La Satu Mare, unde istoria ar trebui să fie liant și nu instrument de dezbinare, a apărut recent o idee care a stârnit indignare justificată: așa-zisul „Muzeu al industrializării forțate și dezrădăcinării”.
Dincolo de titlul pompos și de ambalajul pseudo-academic, mesajul transmis, așa cum reiese din dezvăluirile publicate de Informația de Duminică, este unul profund jignitor la adresa românilor din municipiu.
Potrivit acestei viziuni, românii din Satu Mare n-ar fi fost decât niște țărani aduși cu forța la oraș de regimul comunist , mase amorfe, fără identitate, fără merit, fără rădăcini autentice.
Este o afirmație ȘOVINĂ și pur ideologică, ANTIROMÂNEASCĂ, nu istorică. O afirmație care nu caută adevărul, ci confirmarea unor prejudecăți vechi, reambalate cultural. Sub pretextul memoriei colective, se insinuează un dispreț administrativ: românul apare ca un accident social nu ca un constructor al orașului, ca o problemă demografică nu ca un cetățean cu drepturi egale și demnitate.
De aici până la reacția politică n-a fost decât un pas. Mai mulți politicieni sătmăreni , din diferite partide, au discutat despre măsuri ferme împotriva acestor derapaje, mergând până la inițierea unui referendum pentru demiterea primarului Kereskenyi Gabor, acuzat de promovarea unor tendințe naționalist-șovine și antiromânești.
Sperăm, cu toții, să fie doar un zvon. Nu pentru că problema ar fi minoră, ci pentru că orașul nu are nevoie, în aceste vremuri grele, de scandaluri politice și confruntări interetnice alimentate artificial.
Satu Mare nu este un muzeu al complexelor ideologice. Este un oraș construit de oameni reali, cu mâinile lor, cu munca lor, cu sacrificiile lor. Uzinele, școlile, cartierele și infrastructura nu au apărut din panouri explicative și nici din discursuri selective, ci din efortul concret al unor generații care au venit la oraș nu ca să fie „dezrădăcinate”, ci ca să-și caute un rost mai bun. A reduce această istorie la o caricatură insultătoare înseamnă a falsifica trecutul și a umili prezentul.
Când administrația locală începe să facă pedagogie identitară, iar primarul devine curator de resentimente, nu mai vorbim despre cultură sau memorie, ci despre propagandă. Nu mai vorbim despre reconciliere, ci despre etichetare. Iar când etichetele se lipesc pe criterii etnice sau naționale, oricât de „academic” ar fi discursul, rezultatul este același: DEZBINARE .
Românii din Satu Mare nu cer privilegii și nu revendică mitologii. Cer doar respect. Cer ca istoria lor să nu fie transformată într-un exponat batjocoritor și ca administrația orașului să fie una a tuturor, nu a unei viziuni înguste. Un muzeu care jignește nu educă. Un primar care tolerează sau promovează astfel de mesaje nu administrează, ci provoacă.
Poate nu va fi referendum. Poate lucrurile se vor opri la nivelul unei polemici publice. Dar un lucru este sigur: memoria colectivă nu se scrie cu dispreț, iar demnitatea unui oraș nu poate fi pusă într-o vitrină ideologică. Satu Mare are nevoie de calm, de echilibru și de lideri care să unească, nu de proiecte care, sub masca culturii, sapă adânc în fisurile societății.
Vedem și cu această ocazie un PRECEDENT al LEGII VEXLER? Sau pentru antiromânism nu se aplică?
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei