Pagina principala / Istoric / 15 mai 1848. Marea Adunare a românilor de pe Câmpia Libertății de la Blaj

15 mai 1848. Marea Adunare a românilor de pe Câmpia Libertății de la Blaj

La 15 mai se împlinesc 171 de ani de la Marea Adunare de la Blaj în cadrul căreia românii ardeleni au adoptat programul Revoluției române din Transilvania, „Petiţiunea Naţională”.

La 15-17 mai 1848, pe câmpul de lângă Blaj, care de atunci poartă numele de Câmpia Libertăţii, a avut loc Marea Adunare a Românilor din Transilvania, la care au participat 40.000-50.000 de oameni, majoritatea covârșitoare fiind iobagi.

Doar Avram Iancu a adus zece mii de moţi. A strâns prima mare forţă din Munţii Apuseni.

Adunarea a ales un Comitet Naţional, din care făceau parte Avram Iancu, Andrei Mureşanu (autorul poeziei “Deşteaptă-te române!”, devenită după 1989 Imnul de Stat al României), Simion Bărnuţiu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu şi alţii.

Adunarea a adoptat programul de revendicări cu caracter democratic. Burghezia română, ca niciodată înainte, s-a ridicat pentru a-şi asigura un rol de conducere în stat, bazându-se pe faptul că românii, poporul cel mai vechi al ţării, formau majoritatea populaţiei.

Marea Adunare Naţională de la Blaj a adoptat programul social-politic al revoluţiei din Transilvania. Programul cerea următoarele drepturi pentru români:
● dreptul românilor de a fi reprezentaţi în dietă;
● dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie;
● libertatea cuvântului şi a tiparului;
● asigurarea libertăţii personale şi a întrunirilor;
● înarmarea poporului şi înfiinţarea gărzii naţionale;
● învăţământ de toate gradele în limba română.

Tot la această adunare s-a protestat împotriva „uniunii” forţate a Transilvaniei cu Ungaria.

Nerecunoașterea de către guvernul revoluționar ungar a egalității în drepturi a românilor cu celelalte popoare, nesatisfacerea revendicărilor lor sociale și votarea de către Dieta din Cluj a încorporării Transilvaniei la Ungaria au determinat dezbinarea forțelor revoluționare ale românilor și maghiarilor.

Ce a urmat a fost ocuparea Transilvaniei de către armatele maghiare. Bătăliile au fost conduse de Avram Iancu. În septembrie a avut loc a treia adunare tot la Blaj.

Concomitent a avut loc şi Revoluţia de la Viena. Trupele imperiale au învins. Franz Iosef l-a înlocuit pe Ferdinand l de Austria, debil mintal, şi apoi n-a mai recunoscut guvernul maghiar.

Hotărârea de a se ţine această adunare se luase cu câteva săptămâni înainte, îngrijorat, guvernatorul Teleki a cerut celor doi episcopi, Andrei Şaguna şi Ioan Lemeni – capii celor două confesiuni româneşti, ortodoxă şi greco-catolică -, să facă fiecare câte o adunare separată şi să oprească venirea ţăranilor. Întrucât episcopii, temându-se de popor, nu i-au dat ascultare, guvernatorul a trimis la Blaj armată, compusă din infanterie, cavalerie şi artilerie, şi a ordonat arestarea lui Alexandru Papiu-Ilarian şi a lui Ioan Buteanu, care se aflau la Sibiu. Podurile mobile peste Someş, Arieş, Mureş şi Târnave au fost scoase din funcţiune pentru a se împiedica venirea maselor ţărăneşti la Blaj.

La Sibiu, unde se concentraseră mulţi dintre conducătorii mişcării revoluţionare a românilor, s-a ţinut la 26 aprilie / 8 mai o conferinţă a reprezentanţilor burgheziei şi ţărănimii. Participau, între alţii, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, Alexandru Papiu-Ilarian, Ioan Buteanu, precum şi August Treboniu Laurian şi Constantin Roman, reveniţi din Ţara Românească, unde erau profesori. S-a aprobat un proiect de program elaborat de Bărnuţiu, compus din trei articole: proclamarea naţiunii române, depunerea jurământului naţional şi protest contra „uniunii” cu Ungaria.

„Cât priveşte aspectul exterior al acestei măreţe adunări populare – scrie un alt contemporan maghiar – aşa ceva n-a prea văzut vreodată Europa. Masa populară oferea spectatorului în tumultul sălbatic, tălăzuitor al patimilor politice, un tablou extraordinar de interesant şi zguduitor”. Masele ţărăneşti veneau cu voioşie pentru că erau încredinţate că li se va anunţa desfiinţarea iobăgiei. Delegaţii multor sate aduceau cu ei chiar petiţii, în nădejdea că adunarea de la Blaj le va face dreptate şi-i va scăpa de năpăstuirile stăpânilor de moşii.

