Pagina principala / Opinii / “N-au cerut inapoi nimic. De ce?”

“N-au cerut inapoi nimic. De ce?”

Citez dintr-un articol datat 15 iunie 2014, semnat de Kinga: „Óriási büszkeség számomra, hogy sikerült vendégül látnom a Károlyi család tagjait. S hogy ilyen nagy számban jöttek el, azt bizonyítja: érdekli őket, mi történik itt. És sem a kastélyt, sem egy talpalattnyi földet nem kértek vissza. El kéne ezen gondolkodni, hogy miért.” – mondja a saját bevallása szerint is két napja folyamatosan eufórikus állapotban lévő polgármester, Kovács Jenő.”

Îl cred pe primar atunci când afirmă că a fost timp de două zile intr-o continuă stare euforică, îl cred atunci când afirmă că este o uriașă mândrie pentru el faptul că a reușit să-i aibă ca oaspeți pe membri familiei Károlyi, dar nu-l cred de nici o culoare atunci când afirmă malițios, cu subînțelesuri (apropouri) numai de el știute, că aceștia: „N-au cerut înapoi (n-au revendicat) nici Castelul, și nici măcar o bucățică din pământul aflat sub picioare. De ce? – ar trebui să medităm la asta.”

Păi hai să medităm atunci puțin împreună la acest subiect, dacă tot ne îndeamnă primarul! Mai ales fiindcă se laudă, de cate ori are el ocazia, ca stie istorie si ca istoria locală este muszaj sa fie cunoscută.

Două au fost domeniile in care conflictul romano-maghiar a avut accente acute in primii ani interbelici: cel educațional și cel privitor la proprietatea asupra pământului. Dacă în primul caz, tensiunile s‐au perpetuat practic de‐a   lungul întregului secol XX, chestiunea rămânând una de prim‐plan în cadrul raporturilor  româno‐maghiare,  în  cel  de‐al  doilea  a  fost  vorba  doar  de urmările ‐ sociale, politice, economice şi naționale ‐ ale revoluționării de către autoritățile de la Bucureşti a sistemului proprietății funciare, urmări resimțite acut mai ales în primul deceniu interbelic. Practic,  de  la  1918  şi  până  la  jumătatea deceniului  al  treilea  al  veacului  XX  în  România  s‐a  produs  o  adevărată revoluție  în  sfera  agrară,  ale  cărei  consecințe  s‐au  manifestat  în  întreaga perioadă  interbelică.  Prezentarea  necesității  înfăptuirii  unei reforme  agrare radicale nu se află printre obiectivele acestui articol. Oricare  ar fi fost  culoarea politică  a  guvernului de  la Bucureşti,  după  încheierea  ostilităților  în  primul  război  mondial  trebuia făcută  o redistribuire  a fondului funciar. O  cereau  considerente de  natură socială  şi politică, dar  exista  şi un fundamental imperativ național în acest sens.

Deşi este evident faptul că, pe lângă sutele de mii de țărani români din Transilvania care au fost împroprietăriți în urma reformei agrare, au primit pământ  şi  țărani maghiari  şi  saşi si șvabi, tot aşa de evident este  şi faptul  că marii “perdanți” ai procesului de redistribuire a fondului funciar din provincie au fost  aristocrația  maghiară (grofii),  bisericile  minorităților  naționale  şi  asociațiile economice, culturale şi sociale ale aceloraşi minorități naționale, cu predilecție cea maghiară. Nu este deloc întâmplător faptul că maghiarii din România şi cei din Ungaria au reacționat cu atâta vehemență împotriva reformei agrare înfăptuite de statul român, iar aceste contestații furibunde au marcat atât de pregnant atât relațiile dintre minoritatea maghiară şi majoritatea românească, cât şi cele dintre România şi Ungaria în primul deceniu interbelic.

La scurt timp după  unirea cu România, minoritățile au început să înțeleagă  ce  se preconiza la Bucureşti în privința reformei agrare, odată  cu publicarea  decretului‐lege  din  14  decembrie  1918,  care  stabilea  principiile   exproprierii,  şi cu începerea procesului de aplicare a reformei. Apoi, în mai 1919,  a  fost  făcut  public  proiectul  de  reformă  agrară  întocmit  de  Victor Bontescu,  şeful  Resortului  de  Agricultură  din  cadrul  Consiliului  Dirigent, ceea  a  stârnit  îngrijorări  printre  minoritari. Iar  în  perioada  6‐11  mai  1919, Marele Sfat Național a dezbătut şi aprobat legea agrară, sancționată de rege la 10 septembrie 1919 şi promulgată cu decretul 3911 din 12 septembrie 1919.

