Pagina principala / Opinii / Tulburătorul „caz Eminescu”

Tulburătorul „caz Eminescu”

Motto: 1. „Dintr-o mare durere a răsărit <<Luceafărul>>”-  (Titu Maiorescu, iunie 1892)

2. „Era un vis misterios/ Şi blând din cale-afară/

Şi prea era de tot frumos/ De-a trebuit să piară.”

(Eminescu, 24.04/06.05.1883)

3. „Cred în Eminescu ca în soare, în magia frumosului  şi în veşnicia neamului românesc”

(Augustin Z.N.Pop, cf. Ovidiu Vuia, Op. cit., 1946)

După ce o curajoasă şi profesională istoriografie eminesciană de după 1989 a respins teza Maiorescu, devenită axiomă chiar şi pentru titraţi universitari – „axioma” nebuniei de origine ereditară, ca o fatalitate a geniului nostru naţional –, se înţelege  că am parcurs cu mare interes şi atenţie noua antologie de mărturii apărută într-o excelentă ţinută tipografică. „Axioma” fusese creată de autorii sadicului asasinat al poetului naţional „nepereche”, astfel ca ei să fie absolviţi de crima politică faţă de omul total al culturii noastre naţionale, al naţiunii înseşi şi una din marile personalităţi ale lumii. Deliberat statornicită istoriografic, oficial larg mediatizată pe canalele educaţionale, ea era menită să acopere crima politică.

Relevând componenta dacică a operei lui Eminescu, Mişcarea noastră dacologică în anul 2009 i-a închinat acestuia al 10-lea Congres al său la care colegul nostru, universitar, dr. Aurel David, a ţinut cea mai reprezentativă comunicare: Eminescu – prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari, studiu preluat ulterior de mai multe publicaţii. O nouă „restaurare” a Daciei, atunci, deziderat al cărui principal promotor era Eminescu, neliniştea imperiile vecine şi încurca „socotelile” politicienilor.

Este regretabil că exegeţi eminescologi au promovat prin autoritatea lor respectiva „axiomă” iar unii o mai promovează şi azi. În timp ce denigratori „de meserie”, „năpârliţi” în contextul complotului internaţional din 1989 împotriva României, dar mai ales cei crescuţi în ură permanentă faţă de valorile „celorlalţi”, au pus imediat, cu tupeu, în „presa lor liberă”, problema „demitizării” lui Eminescu, preluată apoi de anumite edituri, de anumite gazete şi televiziuni care le-au editat, reeditat, popularizat „operele” pentru antieducaţia generaţiilor.

Dar a survenit şi surpriza că tineri şi mai vârstnici eminescologi au găsit căi şi mijloace pentru a repune în valoare OMUL şi OPERA sa, spre a nu mai lăsa loc denigratorilor să-şi facă, lejer, „meseria”. Ne amintim de zbaterea unor astfel de preţuitori ai valorii pentru apariţia unui volum din publicistica lui Eminescu atunci când evenimentele începeau să „fiarbă”. Mărturiile contemporanilor îşi au, desigur, fiecare, importanţa lor. Volumul alcătuit de dl. Cătălin Cioabă cuprinde multe mărturii importante. Sunt revelatoare chiar şi unele „însemnări” şi mărturii, selecţionate aici, ale lui Titu Maiorescu, în pofida locului şi rolului pe care el l-a avut atunci. Sunt însă şi mărturii insuficient verificate, înainte de a fi incluse în volum, din punctul de vedere al consistenţei şi al adevărului exprimat. Căci unii nu cunoşteau, atunci când au scris, culisele complotului anti-Eminescu, pus la cale pe filieră masonică internă şi externă pentru lichidarea lui, iar alţii au omis, deliberat, mărturii importante.

Încheind un prim studiu al mărturiilor incluse în volum, am rămas totuşi cu o mare nedumerire. În primul rând că în afară de contribuţia importantă oferită pentru cunoaşterea vieţii şi operei lui Eminescu, pentru cunoaşterea pe fond a acestui unicat de bunătate, de omenie, de adevăr istoric, de altruism împins până la extrem, volumul pare să aibă şi un alt mesaj, surprins şi notat fără menajamente de eminescologul Ion Spânu în revista on line „Artemis”. Anume, că acest volum – notează recenzentul – „are un scop precis: aruncarea în derizoriu a tuturor studiilor despre aşazisa nebunie şi moartea lui Eminescu (care <studii> au reuşit deja să impună o altă variantă despre scoaterea din viaţa civilă a acestuia)”. Este vorba despre curajoasa şi profesionala istoriografie eminesciană de după 1989 pe care am invocat-o la început; nici recenta carte a reputatului eminescolog Nicolae Georgescu n-o aminteşte dl. Cioabă.

Într-adevăr, cele mai multe din mărturiile selecţionate în volum, ca şi dispunerea lor pe capitole, afirmă clar sau subînţeleg fatalitatea„nebuniei” de origine ereditară a lui Eminescu, ca şi „incorigibila” dezordine şi necurăţenie din viaţa lui curentă, deşi sunt şi aici unele mărturii care pun în evidenţă, la un moment dat, ordinea şi curăţenia pe care acesta şi le putea impune; deci nu era un „iremediabil” dezordonat şi neglijent! Mai ales că în zodiacul său (capricorn) „cuvântul de ordine” este chiar … ordinea. De asemenea, niciunde în volum – în prefaţă sau într-o postfaţă era locul  – dl. Cătălin Cioabă  nu menţionează amintita istoriografie de după 1989, de la dr. Ovidiu Vuia şi gazetarul, apoi prof. univ. dr. şi eminescolog Nicu Georgescu, la studii mai recente. Studiile respective au respins, argumentat, amintita „axiomă”, formulată chiar în 1889 de prima voce a criticii literare în epocă, Titu Maiorescu, considerat îndeobşte un „mecena” al poetului iar unele au stăruit asupra rolului de „regizor” intern al acestuia în cazul sadicului asasinat.

Astfel, cu lejeritate, Maiorescu, după ce îşi permite să persifleze poezia de dragoste a lui Eminescu, îi „expediază” tragicul sfârşit într-o frază sumară, distantă şi rece: „Lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărei germen era din naştere, îndreptat întrucâtva la începutul anului 1884, dar degenerat în forma lui etică şi intelectuală, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 iunie 1889 într-un institut de alienaţi”. Sfidând realitatea, pe care o cunoştea, Maiorescu încă adaugă: „A vorbi despre mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el, cel dintâi, ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el întotdeauna” (în volum, p. 452 – 453, s.n.).

Atâtea studii despre Eminescu dar şi multe alte mărturii din prezentul volum contrazic puternic astfel de afirmaţii menite, cum am spus, să acopere crima celor implicaţi întrânsa dar şi complicitatea celor care ar perpetua „axioma”. De aici şi importanţa volumului de mărturii.

Am stăruit asupra acestei chestiuni în primul rând pentru a sublinia cauza majoră a dramei lui Eminescu, încheiată tragic; în al doilea rând, pe temeiul cunoştinţelor acumulate în timp dar şi a unor mărturii din prezentul volum, am stăruit spre a pune în evidenţă – cu locul său cât mai real – o altă cauză pe care o considerăm puternic agravantă, pentru starea în care a ajuns Eminescu în contextul chinului final din anii 1883 – 1889: drama sa intimă, izbucnită în „ajunul” momentului în care cei interesaţi – din lăuntru şi din afară – puneau lacale lichidarea lui; în al treilea rând, am stăruit pentru a atrage atenţia asupra necesităţii de a se reedita acele curajoase şi profesionale cărţi şi studii care au respins, argumentat, amintita „axiomă”, cu eventuale noi contribuţii ale autorilor lor şi, desigur, stimularea cercetărilor în domeniu. Recent, un lider politic patriot, prof. univ. dr. Gh. Funar, a propus chiar o lege cu sancţiuni pentru denigratorii geniului nostru naţional.

Drama intimă a lui Eminescu – exegeţii eminescologi, inclusiv cel mai reputat dintre dânşii, prof. univ. dr. Nae Georgescu –, deşi o cunoşteau, au ezitat/evitat s-o abordeze la modul serios, să-i găsească locul/rolul în starea generală grea în care s-a aflat acest om deosebit în acei ultimi ani ai vieţii sale; sau au „expediat-o”, pur şi simplu, nedându-i importanţă. Cei mai mulţi s-au concentrat asupra cauzei principale a tragediei poetului naţional. Excepţie face dr. Ovidiu Vuia(vom reveni). Poate n-au făcut-o din pudoare, considerând că o astfel de problemă intimă nu trebuie discutată public, cel mult doar amintită „în treacăt”. Poate, pentru a nu „umbri” o „prietenie literară” dar mai ales pentru a nu-l pune într-o lumină defavorabilă pe Caragiale. În sfârşit, poate că nici unul dintre dânşii, probabil, n-a fost nativ capricorn şi/sau n-a avut o „trăire” similară celei a lui Eminescu; unii, poate, chiar resping această apartenenţă, considerând-o „mistică” (zodia).

În „cercul strâmt” al lumii pământene pe care îl evocă în final Hyperion – alias Eminescu –, cel îndrăgostit de o pâmânteană, a existat,totuşi, o femeie, – după pierderea, în adolescenţă, a primei sale iubite –, o femeie la care, după căutări perpetue, s-a „fixat” cu toată puterea iubirii sale: Veronica Micle.

Citind, recitind şi reflectând îndelung asupra acestui aspect important în viaţa acestui om deosebit, am ajuns la concluzia că Eminescu, în trăirile sale proprii, pe unde l-au tot purtat paşii, din experienţe proprii şi din atâtea lecturi şi reflecţii, foarte de timpuriu şi-a „construit” – firesc! – un cult al femeii în viaţa lui de bărbat, în viaţa bărbatului îndeobşte, ca element major de întregire sufletească şi de echilibru intim, de fortificare lăuntrică în faţa multor greutăţi ce puteau veni „din afară”. Deja o pierduse pe fata de la Ipoteşti, când, la 16 ani, adolescentul romantic şi-a formulat „crezul” erotic în poezia „De-aş avea …”. Au trecut anii, cu alte peregrinări, lecturi şi reflecţii şi în plină maturitate, precoce, la 20 de ani (1870), între abject şi sublim, în concepţia lui despre femeie – „prototipul îngerilor din senin” – sublimul a biruit: femeia, „de-ar fi chiar demon”, devine/redevine (?) „sfântă prin iubire”. Şi conchide: „Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond” („Venere şi Madonă”). Apoi, trecând alţi ani, din exprienţa lui „în materie” – nu prea bogată (la starea lui materială, „cercul strâmt” devenea tot mai „strâmt”!) –, ca şi din relatările altora a reţinut ce se „vântură” în lume despre „dragostea adevărată”, dar a „scăpat” şi o reflecţie „acidă”: că „…în farmecul vieţii/ Nu ştiam că-i tot aceea/ De te rezemi de o umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeea”.

„Veşnicul îndrăgostit” – cum a observat, atent, „bunul prieten” Caragiale – căuta cotinuu „femeia vieţii”, pe care s-o iubească total, „trup şi suflet” (cum se spune, popular), toată viaţa. Aceasta devenise pentru el Veronica Micle. La Mite Kremnitz n-a „îndrăznit” mai mult din … decenţă. I-a dedicat însă o frumoasă poezie care a impresionat-o (vezi o importantă mărturie, în volum, a acesteia, pagina 261-282).