Duminică, 2/14 mai, cu o zi înainte de adunare, după terminarea serviciului religios – la care au participat cei doi episcopi, Ioan Lemeni şi Andrei Şaguna -, s-a ţinut în catedrală o conferinţă a reprezentanţilor burgheziei şi a exponenţilor ţărănimii, cu scopul de a stabili un program, în timp ce masele ţărăneşti ocupau piaţa şi străzile din jur. La conferinţă au participat câţiva români din Banat şi Crişana, precum şi o parte din revoluţionarii moldoveni, între alţii Al. Russo, George Sion, N. Ionescu, Lascăr Rosetti, Ioan Curius şi Zaharia Moldovanu.

După un întins istoric al relaţiilor româno-maghiare, Bărnuţiu a cerut  ca „naţiunea, adunându-se din toate părţile la această sărbătoare a libertăţii… să proclame libertatea şi independenţa naţiunii române”. Înlăturând constituţia maghiară, continua oratorul, naţiunea română „declară sărbătoreşte că de aici înainte nu se va cunoaşte obligată decât prin legile care se vor pune în dieta ţării, unde va fi reprezentată şi ea după dreptate şi cuviinţă, şi se va ţine datoare cu ascultare numai diregătorilor aleşi din sânul său; naţiunea română dă de ştire naţiunilor conlocuitoare că, voind a se constitui şi organiza pe temei naţional, n-are cuget duşman în contra altor naţiuni şi cunoaşte acelaşi drept pentru toate, voieşte a-l respecta cu sinceritate, cerând respect împrumutat după dreptate; prin urmare, naţiunea română nici nu voieşte a domni preste alte naţiuni, nici nu va suferi a fi. supusă altora, ci voieşte drept egal pentru toate”.

Netăgăduită valoare au pasajele discursului în care Bărnuţiu exprima aspiraţiile juste ale poporului în lupta sa pentru cucerirea drepturilor naţionale. Frumos şi convingător a exprimat şi postulatul că într-o administraţie democratică dregătorii trebuie să fie pentru popor şi nu poporul pentru dregători. Pline de conţinut sunt şi pasajele din discurs închinate libertăţii, care constituie temelia unei vieţi demne naţionale. Discursul din catedrală denotă însă şi îngrădirile naţionaliste ale oratorului. Astfel Bărnuţiu nu vedea – ceea ce au înţeles Bălcescu, Murgu, Bariţiu şi alţi români înaintaţi – că lupta pentru drepturile naţionale ale românilor trebuia dusă împreună şi în înţelegere cu popoarele vecine şi cu fiii cei mai înaintaţi ai acestor popoare.

Discursul lui Bărnuţiu a fost aprobat cu aplauze prelungite de către toţi participanţii la conferinţă. Nici unul dintre partizanii lui Lemeni şi ai lui Şaguna n-a îndrăznit să-l dezaprobe. S-a votat apoi proiectul de program, prezentat de Bărnuţiu, în care se punea accentul pe proclamarea independenţei naţiunii române.

După deschiderea Adunării, Bărnuţiu a citit programul aprobat în ziua precedentă de conferinţa din catedrală. Adunarea de pe Câmpul libertăţii se proclama Adunare generală naţională a românilor transilvăneni. Într-un moment în care monarhia era menţinută atât la Viena cât şi la Pesta, se declara că se va depune jurământ de credinţă împăratului Austriei şi marelui principe al Transilvaniei. Partea principală a programului o constituia însă afirmaţia că „Naţiunea română se declară şi se proclamă de naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitoare a Transilvaniei pe temeiul libertăţii egale”.

După aprobarea unanimă a programului, Bărnuţiu a citit şi un proiect de jurământ, care a fost şi el aprobat cu entuziasm de Adunare, după ce i s-au adus uşoare modificări, în jurământ se arată că se va susţine totdeauna, „pe calea dreaptă şi legiuită”, naţiunea română, care va fi apărată „contra oricărui atac şi asuprire”. Nu se va lucra niciodată „contra drepturilor şi intereselor naţiunii române”, ci se va „apăra legea şi limba noastră română, precum şi libertatea, egalitatea şi frăţietatea”.

Pe baza acestui principiu vor fi respectate toate naţiunile transilvane, cerându-li-se şi lor respect reciproc. Nu va fi asuprit nimeni, dar nici nu se va suporta asuprirea altora. Se va „conlucra după putinţă la desfiinţarea iobăgiei, la emanciparea industriei şi a comerţului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui umanităţii, al naţiunii române şi al României”. Concepţia lui Bărnuţiu s-a impus astfel atât în program, cât şi în jurământ.

În program, accentul se punea pe revendicările naţionale, numai în jurământ făcându-se loc şi revendicării principale a ţărănimii, desfiinţarea iobăgiei, dar într-o formă puţin categorică.