Ulterior, la 5 noiembrie 1920, guvernul român, pentru a pregăti exproprierile, a  adoptat un decret  cu privire la  arendarea  obligatorie  a proprietăților de peste 200 de iugăre cadastrale (sau arpeni cadastrali; 1 hectar = 1,737 iugăre). În sfârşit,  în  primăvara  lui  1921,  a  început  în  Parlamentul  de  la  Bucureşti discutarea  proiectului  legii  de reformă  agrară  pentru  Transilvania,  Banat, Crişana şi Maramureş, operațiune finalizată la 23 iulie 1921, când legea a fost adoptată.

Întreg procesul de legiferare  a reformei  agrare  şi  apoi de  aplicare  a acesteia a stârnit un val de reacții nefavorabile din partea minorității maghiare din  România,  a  formațiunilor  politice  ale  maghiarilor,  a  Bisericilor “maghiare”,  ca  şi  a  guvernului  de  la  Budapesta.  Nu  putem,  în  cadrul acestui articol,  să prezentăm toate aceste reacții negative, din presă, din cadrul  diverselor  manifestări  politice,  din  Parlament  sau  pe  plan internațional.  În  mod  similar  nu  putem  nici  să  analizăm  răspunsurile autorităților  româneşti  la  seria  nesfârşită  de  acuze  maghiare  din  sfera proprietății asupra pământului.

Concluzia  răspunsului  românesc  la  acuzele  maghiare  privitoare  la reforma  agrară  era  aceea  că  “motivele  reale  ale  acestei  campanii  sunt interesele personale ale actualilor conducători din Ungaria”.

Familiile Bánffy, Teleki, Bethlen, Karolyi, etc., din care făceau parte cei mai importanți politicieni maghiari din primul deceniu interbelic, dețineau proprietăți imense în Transilvania  şi Banat, pământuri ce trebuiau să fie  ‐  şi au  şi fost  ‐ expropriate ca urmare a reformei agrare. O analiză a memoriilor guvernamentale maghiare din prima fază de contestare a reformei agrare româneşti, 1920‐1921, demonstrează că, într‐adevăr,  obiectivul  lor  primordial  era  salvgardarea  intereselor  marilor proprietari: accentul cădea pe necesitatea unei reforme agrare în Transilvania şi  Banat  şi  pe  dreptul  marilor  latifundiari  de  a‐şi  păstra,  dacă  nu  moşiile intacte, atunci cel puțin cea mai mare parte a lor.

Diferendul româno‐maghiar care a marcat semnificativ relațiile dintre cele două țări în anii ‘20 a fost aşa‐numita afacere a optanților. Aceşti optanți (cum au fost de altfel si grofii Karolyi) erau foşti cetățeni austro‐ungari care, în virtutea Tratatului de la Trianon, au putut opta pentru cetățenia maghiară. Prin reforma agrară românească din perioada 1918‐1921, ei au fost tratați drept absenteişti (adică au lipsit din țară în intervalul dintre 1 decembrie 1918 şi primăvara lui 1921, când Legea pentru reforma  agrară  din  Transilvania,  Banat,  Crişana  şi  Maramureş  a  intrat  în discuția Parlamentului), fiindu‐le expropriat tot pământul ce depăşea 50 de iugăre (circa 30 ha).

Aceşti absenteişti care optaseră pentru cetățenia maghiară, convinşi de justețea  cauzei  lor  şi  fiind  încurajați  de  autoritățile  de  la  Budapesta,  au adresat, imediat după intrarea în vigoare a legii agrare din 1921, reclamații organelor judiciare româneşti îndreptățite să judece litigiile agrare. Cum nu au putut obține câştig de cauză, guvernul maghiar a intervenit pe lângă cel român,  solicitându‐i  să rezolve favorabil revendicările. Deoarece  şi  această tentativă a eşuat, oficialii de la Budapesta s‐au adresat, în două rânduri, în august 1922 şi februarie 1923, Conferinței Ambasadorilor ‐ organismul abilitat să continue activitatea fostului Consiliu Suprem al Conferinței de pace de la Paris ‐, protestând în privința faptului că România viola anumite stipulații ale tratatului  de  la  Trianon.  În  ambele  ocazii  Conferința  Ambasadorilor  şi‐a declinat competența, indicând Liga Națiunilor ca fiind unul organism capabil să rezolve problema optanților.