Veronica avusese, încă mai avea în Iaşi o viaţă de familie, cu un soţ mai vârstnic de la care avea două fete. Ţinea un salon de … poezie. Pe această filieră s- a apropiat de Eminescu. Şi atât de mult s-a apropiat încât Eminescu a ajuns s-o asimileze naturii sale şi destinului său. Femeie sensibilă, ea însăşi poetă, îi oferise, similar, propria iubire. Cât timp a trăit soţul ei, au amânat căsătoria, amânare prelungită şi după decesul acestuia. Eminescu însuşi a ezitat o vreme, conştient că pe măsura iubirii lui nu are cum să-i asigure femeii vieţii sale „tot binele din lume” (vezi „oferta” lui Hyperion pentru Cătălina). I-a şi explicatezitarea lui într-o scrisoare. Această încă amânare n-a fost de bun  augur … Deci, ei nu s-au căsătorit, nu s-au unit creştineşte prin Taina Sfântă a cununiei care „programează” soţii la iubire totală, pe viaţă. Dar la nivelul la care ajunsese apropierea lor era ca şi când ar fi fost legaţi prin acea unire sacră. Căci el, cum am spus, regăsise întrânsa „femeia vieţii” iar dânsa, conştienizând aceasta, devenise, în mentalitatea lui, „sfântă prin iubire”. Şi amândoi hotărâseră, după decesul soţului ei, unirea creştină. Şi să muncească împreună pentru un trai decent.

Ei, bine, o astfel de femeie ar fi avut pentru Eminescu „autoritatea” necesară pentru a-l „integra omeneşte în rândul lumii”,spre binele comun. Era foarte necesar iar pntru el ar fi fost salvator!

În această situaţie, Eminescu a venit să-i comunice şi lui Maiorescu hotărârea lor. Nu mai trecuse pe la el demult. Nu i-a cerut sprijin, nici sfat sau vreo „aprobare”. Nu era felul lui! Doar să-i comunice. I-a comunicat, i-a explicat.

Pentru Maiorescu însă, comunicarea acesta a fost ca un duş rece, căci avea şi el opinia, sentimentele şi resentimentele sale; pe unele le ştim, pe altele mai puţin… Şi, în „fracţiune de secundă” Maiorescu a hotărât să împiedice această căsătorie – cu orice preţ! „Punct ochit, punct lovit!”. În cunoştinţă de cauză, cunoscându-l bine pe Eminescu, după simularea unor „îngrijorări” ale sale, Maiorescu a venit cu argumentul şoc: trădarea din partea fiinţei în care Eminescu avea convingerea că a găsit femeia vieţii sale!

La apelul revistei „Familia”, la moartea lui Eminescu, de a scrie, cei care l-au cunoscut, amintiri despre el, I. Al. Brătescu-Voineşti şi-adat şi el mărturia în 1892. Prezentându-i-o lui Maiorescu în iunie 1892, acesta, citind-o, l-a rugat să amâne publicarea ei pentru mai târziu. Autorul i-a ascultat rugămintea – semnificativă, după cum se va înţelege, căci dintrânsa aflăm cele ce urmează (în prezentul volum, p 292-301).

La nivelul optim la care ajunsese relaţia Eminescu-Veronica, o slăbiciune de „femeie obişnuită”, adică trădarea iubirii acestui supraom şi a ei însăşi faţă de el, deşi nu erau uniţi creştineşte, avea greutatea unui adulter – marele păcat care, pur şi simplu, anulează Taina Sfântă a cununiei creştine. Maiorescu ştia bine ce greutate au cuvintele pentru Eminescu. De aceea încă a „plusat”, sec:  că el, Maiorescu, ştia că „Veronica fusese prietena multora”, între care şi Caragiale. Garanţia? „Mi-a mărturisit-o chiar el”, Caragiale, pe care mentorul „Junimii” îl cunoştea bine: ca pe „un mare talent”, doar că „avea gura slobodă” (s.n.). Iar pe „prietena” Veronica „nenea Iancu” i-o „zugrăvise în termeni cruzi şi-mi numărase pe toţi a căror prietenă fusese”, inclusiv a lui Caragiale.

Pentru Eminescu, o astfel de trădare, cu greutate de adulter şi chiar cu „bunul prieten”, deci aproape în varianta cea mai gravă, anula iubirea pe care ea însăşi i-o oferise până atunci şi leza esenţial propria lui iubire oferită femeii vieţii sale! Dacă pentru „bunul prieten” de până atunci, cu felul lui de a fi, trădarea aceasta echivala cu o banalăaventură în plus, pentru Eminescu, cu ansamblul valenţelor sale superioare, a produs un şoc care l-a dezechilibrat! Evident, în momentul , „emoţionant” pentru ei, al dublei trădări, cei doi „parteneri” (Caragiale- Veronica) n-au conştientizat că există pe lume şi fapte absolut nepermise!

În această situaţie, în anii de chin care vor urma şocului, 1883-1889, Eminescu putea să accepte, „omeneşte”, un eventual compromis – „împăcarea” cu Veronica Micle; dar unirea lor rămânea dereglată iar el zdruncinat din şocul primit. Corespondenţa lor din anii 1879-1881 reflectă aceasta. Din 1883, la acest eveniment devastator sufleteşte s-a adăugat, distrugător, tratamentul special, cu mercur, aplicat de un medic special, Fr. Iszac – un medic în vârstă, depăşit profesional şi beţiv –, tratament aplicat de el atât în ospiciu cât şi la Botoşani, unde era luat în grija sorei sale, Henrieta, care însă îl asculta în toate pe dr. Iszac, deşi – adăuga ea, într-o scrisoare – „este cunoscut şi de copiii de pe uliţă că este beţiv” (N. Georgescu, Op. cit., p. 95). Trebuie să menţionăm faptul că tratamentul cu mercur era unul depăşit, fiind interzis în Tratatele se specialitate, de ceva timp.

