonstrații muncitorești care să consolideze și mai mult comunismul în Ungaria.

La sfârșitul lunii iulie, armata ungară va ataca iarăși armata română, însă de data aceasta contraofensiva va fi deosebit de puternică și se va finaliza cu ocuparea Budapestei, la data de 4 august 1919, de către unități ale Armatei Române din Transilvania, conduse de generalul Gheorghe Mărdărescu. Acest lucru îl va face pe Bela-Kun să fugă în Austria și apoi în Rusia, prin această fugă năruindu-se marele său vis, acela de a uni Ungaria cu Rusia bolșevică.

Victoria românilor și ocuparea Budapestei în august 1919 a fost cu atât mai dureroasa pentru naționaliștii unguri, care astfel, pierdeau orice șansa de a vedea Transilvania încorporată Ungariei. Iar umilința a fost completă atunci când „disprețuiții valahi”, cum erau numiți românii de către unguri, au înălțat pe clădirea parlamentului maghiar, o opincă, ce simboliza preeminența românilor din Transilvania, în mare parte țărani, asupra ungurilor, după atâtea secole de asuprire.

Acum 103 ani bravii ostași români nu numai că au eliberat capitala Ungariei ci au pregătit şi oferit ceaune pline cu mâncare pentru populaţia înfometată de regimul bolşevic.

Vă prezentăm de pe site-ul Roncea.ro, povestea cu eroicul soldat român care a pus opinca pe Parlamentul Ungariei de la Budapesta, ca un semn că ungurii au scăpat de comuniștii sălbăticiți de ateism.

”Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real si redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupatiei românești a Ungariei, între august si noiembrie 1919. A apărut initial în cartea sa “Huzarul negru”, 1926, si a fost preluat în reeditarea cărtii generalului Gheorghe Mardarescu (foto 2 sus, pe terasa hotelului Ghellert din Budapesta), “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei – si alte mărturii”, 2010.

…Si-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919.

Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Seful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat si foarte vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, rosu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-si capela pe ceafă si scărpinându-se după ureche si-a zis: “Să dau jos steagul unguresc si să pun fanionul de la companie?… Asta ar sti si madama de la popota domnilor ofiteri s-o facă…”
“Dar am să chibzuiesc în asa fel ca să ramana de pomina si sa fie si talpa Romaniei razbunata…”
Zis si facut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei si au coborat steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului si, luând apoi opinca răsuflată a caprarului, s-a urcat ca un pui de urs si a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsțndu-i nojitele s-atîrne-n vânt. Si asa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
….
“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarășul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; si zicând, îi arată cu mâna privelistea originală si neasteptată, care oprea în drum si întorcea capetele si altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic si ironic simbol al îngrozitoarei realități, al catastrofalei prăbusiri a unui organism orgolios si despotic, tocmai sub calcâiul acelui organism pe care tinuse genunchiul de fier atit amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui si de care totusi o viata-ntreaga s-a temut…
“Cine oare să fi dat vântului si sa fi ilustrat cu atita măiestrie si atit de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfintului Stefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea trista, pierduta in vazduh, intrebind parca cerul unguresc, dezolant de senin in ziua aceea.
Apoi se intoarse cu privirea spre mine, si desi nu mai zicea nimic, am inteles ca ar vroi o lamurire.
Imi era mila de el, caci era un om distins la simtire.
“Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanță de înduiosare si, apropiindu-mă de santinela, ii spusei să strige pe seful gărzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic si îndesat, încordindu-se si facand cu capul un gest despre cheiul Dunarii.
– Cum il cheama?
– Don’ sergent Iordan.
– Dar tu stii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineata si tot dânsul a si executat ordinul… acum stă de un ceas acolo ăa vaăa ce-o sa zica lumea si tot in cer se uita ca sa indemne si pe altii…
Ma-ntorc putin spre stanga si nu departe zaresc un sergent si un caprar, care, fara sa ma bage in seama, gustau cu frenezie roadele ispravii lor – ilustratia magistrala a unui moment istoric.
Priveau cand la trecatorii enervati si sanchii, cand la opinca impertinenta, si pe fetele lor tuciurii si asprite de viforul vremilor se lamurea cea mai desavirsita satisfactie. Pareau niste inspirati si niste draci geniali.
Intreaga oaste româneasca, întreaga natie mi s-au parut ca se oglindesc in acesti doi zdrentarosi, sublimi chiar prin gradul de perfectiune la care poate ajunge o zdreanta…
De-as fi fost singur! – O! i-as fi privit ceasuri intregi fara sa ma satur… Si – poate, i-as fi luat de gat si i-as fi sarutat!

Dar!… le-am facut semn sa se apropie si, aratand domnului Ferency pe sergent, i-am zis incet, foarte incet:
“Acesta este glumetul, care fara o intentie rautacioasa, desigur, si cu toata naivitatea unui poznas, te-a facut poate sa suferi…”
Si domnul Ferency, scaldandu-si ochii intre genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:
“Daca din sufletul si mintea unui simplu taran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteti aici…”
In dupa-amiaza aceleiasi zile, m-am indreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Ma simteam dator față de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în fața durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespartit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat in gând si cum a infaptuit isprava lui.
L-am laudat si mi-am plimbat mâna mult pe fata lui supta si radioasa si i-am dat un pachet de tigari regale.
Si nu stiu cum, m-am pomenit ca iau de nas pe caprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine si pe care, cu cat il priveam, cu atit mai mult punea stapinire pe firea mea.
Era mic de statura, fata ii era smeada si foarte parlita de soare si vant; in fundul capului purta niste ochi mici, caprui si scaparatori. Avea dinti marunti, albi si frumosi, si peste buza arsa de frigurile ostenelilor abia mijea o mustata roscovana – un vulpoi de Mehedinti.
Purta capela pe spranceana, iar in ce priveste imbracamintea parea infasurat cu totul intr-un covor de petice, caruia expresia lui ii dadea ceva din prestanta unor odajdii de samurai japonez fanatic.
O crestatura adanca ii stapanea obrazul stang si alta mai lata se rasfata pe gat sub urechea dreapta; mai in sus de mana, pe antebratul stang, se zarea o cicatrice respectabila…
L-am intrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate si scurt: “Peste tot, domnule general”. Si desfacand repede o moletiera, mi-a aratat o rana de schija, abia vindecata, la pulpa dreapta; apoi, descheind singurul nas-
ture pe care il mai avea la veston, puse degetul pe o dara de baioneta in lungul coastelor din dreapta care se vedea in intregime printre cele cateva suvite de panza destramata ce alcatuiau camasa lui Bivolaru. Si era gata sa-mi mai arate, dar l-am intrerupt: “Bine, bine… vad ca esti crestat ca un raboj; dar unde ai capatat ranile? In ce lupte?…”
Si iarăsi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. In Carpati, la Rasinari, la Olt, la Siret, la Oituz si chiar pe Tisa in aprilie, ca eu, domnule general, am fost poate in patruzeci de atacuri mari si, in adevar, eu sunt răbojul ispravilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 incoace… si nu mă las nici mort!…”

General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926

Ceva este etern: Transilvania, pământ românesc!