Dupa ani intregi de negocieri in detaliile cărora nu putem acum să intrăm, aranjamentele finale in privința problemei optanților au fost  convenite la Haga, în ianuarie  1930,  şi  semnate în  capitala  Franței, în  aprilie  1930,  şi implicau  o conexare a rentei de expropiere acordată de România ‐ ca şi de alte state din Europa  centrală  şi  răsăriteană,  unde  avuseseră  loc  reforme  agrare  ‐  cu   reparațiile datorate de Ungaria. Se creau mai multe fonduri, printre care şi un aşa‐numit  “Fond  Agrar”  (“Fondul  A”)  ‐  menit  a‐i  despăgubi  pe  optanții   absenteişti.  ‐, ce urmau să fie alimentate din diverse surse, dar mai  ales de  către Ungaria, România, Cehoslovacia, Iugoslavia  şi chiar de către unele din marile puteri.

Prin reforma agrară din 1921 au fost împroprietăriți în Ardealul de Nord 228.000 țărani români și 82.630 țărani unguri. Exproprierea moșierilor unguri s-a făcut în virtutea acelorași legi ca și în Regat, și ei au fost despăgubiți de   statul român cu 1.500 lei pentru fiecare iugăr, ceea ce era o sumă mare de bani pentru acea vreme.

Pe lângă terenul expropriat pe parcursul a 20 de ani (1921-1940), proprietarii de moșii au vândut, nesiliți de nimeni, terenuri agricole și păduri unor comunități rurale și unor țărani individuali.

După Dictatul de la Viena, o acută problemă cu care s-a confruntat regimul hortyst a fost cea referitoare la revizuirea Reformei agrare românești din anul 1921.

Moșierii unguri, unii plecați în Ungaria, după Marea Unire, alții rămași în Ardeal, au cerut să intre imediat în posesia fostelor lor terenuri. Potrivit ideii că „al cui este pământul al acestuia este țara”, a fost emisă Ordonanța nr. 9370   din 25.12.1940, pusă în aplicare de Guvernul maghiar în ianuarie și februarie 1941. Potrivit acestei ordonanțe, orice proprietar putea fi declarat „rău gospodar” și proprietatea se confisca. Conform ordonanței, moșierii unguri au   deschis procese împotriva țăranilor români, pentru a dobândi pământurile pe care le vânduseră de bunăvoie. Astfel că toate actele încheiate între vânzător și cumpărător au fost anulate și considerate ca „păgubind pe   vânzător”. Numai în județul Sălaj au fost atacate în justiție 35.000 de contrate de vânzare-cumpărare.  Ordonanța nr. 970/1943 a Președinției Consiliului de Miniștri al Ungariei prevedea retrocedarea către foștii grofi a celor 316.438 hectare de pădure, date țăranilor prin Reforma agrară din 1924, pământ cumpărat de statul român la prețul pieței pe timpul acela. Țăranii români împroprietăriți prin Reforma agrară din 1924, în marea lor majoritate, s-au mulțumit să-și dovedească proprietatea cu acte de împroprietărire, neglijând să facă și transcrierea imobiliară în cărțile funciare. Astăzi, urmașii grofilor, speculând această neglijență, au solicitat și au primit mii de hectare de terenuri agricole și silvice pe nedrept.

În zona Ip, Marca, Supurul de Jos, pădurea cu care fuseseră împroprietăriți țăranii la Reforma Agrară a fost trecută în prima fază în proprietatea statului maghiar, ca în aprilie 1944 să fie dată grofului Karolyi Istvan.

Ne oprim deocamdata aici. Despre perioada comunistă, despre naționalizări, despre imobile preluate in mod abuziv de catre comuniști în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 n-are nici un rost să mai scriem, fiindcă primarul Kovacs Jeno cunoaste bine subiectul, doar a fost și el unul dintre cei mai vajnici comuniști careieni, aflat încă in viață.

Iata, foarte pe scurt, răspunsul la întrebarea malițioasă, tendențioasă, vicleană și de prost gust pusa în ziua de 14 iunie a.c. de primarul Kovacs Jeno: „De ce membri familiei Károlyi n-au cerut înapoi (n-au revendicat) nici Castelul, și nici măcar o bucățică din pământul aflat sub picioare?”.

Fiindcă au fost despăgubiți in mod corespunzător pentru averile expropriate de către Statul Român, în perioada interbelică. Nicăieri în lumea asta nu se fac duble despăgubiri, și până și unii membri ai familiei Karolyi știu și au ințeles treaba asta. Chiar dacă nu toți. Punct.

In context, ar fi bine totusi să mai vorbim puțin și despre unii dintre actorii principali ai evenimentului desfășurat la Carei in zilele de 13-14 iunie a.c.