Reacţia lui Eminescu la argumentul şoc al lui Maiorescu? Ca aceea a unui om „lovit în moalele capului”, cum se spune popular, în echilibrul său intim. „Parcă-l văd şi acum” – îi mărturisea Maiorescu în continuare lui I.Al. Brătescu-Voineşti – „Eminescu şi-a dus la gură mâna cu care îşi ştergea stăruitor buzele, ca pentru a înlătura un gust amar şi atât a zis: Canalia!”, după care „s-a sculat şi a plecat”. „Multă vreme nu l-am mai văzut” (s.n.). Şi în continuare Maiorescu punctează drama intimă a lui Eminescu cu versuri din „Luceafărul” pe care le ştia „pe dinafară”. I.Al. Brătescu-Voineşti mărturiseşte că ştia şi el „pe dinafară” poeziile lui Eminescu. Maiorescu a încheiat cu concluzia: „Da, ai dreptate, dintr-o mare durere a răsărit <<Luceafărul>>” (s.n.)… Marea durere a dublei trădări! Confirmă Titu Maioresc aceasta!

Dubla trădare a celor doi (Caragiale – Veronica) – reiese din corespondenţa ei cu Eminescu – va fi avut loc către sfârşitul anului 1879. Iar relaţia lor (Eminescu-Veronica) a revenit la „normal”, prin „împăcare”, către sfârşitul anului 1881. De notat că poemul „Rugăciunea unui dac” – al cărui mister al elaborării nu este lămurit – este datat 1 septembrie 1879 şi este „flancat” de o poezie şi două sonete semnificative datate şi ele sept.- oct. 1879. Să aibă, toate, o legătură cu dezamăgirea intimă primită de Eminescu? De cercetat, de reflectat. Căci Rugăciunea unui dac, la nivelul unei trăiri „eminesciene”, este o autoflagelare cruntă, exterminatorie, de om descumpănit care nu are o soluţie de „ieşire” decât aceea de a dispărea „fără de urmă”. Apoi, la relativ scurt timp a izbucnit, în 1883, chinul cel mare, fatal. Şi chiar dacă ei sau „împăcat” între timp, „relaţia”a rămas dereglată. A mai existat, nostalgic pentru el, un efort de „retrăire” a „visului frumos”, în jurul unei colaborări  la un „subiect” adecvat (piesa „Lais” de Augier), curmat însă brutal în ultima încarcerare în acel „institut de alienaţi”, cum se exprima, rece, distant, Maiorescu.

Într-o scrisoare din 9 decembrie 1880 către famila B.P. Haşdeu – notează infrapaginal dl. Cătălin Cioabă –,Veronica acuză pe Maiorescu că „după numeroase expedienţe, în privinţa căsătoriei mele cu Eminescu (…) a decis pe dl. Eminescu a renunţa la alianţa proiectată”. Dar şi pentru Eminescu, Veronica emite reproşul că el s-a purtat cu dânsa „cum numai persoane din cercul literar al d-lui Maiorescu puteau să se poarte” (în volum, p. 301).

Exegeţii eminescologi, comentând „Luceafărul”, au „ocolit” eventuala legătură a poemului cu drama intimă a lui Eminescu. Excepţie – Ovidiu Vuia care, ca specialist (medic) dă şi foarte importante date şi interpretări privind cauza morţii poetului. La „Junimea”, cum s-a înţeles, legătura poemului cu drama intimă a lui Eminescu era cunoscută (vezi mai sus şi convingerea lui Maiorescu în discuţia cu I. Al. Brătescu.Voineşti) iar unii junimişti îşi permiteau chiar să bârfească şi să identifice personajele: Hyperion – Eminescu; Cătălina – Veronica; Cătălin – Caragiale. … Poate, se „auzise” repede şi „prin târg”, pe undeva, poate, chiar din „gura slobodă” a lui Caragiale …

Ştim ce reprezintă Caragiale prin opera sa şi de aceea este preţuit cum se cuvine. Sub aspect moral însă, l-a „creionat” bine Maiorescu, deşi incomplet. Lui Eminescu, Caragiale îi cunoştea bine valoarea – a recunoscut-o public – şi sensibilitatea. Trădarea însă, comisă de „bunul prieten”, n-a fost o greşeală oarecare, „pardonabilă”, ca o aventură în plus a lui „nenea Incu”, ci o ireversibilă cădere morală! „Canalia!” – a mai putut să spună Eminescu, pimind vestea de la Maiorescu. Şi, zdruncinat, lovit „în plin”, s-a sculat şi a plecat, străfulgerat de un gândnecugetat (să-l împuşte pe Caragiale!), gând la care apoi a renunţat.

