Pagina principala / Istoric / Trianonul la 95 de ani

Trianonul la 95 de ani

În raportul prezentat în cadrul Conferinţei de Pace, la 1 februarie 1919, I.I.C. Brătianu a relevat faptul că intrarea ţării noastre în primul război mondial alături de Puterile Antantei a avut ca scop fundamental eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia Austro-Ungariei şi a demonstrat totodată aportul său economic, politic şi militar la obţinerea victoriei Aliaţilor asupra Puterilor Centrale, consemnează Dan Tănasă.

De asemenea, el a probat cu argumentele istorice şi etno-demografice că Transilvania şi Banatul sînt teritorii româneşti, reamintind că statisticile ungare, deşi totdeauna falsificate, îi menţionau, totuşi, pe români ca fiind populaţia majoritară a acestor ţinuturi. „Populaţia română din aceste teritorii, sublinia raportul, reprezintă mult peste două treimi din întreaga populaţie”. I.I.C. Brătianu a ţinut să pună în relief faptul că „înainte ca armata română să pătrundă în Transilvania, deputaţii români din toate judeţele acestei provincii, în virtutea dreptului la autodeterminare, s-au întrunit la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia,  unde au hotărît unirea definitivă a Transilvaniei şi a regiunilor (româneşti) din Ungaria cu România”.

Consiliul Suprem Interaliat a hotărît, în cadrul şedinţelor din 1 şi 18 februarie 1919, formarea unei Comisii de experţi (francezi, englezi, americani şi italieni) care să studieze problemele teritoriale expuse de primul ministru al guvernului român în Raportul prezentat în 1 februarie  şi să prezinte propuneri pentru delimitarea frontierele cu Ungaria „pe terenul etnic, geografic şi al necesităţii economice.” Pe baza acestor criterii, Comisia de experţi a supus discuţiei Consiliului miniştrilor de externe ai Conferinţei, întruniţi în şedinţa din 11 iunie 1919, linia de frontieră româno-ungară. La rîndul său, Consiliul Suprem  a analizat la 21 iunie 1919 şi frontierele dintre România şi Iugoslavia în zona Banatului.

La 11 iunie 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe ai Conferinţei de la Paris  i-a convocat pe reprezentanţii României şi Cehoslovaciei pentru a le comunica frontierele lor cu Ungaria, care urmau să fie introduse în Tratatul de Pace. Frontiera dintre România şi Ungaria indicată de Consiliu era, în esenţă, frontiera actuală şi a fost acceptată de guvernul României. Dar nu era cea promisă prin Tratatul de Alianţă din 1916, adică de-a lungul întregului curs al Tisei, de la Szeged, la sud, la Vasaros-Nameny, în nord. La Trianon s-a stabilit României un teritoriu mai mic decît acela la care avea dreptul, conform principiului autodeterminării, formulat de preşedintele SUA, Wilson.

Toate hărţile etnografice elaborate de geografi, indiferent dacă erau unguri, germani, francezi, englezi sau italieni, pun în evidenţă faptul că graniţele etnicităţii româneşti spre Apus depăşesc frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon.

Ion I.C. Brătianu explică de ce guvernul României a acceptat frontiera cu Ungaria stabilită la Conferinţa de Pace de la Paris. Pentru dezamorsarea lucrărilor Conferinţei de Pace, blocate la un moment dat de protestele şi obstrucţia delegaţiei ungare, delegaţia română, în interesul păcii, a renunţat să mai revendice teritoriile locuite de români la sud de Dunăre, precum şi cele din regiunea Tisei. La stabilirea frontierelor României, Conferinţa de Pace de la Paris a luat de bază Tratatul din 17 august 1916, încheiat între România şi Antantă, în care nu se specifică nimic privind frontiera nordică a ţării, a Maramureşului.

În condiţiile destrămării Imperiului austro-ungar, la 28 noiembrie 1918 se ţine la Sighet o impunătoare Adunare naţională, la care participă peste 10.000 de ţărani maramureşeni, în frunte cu intelectualii lor, unde s-a cerut unirea cu România a întregului Maramureş istoric, inclusiv cel din dreapta rîului Tisa. Acelaşi deziderat naţional s-a cerut de către delegaţii maramureşeni şi la istorica Adunare naţională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Aici, la Alba Iulia, cînd bătrînul Ştefan Cicio-Pop şi-a terminat cuvîntarea, strigînd „Trăiască România Mare, de la Nistru pînă la Tisa”, maramureşenii au protestat, spunînd că ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit să-l împingă pînă la graniţa Galiţiei, ca România să cuprindă între hotarele sale şi Maramureşul românesc de peste Tisa.