Printre celelalte revendicări, mai importante erau libertatea cuvântului şi desfiinţarea cenzurii, asigurarea libertăţii personale şi a adunărilor, înfiinţarea tribunalelor cu juraţi, dreptul naţiunii române de a-şi organiza gărzi naţionale proprii, formarea unei comisii mixte pentru delimitarea moşiilor şi pădurilor, pentru rezolvarea proceselor privind ocuparea pământurilor comune şi a sesiilor iobăgeşti, înfiinţarea de şcoli elementare româneşti în toate satele şi oraşele, înfiinţarea de gimnazii, institute militare şi tehnice, seminarii pentru preoţi, precum şi a unei universităţi române dotate din tezaurul statului, impozit proporţional cu averea fiecăruia, alcătuirea unei noi constituţii pentru Transilvania de către o adunare constituantă la care să participe toate naţiunile ţării pe baza principiilor dreptăţii, libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii.

În ultimul articol se cerea să nu se ia în dezbatere „cauza uniunei cu Ungaria, până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv în camera legislativă; iară din contra, dacă dieta Transilvaniei ar voi totuşi a se lăsa la pertractarea aceleiaşi uniuni de noi fără noi, atunci naţiunea română protestează cu solemnitate”. Revendicările din „petiţiunea naţională” aveau un pronunţat caracter burghezo-democratic. Aprobarea lor entuziastă de către Adunarea naţională consolida alianţa burgheziei cu ţărănimea sub conducerea burgheziei.

Nerecunoaşterea de către guvernul revoluţionar ungar a egalităţii în drepturi a românilor cu celelalte popoare, nesatisfacerea revendicărilor lor sociale și votarea de către Dieta din Cluj a încorporării Transilvaniei la Ungaria au determinat dezbinarea forţelor revoluţionare ale românilor şi ungurilor. Între 15 și 25 septembrie, a avut loc la Blaj o nouă adunare a românilor din Transilvania, care a declarat că nu recunoaşte încorporarea Transilvaniei la Ungaria şi a însărcinat Comitetul permanent de la Sibiu să înarmeze satele. Neînţelegerea dintre conducătorii revoluţiei ungare şi cei ai forţelor revoluţionare ale românilor ardeleni a fost folosită de Habsburgi pentru a împiedica coalizarea celor două forțe împotriva statului austriac.

Unele grupuri au şi venit la Adunarea de la Blaj  cu steaguri naţionale, dovedind că şi românii erau o naţiune, cu acelaşi drept la viaţă proprie ca şi naţiunile cu drepturi parafate. Şi iată că naţiunea română, recunoscută ca atare sau nerecunoscută de către guvernanţi, a devenit un factor important, de care oamenii politici maghiari ar fi trebuit să ţină seamă. Subestimarea mişcării naţionale române, subestimarea poporului care s-a deşteptat la o nouă viaţă, a adus prejudicii grave cauzei revoluţiei din 1848.

Masele de ţărani venite la Adunare au fost nemulţumite că nu s-a proclamat acolo imediata desfiinţare a robotelor şi nici nu s-a promis pământ celor fără de pământ. Totuşi, ţăranii s-au întors de la Blaj cu conştiinţa forţei lor; Iancu vorbea din sufletul maselor când spunea: „uitaţi-vă pe câmp, românilor! Suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari”.

În lupta antifeudală a ţărănimii române, mulţi ţărani maghiari şi saşi au fost alături de ţăranii români. Solidaritatea de clasă a ţărănimii române şi maghiare, în ciuda agitaţiilor şovine ale naţionaliştilor burghezi români şi maghiari, s-a manifestat şi după Adunarea de la Blaj. Adunarea naţională de la Blaj a întărit conştiinţa naţională a românilor şi a ridicat combativitatea ţărănimii. Participarea unor revoluţionari din Moldova şi a transilvănenilor care reveneau din Ţara Românească, unde se aflau sub influenţa mişcării revoluţionare, precum şi împletirea luptei de eliberare socială cu lupta de eliberare naţională au săpat adânc în minţile maselor ţărăneşti şi orăşeneşti convingerea că românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească formau o singură naţiune.

Sub impresia Adunării de la Blaj, eruditul sas Stephan Ludwig Roth scria: „Masele care au venit aici aveau, ce-i drept, numai dorinţa să afle în sfârşit eliberarea de robote, – dar în fiecare [participant], care urmase vreo şcoală numai puţină vreme, se aprinse repede şi dorinţa ca naţionalitatea proclamată să prindă rădăcini atât de trainice în toate inimile, încât acest gând să nu mai poată fi distrus niciodată din inimile lor”.

Vasile Alecsandri, care se afla în Transilvania, sub impresia Adunării naţionale de la Blaj a scris şi a publicat în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, la 24 mai şi la 14 iunie 1848, două poezii: Către români şi Hora Ardealului, în care românii erau îndemnaţi la unire în cadrul României. În Hora Ardealului se află strofa atât de cunoscută: „Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română, / Să-nvârtim hora frăţiei / Pe pământul României”.