Veronica? De la înălţimea la care se ridicase (o privilegiată între femeile „cercului strâmt” pământean!) sau fusese ridicată, „sfântă prin iubire”, ea, trădându-i iubirea, coborâse la slăbiciunea unei „femei obişnuite”, oarecare, şi a acceptat să fie o „partidă” în plus pentru un „specialist în materie” care nu era „scrofulos” în astfel de situaţii, cum nu erau nici „amicii” cu care se aduna la o halbă, să-i poată mai bine „studia” şi apoi să-i aşeze în „momentele şi schiţele” sale. Caragiale comisese o infamie, cum i-a spus cineva, recent, acestei ireversibile căderi morale. Căci sunt pe lume şi fapte absolut nepermise între care se încadrează şi trădarea din partea unui „bun prieten”. Dar, poate „nenea Iancu” personal refuza să se încadreze într-o astfel de exigenţă…

Totuşi – să fi avut aceasta, ulterior, un rol în autoexilarea lui Caragiale, deja celebru atunci? Să „scape” de „gura lumii”, de oprobiul ei … Sunt documente care ar permite această întrebare. E drept, este posibilă acceptarea explicaţiei dată de Caragiale, în Germania, „în diferite rânduri”, tânărului, atunci, Dimitrie Gusti, însă cu unele rezerve. Caragiale i s-a destăinuit viitorului mare sociolog, în 1907, că nu s-a autoexilat „cum se credea”, ca o nemulţumire pentru că „nu i s-a dat atenţia cuvenită „în ţară”, ci „mai ales fiindcă voia să scrie o piesă de teatru … ce avea să redea societatea românească din Scrisoarea pierdută după scurgerea de 40 de ani” – şi pentru aceasta se înţelesese cu directorul Teatrului Naţional, Al. Davila. Şi chiar a început, în Germania, acest proiect, rămas nefinalizat. Dar – n.n. – piesa putea s-o scrie şi în ţară, în casa sa, iar dacă nu se accepta reprezentarea, putea fi editată, chiar reprezentată (în străinătate, poate şi în ţară, de o trupă teatrală, de un alt teatru, dacă orgoliul său permitea). Nu să „toace”, în acel autoexil, o moştenire substanţială pentru a scrie piesa! De ce a ales Berlinul, capitala, iar nu un alt oraş german mai liniştit şi mai artistic? – revenea întrebarea lui Gusti. Doar avea nevoie de linişte şi relaxare! A ales Berlinul – i-a argumentat Caragiale –  pentru că (l-a atenţionat pe tânărul Gusti) în orice ţară capitala „este centrul vieţii”. Şi să mai ştie tânărul doctor că „berea blondă berlineză … era mai excelentă ca în alte părţi …”! Acesta da, „argument”!… Deci nu linişte şi relaxare îi trebuiau lui Caragiale pentru a scrie piesa, ci agitaţie şi excelenta bere blondă berlineză!… Poate! Acesta fiind felul lui de a fi – şi îşi putea permite!

Din amintirile fiului lui Caragiale, Luca, cel preferat, semănând leit cu tatăl, reţinem însă următoarele despre „bunul prieten” al lui Eminescu: „Una din antipatiile lui Caragiale era, desigur, poezia lirică. Nu ştiu bine, în fond, dacă ţinea la Eminescu. Evita să vorbească despre opera poetului şi povestea despre om anecdote, când comice, când tragice, pe care, poate, odată, am să am prilejul să le public” (op. cit., p. 61, s.n.). Acum ştim că întru apărarea şi preţuirea lui Eminescu, Caragiale s-a exprimat public. Dar, rupându-se relaţiile dintre ei, după infamia la care „nenea Iancu” s-a pretat, se poate înţelege că antipatia sa nu era doar pentru poezia lirică a lui Eminescu. Iar despre răul ce i-a pricinuit se dusese vestea şi „prin târg”; şi „lumea” vorbea…  O lămurire în plus ar da, dacă le-a publicat, anecdotele ştiute de fiul său Luca. Camil Petrescu (vezi: Caragiale în vremea lui, piesă de teatru) a intuit că prostia omenească, în speţă cea de care s-a lovit în ţară, l-a supărat cel mai mult pe Caragiale – şi în volumul citat sunt relatări în acest sens; poate sunt şi în altă parte. Dintr-o informaţie orală (sau citată undeva – nu ne mai amintim) am reţiunut că marele Caragiale, enervat, voia să scoată chiar o revistă intitulată „Prostia poporului român”, dar nu  i-ar fi permis primul ministru D.A.Sturza. Şi atunci a scos „Moftul român”. De aici şi raţiunea întrebării pusă mai sus, căci vorba de prin „târg” privitor la Eminescu îl putea „deranja” foarte mult pe Caragiale. De cercetat, de reflectat… Volumul de amintiri despre Caragiale (vezi nota 6) prezintă foarte multe elemente privind „felul de a fi” al lui „nenea Iancu”.

În acei ani din ajunul declanşării chinului final, Eminescu era într-o culme a creaţiei! Definitiva cele două celebre capodopere: Luceafărul, Doina,  citite în 1883, care nu erau operele unui nebun! Veronicăi, cu care se „împăcase”, faţă de „greşeala” comisă, cum o consiedera ea şi pe care i-o mărturisise, Eminescu îi dăduse răspunsul în finalul poemului, dacă ea l-a înţeles. La ultima chemare a Cătălinei, Hyperion „ … nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul/ Ce-ţi pasă ţie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul!/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. El „acceptase”, „omeneşte”, „împăcarea” în spiritul pâmântean al„crezului” său erotic formulat la 20 de ani. Iar ea, în anii lui de chin1883-1889 a fost puternic afectată de situaţia şi starea lui, oscilând între speranţă şi disperare; au şi colaborat între 1886-1888 (vezi mai departe). George Panu, de pildă, în prezentul volum de mărturii despre Eminescu (p. 285-292) ne redă o scenă impresionantă, văzută de el, din care rezultă că Veronica a încercat în acei ani să-i aline suferinţa când situaţia lui între timp se agravase. Întâlnind-o când tocmai ieşea de la el, oftând, a întrebat-o ce este. „Ce să fie – i-a răspuns –, am venit după Eminescu, acum ies de la dânsul …, nu mai este nimic de sperat …, se uită lung la mine, nu zice nimic, ba câteodată are aerul de a zâmbi ironic”. Şi Panu încheie: „Biata femeie îşi continuă drumul, oftând şi frângându-şi mâinile” (p. 291).

