Pagina principala / Timp Liber / Evanghelia de Duminică

Evanghelia de Duminică

Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) Luca 12, 16-21

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug țarina. Și el cugeta în sine, ­zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica ­hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.

Câte nu strângem noi, oamenii, în viață? Câte nu stricăm, ne­mulțumiți, pentru a face altele în loc, mai mari, mai arătoase, mai altfel? Bogatul căruia i-a rodit țarina, neavând curajul unei întâlniri directe nici cu Dumnezeu și nici cu vreun sărac, își pune singur această întrebare, transformând prezentul în viitor: Ce voi face?, și singur își dă răspunsuri ce țin de paradoxul firii noastre. Logica bogatului, referitoare la orice zidire și strângere de noi averi, se bazează pe distru­geri: Strica-voi hambarele mele!

Din păcate, oamenii dau dovadă de foarte puține ori în viață că sunt buni de scopul pentru care au fost făcuți – acela de a se îmbogăți în Dumnezeu. De aceea Dumnezeu îi zice bogatului – Nebune! Se spune că omul a fost făcut cu două picioare (pentru a merge mult), cu două mâini (pentru a lucra mult), cu doi ochi (pentru a se bucura de lumină), cu două urechi (pentru a asculta mult), cu doi plămâni (pentru a respira sănătos), cu doi rinichi (pentru a-și potoli setea), dar cu o singură inimă și cu o singură gură (pentru a fi cumpătat). Deși bogăția este o boală statică, bogatul are în sine un dinamism al răului, care ține de o necumpătare veșnică.

Luați de grijile acestei vieți, uităm de multe ori că vine o vreme când Bunul Dumnezeu ne va cere sufletul – nu multele bunătăți strânse în hambarele vechi sau noi. Bogăția materială ne urâțește sufletul. Ne temem cumplit de întâlnirea cu Pruncul Dumnezeiesc născut în ieslea dobitoacelor. În acest post trebuie să strângem aur, smirnă și tămâie pentru a I le duce ca prinos al sufletului nostru. Un altfel de aur însă.

Bogatul căruia îi rodise țarina confundă bunurile necesare trupului cu bunătățile trebuitoare sufletului. Bogatul se poziționează într-o relație proastă cu roadele țarinii sale. Apare grija: Ce voi face? Un om plin de griji este un om confuz, întunecat și închis chiar pământului, un om fără griji este un om limpede, senin, deschis chiar Cerului.

Între grija bogatului și ne-grija sfântului stă grija omului, asemănătoare unui zid de piatră între suflet și Dumnezeu. Trupul plin de griji se adresează sufletului imaterial: Suflete, ai multe bună­tăți strânse pentru mulți ani, odih­nește-te, mănâncă, bea, veseleș­te-te. Folosirea repetată a pronumelui posesiv – roadele mele, ­hambarele mele, grâul, bunătățile mele, sufletul meu – întărește zgârcenia și lăcomia acestui om bogat, care uitase de Cer și care confunda sufletul cu trupul său. Da, sufletul se poate odihni obosit de atâtea frumuseți ale Raiului pierdut și se poate înveseli bucuros de darurile lui Dumnezeu, dar nu poate mânca și nu poate bea din rodirea țarinii. Necredința, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „este cea mai rea cauză a iubirii de averi: necredinciosul iubește argintul ca să-l ascundă și să-l păstreze, temându-se de foamete, de bătrâ­nețe, de boală, de ajungere printre străini. El nădăjduiește mai mult în avere decât în Dumnezeu” ­(Filocalia, vol. 2, pp. 104-105).

Bogatul devine un posedat al propriei posesii, uitând că drumul a fost făcut ca să treci pe el, nu ca să-ți faci casă pe el. Bogatul este omul contemporan care nu se mai gândește la veșnicie. „Iubirea de sine (comoară sieși) îl face să uite că va pierde tot. Nu a prins sensul profund al vieții. Nu a simțit bucuriile cerești și de aceea inima lui nu tresaltă… Dacă îi vei spune unei cârtițe: ce frumos e soarele!, ea se va băga iarăși în pământ”  (Sfântul Paisie Aghioritul).

La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: la cei care zic că nu este Dumnezeu (Psalmul 52, 1) și bogaților cărora stomacul e Dumnezeul lor (Filipeni 3, 19). În aceștia e una și aceeași cugetare greșită: tăgăduirea oricărui rost al omului și al lumii, mai presus de lumea aceasta și stomacul ei. Bogatul din Evanghelia de astăzi îngustează zarea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile stomacului – chiar dacă acest stomac ar înghiți pământul. Mai mult, el va căuta să convingă pe toată lumea că acesta este singurul scop al vieții omului pe pământ. Această nebunie a consumului va culmina sfârșind prin a se crede omul acela pe sine a fi dumnezeul veacului acestuia (II Corinteni 4, 4). În această nebunie a minții, când va crede bogatul că țarina sa, lumea, îl va face în sfârșit fericit, își va pierde sufletul, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăției sale. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârșit îngustarea viețuirii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul este destinat spre alte zări, ale Împă­răției lui Dumnezeu, ale veșniciei sale și îndumnezeirii veacului viitor.

Bogatul nu-i stăpân pe sine și cu toate că este însuflețit ține de lucrurile neînsuflețite. Nu are vreme să cugete la lucruri înalte, ­din cauza grijilor sale. Banii sunt un nemilos stăpân. Întreaga putere de a iubi e cotropită de țarina și de hambarele sale, care încet-încet i-au înlocuit sufletul și i-au smuls orice rămășiță de libertate.

Bogatul e în stare să exploateze pe toți oamenii pentru creșterea vițelului său de aur și îl expropriază pe Dumnezeu din dreptul de autor al lumii. „Cei ce vor să se îmbogățească – ne spune marele Apostol Pavel – cad în ispită și în cursă și în multe pofte nebunești și vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină și în pierzare. Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu multe dureri” (I Timotei 6, 9-10).

Noi, însă, să ne îmbogățim în Dumnezeu: cugetându-L, iubindu-L, împărtășindu-ne cu El, străduindu-ne a gândi și a iubi ca El, în toate împrejurările vieții. Îmbogățirea în Dumnezeu nu este o îmbogățire cu bunuri material limitate, ci îmbogățirea în Dumnezeu este o îmbogățire duhovnicească, și anume, sufletul cel nemuritor al omului se îmbogățește cu o mulțime de calități duhov­nicești, cu daruri ale Duhului Sfânt, pe care le cultivă și le înmulțește. Omul nu valorează decât ca un întreg – trup și suflet. Un întreg care să se dea pe deplin lui Dumnezeu, căci a-L adora pe Dumnezeu fără ca între tine și El să existe un schimb, o prietenie, o comuniune, nu are sens. Nu se împlinește bucuria pentru care Dumnezeu S-a făcut om. Aici e cheia evanghelică a bucuriei.

În loc de hambare să zidim lui Dumnezeu adânc în inima noastră preaplinul dragostei de El. Iată adevărata bogăție, care nu se va lua de la noi!