O să vorbim puțin despre Balc (Balyok), județul Bihor, bazându-ne pe cele scrise de pastorul reformat Jónás Sándor, un om serios și de incredere, in colaborare cu Seres Erzsébet si Jónás Hajnalka Teréz, in lucrarea intitulată „Bályok Monográfiája – 2007 – ” care poate fi consultată pe internet.

In Balc exista un Castel care în sec. VIII era in proprietatea grofului Degenffeld și care apoi, urmare căsătoriei dintre Degenffeld Emma și Karolyi Tibor  a intrat in proprietatea familiei Karolyi. Castelul in stil baroc existent azi la Balc a fost construit in anii 1890 de familia Karolyi. El este inconjurat de un parc dendrologic plin cu specimene rare. La inceputul anilor 1920 groful Karolyi Gyula si-a vandut moșia și castelul bancherului bucureștean Pincas Iosif și generalului Hortopan. Mai târziu Pincas a cumparat partea lui Hortopan si o parte din proprietate a trecut pe numele soției sale precum si pe numele generalului în rezervă, prințul Gheorghe Ghica. După Diktat, în anul 1940, familia Karolyi a promovat un proces de revendicare în instanță (deși văndușe deja o dată proprietatea imediat dupa 1920 lui Pincas – sic!). În perioada 1941-1944 familia Horthy, inrudită cu familia Karolyi, a vizitat de mai multe ori Castelul și moșia din Balc pentru partide de vânătoare si pentru distractii/petreceri. In pădurea vecină castelului, in anii ’30 au mai vânat prințul Ghica și ex-regele Greciei, iar apoi in anii comunismului mareșalul Tito, însoțit de Ceaușescu care avea acolo și o cabană de vânatoare.

Grofii Karolyi au plecat din Ardealul de Nord în 1944 iar Castelul a fost restaurat în 1958, din 1960 devenind cămin pentru bătrâni. In 1970 a fost transformat în sanatoriu de boli nervoase care a functionat acolo până în anul 1978. In 1982 Castelul este preluat de o intreprindere petrolieră cu sediul în Suplacul de Barcău care investeste mult in clădire, contruieste un strand pentru care s-au forat și s-au pus în valoare izvoare termale. După 1990, proprietatea a trecut la PETROM iar în prezent este lăsată in izbeliste de concernul austriac OMV.

In anul 2005 gróf Károlyi Lajos György  a depus o cerere de restituire pentru pământul arabil și pentru pădurea care a aparținut familiei în zona Balc, dar pentru care fuseseră deja despăgubiți de Statul Român în perioada interbelică, dupa  Reforma Agrară, dar nu i s-a dat satisfacție (conform notei scrise de ing. Herczeg József și aflata în arhiva Primăriei Balc, document care-l contrazice din nou pe mincinosul de Kovacs Jeno).

Intr-un ziar satmărean, gróf Károlyi Lajos cita fragmente dintr-o carte de a lui intitulata „Élmények, visszapillantások”: „Itt a közelben a Bihar megyei Bályokon volt egy kastélyunk, de nagykárolyi jogi képviselőm Mărginean doktornő legnagyobb csodálkozásomra arról most azt mondta, hogy telekkönyvileg egy számomra teljesen ismeretlen ember nevén szerepel.”

Am demontat astfel afirmatia lui Kovacs făcută sâmbătă 14 iunie a.c. și am demonstrat si legaturile vechi de afaceri, existente între avocatul consilier județean si familia Karolyi. Nu este de mirare că avocata se gudura atât de servil in preajma invitaților lui Kovacs, chiar dacă o strângeau probabil rău de tot pantofii ăia bej, cei demodati, cei cu vârful foarte ascuțit.

Pentru ca să termin această snoavă intr-o notă optimistă,  ilustrez acest text cu minunile gastronomice servite oaspetilor la Castel. Nimic de zis, arătoase produse gastronomice.

Mă întreb și eu ca primarul Kovacs: DE CE oare aceste mâncăruri fine n-au ajuns și pe mesele nevoiașilor din Carei,  a celor de la căminele de bătrâni, ale orfanilor, a copiilor foarte săraci dintre care unii buni la învăţătură, a bolnavilor cu handicap, a veteranilor de război ce vin anual la sărbătorile naţionale și s-au servit numai favorizatilor soartei prezenti în zilele de 13 și 14 iunie la Castel?

Răspund tot eu: fiindcă este cât se poate de evident faptul că a nagykárolyi önkormányzat polgármestere este total lipsit de obraz și de caracter. Dacă vrea să mă contrazică cineva, îl rog să o facă argumentat la comentarii.

 

Horia Mărieș

Bucuresti, 17 iunie 2014

 

comentarii