Acum, Eminescu n-o mai „asculta”! Altădată ar fi „ascultat-o”! Acum nu se mai putea…

Şi totuşi, după datele, reflecţiile şi interpretările dr-lui Ovidiu Vuia, el însuşi poet şi pasionat de Eminescu, cei doi s-au reapropiat în acei ani de chin, încercând să retrăiască ceea ce rămăsese netrăit, ea admirându-l total în volumul propriu de poezii, editat atunci (1887) şi pe care i l-a dăruit. Eminescu a colaborat cu ea, poate inspirându-l şi stimulându-l, ajutându-l la traducerea piesei francezului Emil Augier, „Cântăreţul din flaut” reintitulată de el cu numele eroinei, Lais, cu un conţinut pe potriva sufletului amândurora. Traducerea, de fapt – apreciază Ovidiu Vuia – era o nouă creaţie a lui Eminescu, din care citează amplu şi comentează impresionant. Din această retrăire a „visului frumos” pe care îl considerase spulberat, dacă ar fi fost sprijinit, sprijiniţi amândoi, Eminescu poate şi-ar fi reveit mai statornic, cum se mai întâmplase şi până atunci. Alături de Veronica, la Bucureşti,chiar se simţea sănătos (N. Georgescu, Op. cit., p. 111). Iar Ovidiu Vuia respinge opinia unor eminescologi (primul fiind George Călinescu), că „Veronica ar corespunde tipului femeii fatale, uşuratică, de nimic”.

Dar, internat din nou (1889) în ospiciul lui Suţu – după un incident de care s-a făcut mare caz! – s-a revenit la tratamentul cu mercur, apoi a survenit asasinarea propriuzisă a geniului naţional care încă nu se „hotăra” să moară aşa cum „programaseră” cei interesaţicare în 1883, scoţându-l din viaţa civilă, l-au dirijat, sub control, pe ultimul drum, cu înştiinţarea „fraţilor” din lojă, între altele şi prin „mesajul” transmis de ediţia Maiorescu a poeziilor, mesaj decriptat recent. În schimb, Maiorescu rămânea „curat – luminat”, ca „mecena” al celui pe care în 1883 l-a trimis la moarte sigură.

Mormântul din cimitirul „Şerban Vodă” (Bellu) i l-au amenajat oarecum criptat! I-au pus şi un epitaf cu vorbe de om „terminat” – e drept, luate din versurile lui, să nu fie discuţii” –, aşa cum Maiorescu îi pusese în fruntea ediţiei sale – o „babilonie editorială”, cum a caracterizat-o eminescologul Nicu Georgescu – poezia „Singurătate”, în consens cu grafica de pe copertă. Iar alături i l-au adus pe … Caragiale, fostul „bun prieten”, decedat în 1912. Să n-aibă tihnă şi odihnă Eminescu nici în mormânt! …

Veronica? „Biata femee! – zice şi repetă George Panu. A rămas adânc îndurerată, poate conştientizând acum fapta nepermisă. În bunătatea lui infinită şi în cultul lui, superior, ca bărbat, pentru femeia vieţii  dar, altfel, retras în „lumea lui”, „omeneşte” (repetăm) a iertat-o. Răspunsul cel greu i-l dăduse, cum am spus, în finalul „Luceafărului”, coniderând că visul lui frumos se spulberase. „Era un vis misterios/ Şi blând din cale-afară/ Şi prea era de tot frumos/ De-a trebuit să piară” – comenta el, în alt loc, nostalgic, acelaşi vis obsedant, care i se spulberase şi altădată. Pe această „împăcare” a fost posbilă amintita scurtă retrăire şi colaborare cu Veronica în anii 1886-1888. Tot în acei ani de chin, într-o altă capodoperă – cap de nebun d-le Maiorescu?! –, Eminescu îi trimite un gând şi un sfat unei alte foste speranţe din „cercul strâmt”: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt/ Şi noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ” („Pe lângă plopii fără soţ” – 9 sept. 1883). Lumii întregi – tot atunci, d-le Maiorescu, dec. 1883 – geniul forţei sale creatoare, încă vital, îi trimite, resemnat, cuvântul de adio în excepţionala Glossă. Toate acestea şi altele (traducerile din sanscrită, „răsădirea” în limba română a piesei lui Augier, Lais) acuză puternic „axioma” şi crima comise împotriva lui Eminescu atunci şi în posteritate. În acei ani de chin Eminescu „învăţase” să moară – cum spune, resemnat, în Odă (în metru antic).

Evident, oricât de mult l-a zdruncinat drama sa intimă, oricât de puternic a fost şocul atunci când el a aflat, acestea n-au generat, pe ansamblu, situaţia grea în care a ajuns în acei ani de chin Eminescu. Situaţia lui materială, la limita rezistenţei umane, lupta permanentă cu RĂUL care copleşea neamul şi ţara, munca excesivă la gazetă în polemica sa cu „ţara politică”, fără perspective de ameliorare, au generat starea de oboseală excesivă atunci când complicii asasinatului – interni şi externi – i-au dat prima lovitură, în 1883, scoţându-l din viaţa civilă şi internându-l în ospiciu.