În preajma Crăciunului din 1919, Maramureşul a fost invadat şi ocupat de trupele ucrainiene şi de grupări bolşevice înarmate, formate din ucrainieni şi ungurii lui Béla Kun. În 1920, la cererile repetate ale maramureşenilor, Consiliul Dirigent, de comun acord, a hotărît ca Armata a 8-a română, condusă de generalul Avramescu, să ocupe întregul Maramureş istoric (din dreapta şi stînga rîului Tisa). După ce a fost zdrobită rezistenţa ucrainiano-ungară, s-a instaurat administraţia românească în toate localităţile, astfel realizîndu-se un mare ideal şi o mare dreptate istorică.

În cele din urmă, semnarea Tratatului între puterile aliate şi asociate, printre care şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, a avut loc la 4 iunie 1920, ora 1630, în clădirea Marelui (palat) Trianon din Versailles, prin el recunoscîndu-se valabilitatea juridică internaţională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. El a fost parafat din partea României de dr. Ioan Cantacuzino şi Nicolae Titulescu. Ungaria a fost reprezentată de G. de Benard şi A. Torda.

Tratatul de la Trianon a fost întărit prin 37 de semnături ale preşedinţilor de consiliu de miniştri, miniştrilor de externe, ambasadorilor, înalţilor comisari, miniştilor plenipotenţiari, reprezentînd 23 de ţări din Europa, Asia, America Latină, America de Nord, Africa şi Australia. Aceste semnături confereau Tratatului temeiuri de nezdruncinat, pecetluind drepturile istorice şi etno-demografice ale poporului român şi anume, Unirea Transilvaniei pe veci cu Patria Mamă, România.

Referindu-ne la Tratatul de la Trianon, trebuie reţinut că el nu a avut numai menirea de a trasa frontierele dintre Ungaria şi ţările vecine (România, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Austria), cum apare simplificat în publicistica interesată în a sugera că el a fost o „reglare de conturi” impusă de ţările vecine Ungariei, dornice să beneficieze de pe urma înfrîngerii ei în primul război mondial şi de pe urma „nedreptăţilor istorice” a cărei victimă ar fi fost ea.

Tratatul de la Trianon a fost un act complex, care, în cele 14 părţi şi 364 de articole, a reglementat mult mai multe probleme. El a fost un tratat între Ungaria şi peste 20 de state din Europa şi alte continente, cu care, în timpul războiului, ea ajunsese într-un conflict declarat oficial. Fiecare dintre aceştia s-a folosit de poziţia lui de partener la victorie pentru a formula pretenţii specifice faţă de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost un inventar complex şi detaliat al tuturor acestora.

Articolele 27-35 ale Tratatului consfinţesc includerea teritoriului Croaţiei şi Sloveniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodina (inclusiv o treime din vestul Banatului) în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovaciei şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austria. 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritate zdrobitoare fiind alcătuită din etnici ne-maghiari, au trecut către statele succesoare. Trinanonul a consfinţit existenţa unui stat ungar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul ungur devenea majoritar şi stăpîn pe propria sa ţară.

Cu toate acestea, Tratatul a fost şi continuă să fie perceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă. Adepţii hungarismului refuză să accepte că Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului Sfîntului rege Ştefan, regat care de facto dispăruse în sec. al XVI-lea, prin înfîngerea de la Mohács şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman şi Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, din 1867, Dubla Monarhie Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împăraţii de la Viena purtînd pînă la sfîrşit titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Participanţii la Conferinţa de Pace de la Paris erau, în mare parte, conştienţi de faptul că Imperiul Austro-Ungar  încetase să mai existe, cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei, şi că popoarele oprimate îşi hotărîseră singure destinul. Charles Seymour, expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci cînd s-a deschis Conferinţa de Pace, „Monarhia habsburgică nu mai era decît o instituţie ce aparţinea trecutului, aşa încît cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur şi simplu, a detaliilor frontierelor”.

Chiar şi premierul britanic, Llyod George , aprecia că „înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvîrşite şi ireversibile. Ceea ce prevăzuse cu multă vreme înainte prăbuşirea Imperiului jefuitor austro-ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neaşteptat de rapid şi într-un mod complet imprevizibil şi ireparabil”.

 

comentarii