Caragiale, care îl cunoscuse bine pe Eminescu – şi, de aici, vinovăţia lui, ca „bun prieten”, creşte continuu! – se hotăra să scrie şi el în 1890: că Eminescu „a trăit, material, rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte (…)”. „Poetul a trăit cum a murit …, foarte nenorocit şi ca viaţă materială; copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept, dar suferea amar de sărăcie (…). Lipsa materială îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire …, da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă” (în prezentul volum, p. 469-470, s.n.). Caragiale, în cunoştinţă de cauză, insista asupra efectului pe care viaţa grea a lui Eminescu l-a avut asupră-i; dar, desigur, „nu-şi amintea” nimic din suferinţa pe care el însuşi i-a provocat-o ca „bun prieten”. El îşi întăreşte spusele cu mărturia acestuia din anii de chin (1887 –într-o scrisoare către V.G. Morţun); reţinem: „lipsa aproape absolută în care mă aflu” (…); „cea mai mare mizerie mă ameninţă”. Îşi revenise, era însă în aceeaşi lipsă, „aproape absolută” şi se hotărâse să fac apel la sprijinul pietenului (vezi . 471 în volum, s.n.). Aprecierea lui Caragiale şi atâtea alte surse puse în valoare de curajoşii eminescologi după 1989 contrazic puternic susţinerile de rea credinţă ale lui Maiorescu.

Deci în 1883 Eminescu, ajuns în culmea creaţiei, nu în criză de nebunie ereditară, era extenuat de muncă, dar cu greu a mărturisit-o el însuşi. Şi era decepţionat. Avea însă o constituţie fizică şi spirituală în stare să-i dea forţa de a-şi reveni după o etapă de repaus şi linişte. Dar cine să-i ofere aceasta?

Iar în acei ani de chin, începâd din 1883, a creat amintitele capodopere. A tradus din sanscrită, „limba zeilor” – limba celor maiîndepărtaţi strămoşi ai noştri, arienii, o limbă grea, tradusese din Gramatica lui Fr. Bopp şi din dicţionarul său sanscrit – german, colabora cu Veronica la amintita recreare în limba română a piesei Lais de Emile Augier. Dădea semne bune de revenire!

Aceasta însă îngrijora pe cei care încă dispuneau de el, de liberatea lui. Atunci a urmat ultima internare în ospiciu iar acolo se va fi găsit procedeul de … lichidare a lui Eminescu … Un „nebun” din ospiciu, Petrache Poenaru, într-o împrejurare, l-a lovit, profesional, adică mortal, cu o piatră în cap – cum s-a lansat o vorbă care a prins repede „rădăcini”! Oare să fie vreo legătură între acest „nebun” Poenaru şi un proaspăt ofiţer Petre Poenaru care în 1883, încă elev la şcoala de ofiţeri din Craiova, venea în vacanţă la Bucureşti, pe la Titu Maiorescu (în volum, p. 373) sau este o coincidenţă de nume? Ancheta care a urmat n-a lămurit misterul morţii lui Eminescu şi nici fapta „nebunului” Poenaru, căci nu pentru aceasta a fost făcută ancheta! Ci pentru a ascunde sau a distruge mărturiile crimei!

În condiţiile puternicei lovituri la cap, îndelungatul tratament inadecvat cu mercur şi-a făcut efectul. Joi, 15 iunie 1889 – nota doctorul curant Vineş în fişele sale – „Eminescu se aşează pe pat iar peste câteva minute cade într-o sincopă şi moare imediat”.

Veronica? În final, profund îndurerată, nemaiputând suporta, va fi gândit – in extremis! – la sinucidere.

La două săptămâni de la înmormântarea lui Eminescu la cimitirul Şerban Vodă din capitală (Bellu), Maria Gavrilescu, venind la mormântul lui, a recunoscut-o pe „biata femee” îngenunchiată la mormânt, cu mâinile împreunate ca la rugăciune. A aşteptat să plece, să n-o tulbure în plus. După ce Veronica a plecat, Maria Gavrilescu, presărându-şi florile sale pe mormânt, a zărit acolo şi o „coroniţă de miosotis” iar la capătul panglicuţei „era scris, de o mână tremurândă, cu cerneală neagră: <<La revedere>>” (în volum, p. 444-447).

Retrăirea visului de odinioară s-ar fi putut continua dacă în 1889 nu-l încarcerau din nou în ospiciu.

El şi-ar fi revenit iar ea putea să redevină – în spiritul acelui crez erotic de la 20 de ani – „sfântă prin iubire”. El citise piesa Lais – la care ea îl ajutase –, la „Junimea”, ea îi oferise volumul său de poezii, „editat atunci” (1887). N-a fost să fie! Luându-i-l pe Eminescu însă, gândul la sinucidere devenea obsedant. La 4 august 1889, Veronica Micle – după cei mai mulţi autori – s-ar fi sinucis cu arsenic la Mănăstirea Văratec, deşi, după Nae Georgescu, un doctor chemat de ugenţă „a spus că moartea i-a provenit dintr-o fulgerătoare congestie cerebrală”.

Stigmatul „greşelii” însă, al faptului nepermis, a rămas pe memoria sa, în posteritate dar şi sub judecata unor eminescologi care, unii au tăcut, au „ocolit” această dramă intimă, alţii – în ce o priveşte pe Veronica –, ne asigură sensibilul autor Ovidiu Vuia, au reflectat mai puţin şi i-au atribuit cuvinte grele, nedrepte. Iar această tragică „poveste” a rămas, omeneşte, o severă lecţie pentru urmaşi, tineri şi mai puţini tineri, băieţi şi fete, femei şi bărbaţi – să reţină că există pe lume şi fapte absolut nepermise …*

Recapitulăm succint.

Eminescu rămâne, pentru noi şi pentru omenire un geniu. Este concluzia unanimă a exegeţilor de bună credinţă şi iubitori de adevăr. Lor li se adaugă toţi cei care, studiindu-i viaţa şi opera în corelaţie, s-au ataşat şi se vor ataşa de această personalitate ieşită din comun. El însuşi a fost conştient de valoarea lui, consemnând:

„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele unnour din marea de amar”.

Mulţi contemporani care l-au cunoscut au întărit această revelaţie. Au întărit-o şi atâtea minţi luminate şi în posteritate, până azi. A fost şi a rămas un unicat, deci „nepereche”, cum atât de potrivit i-a spus George Călinescu. Fiinţa care ajunsese cea mai apropiată de el a fostVeronica Micle, „topită” întrânsul până într-atât încât îi asimilase natura cu propria lui natură şi cu destinul său, cu misiunea sa. Şi a avut convingerea că a găsit întrânsa femeea vieţii, animată de aceleaşi sentimente şi de aceleaşi principii. Ea însăşi poetă şi un nativ cultivat,fiinţa aceasta, aşa cum a simţit iubirea lui totală faţă de dânsa, tot aşa a conştientizat genialitatea lui, când scria:

„Geniul tău planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii/ Şi numai din depărtare când şi când să te privesc./ Martora măririi tale să fiu pân la pragul morţii/ Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc”.

Conştient el însuşi de valoarea lui, dar tocmai de aceea şi de raţiunea lui de a fi pentru neamul şi ţara sa, pentru omenirea însăşi, Eminescu şi-a dat sieşi o misiune pe care a exprimat-o chiar într-o scrisoare  către Veronica, simţind-o, atunci, trup şi suflet cu el: „Naturi ca ale noastre sunt menite să înfrângă relele sau să piară, nu să se plece lor”.

Căutând continuu adevărul, întreaga scurtă viaţă a lui Eminescu a fost o luptă permanentă contra relelor care bântuie lumea iar pe exponenţii răului i-a „flagelat” permanent, fără menajamente şi fără teamă.

Bătând ţara cu pasul, „de la Nistru pân la Tisa”, i-a putut cunoaşte şi preţui, la faţa locului, valorile autentice dar i-a cunoscut şi suferinţele reale, apăsătoare. Şi-a iubit naţiunea ca nimeni altul –„aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre”, convins fiind că „din rădăcini proprii, în adâncimi proprii răsare civilizaţia adevărată a unui popor”. N-a urât, n-a dispreţuit alte naţiuni, a avut pentru ele sentimente similare celor pentru propria naţiune; Şi nici pe străinii ajunşi cu gânduri bune şi fapte asemenea în ţara sa nu i-a urât, dar a lovit cu forţă întotdeauna în străinii duşmănoşi, perfizi, ingraţi şi intriganţi şi în extremismul anumitor minorităţi naţionale, unele mai vechi, altele care doreau o încetăţenire rapidă şi cu drepturi depline, susţinuţi din afara ţării de oculta mondială şi al căror scop era şi este şi astăzi distrugerea naţiunii române şi a Statului său creat „prin suferinţele seculare” de naţiunea română, dreptmăritoare. Nu i-a iertat nici pe cei de teapa lui C.A. Rosseti (grecul), Fundescu (ţiganul) ori D.N. Xenopulos (evreul), dar nici pe „Carol Îngăduitorul”, cu marile necazuri şi jafuri pe care le-a „îngăduit” pe seama naţiunii române, de pe urma cărora a profitat el însuşi; a, lovit cu consecvenţă şi cu aceeaşi tărie şi în cozile de topor din interior, în slugărnicia lor faţă de străini ori faţă de noii încetăţeniţi cu drepturi depline, după 1878. De asemenea, o critică acerbă şi virulentă Eminescu a adus-o permanent şi fără menajamente şi celor care, în noaptea de 11 februarie 1866 „au pus pistolul în pieptul” „vândului domn”, Cuza Vodă, arătând că această „mişcare” „cată să aibă în caracterul ei sămânţa unor rele şi mai mari” (s.n.), ceea ce s-a şi întâmplat până în zilele noastre.

La vremea lui a sesizat – întotdeauna în cunoştinţă de cauză – RĂUL care deturnează Societatea de la mersul ei firesc, i-a „flagelat” pe exponenţii lui interni şi externi, anticipând, parcă, etapa şi mai gravă ce urma să vină în veacul următor, aceea a Conspiraţiei mondiale neoimperialiste pentru reîncarcerarea naţiunilor într-un „Imperiu global” planetar, similar himericului „Imperiu universal” al marilor capete încoronate, anterioare, pe care Eminescu îl cunoştea din istorie.

Dar şi inamicii lui, interni şi externi, aceeaşi cu ai naţiunii române, l-au reperat şi l-au ţintuit, în colaborare, i-au pregătit cu minuţiozitate asasinatul din anii 1883-1889. Îşi dăduse sieşi ca misiune „să înfrângă relele sau să piară, dar să nu se plece lor”. Acestea însă l-au copleşit, l-au învins pe el, ca om şi l-au ucis! A dorit să strângă forţe unite în jurul său dar a rămas singur.

Nu i-au putut ucide însă spiritul, care a rămas ca reper fundamental, ca mesaj politic naţional, testamentar şi imperativ.

Aceasta a fost drama lui Eminescu în lupta cu adversarii din mediul public intern şi extern, încheiată tragic pentru Eminescu.

Eminescu a avut însă, cum s-a înţeles, şi o dramă intimă, pe care n-a putut-o „ocoli” în „cercul strâmt” al lumii pâmântene, dramă pe care, deşi cunoscută, exegeţii săi au „ocolit-o” ca factor agravant al celeilalte. Cine studiază atent, în corelaţie, viaţa şi opera lui Eminescu înţelege locul şi rolul acestei drame intime în viaţa acestui supraom. Iar pentru urmaşi a rămas ca o severă lecţie de viaţă.

Conf. univ. dr. G.D. Iscru