Sate secuiești, azi maghiare, cu locuitori majoritar ortodocși

.

Deznaționalizați treptat prin ofensiva catolică a veacurilor XIII-XV, prin legislația ungară privind statutul de nobil și limba oficială, apoi prin Contrareforma și ofensiva catolică romano-germană, în veacurile XVI-XIX, secuii au căzut pradă „legilor de maghiarizare” din 1867-1918. Chiar dacă au trăit sute de ani „amestecați” cu românii. Și, o dată maghiarizați, au devenit un agent patogen extrem de virulent de transmitere a „bolii”.

Sate românești, în secolele XIII-XIX, ca Bodogaia, Eliseni, Porumbenii Mari etc. din bazinul Târnavei Mari, sunt astăzi „secuiești”, adică maghiare! Atestat ca sat românesc din 1211, Micloșoara mai amintește astăzi de români doar prin crucile din cimitir pe care se pot citi nume ca: Ola Micloș, Bocor Gyorgy, Vaida, Drăguș, Pintea, Macovei, Baduy, Vaszi Istvan etc.

La 1584, Antonio Possevino nota că printre secui trăiesc multi vlahi care nu știu ungurește. Dar care continuau să treacă la catolicism, precum cei din Vlăhița. Și, o data trecuți… Lexiconul lui I. Lenk din 1835 nota că, din cele 500 de sate ale secuimii, 130 sunt românești iar în 122 populația este amestecată. Între 1920 și 1940 doar în 30 din satele menționate mai erau vorbitori de română. Astăzi… Ultimul recensământ oficial unguresc, din 1910, recenza în secuime 612.000 persoane, din care 114.270 vorbitori de română. Dar, ciudat, ortodocși erau mai mulți: 138.763!

Trăgând cu tunurile în românitate și ortodoxism, generalul Bucov menționa, la 1761 că, în cel mai intens ungurizat „scaun” de secuime, Odorhei, din 102 sate, 99 sunt locuite de români. Cinci decenii mai târziu, Alexa Dușa pentru Covasna și groful Domokos Teleki (el însuși urmaș al renegatului român Mihai, „porcarul valah” care, potrivit Suzanei Lorantffy, adoptase numele satului Teleki) pentru Trei Scaune consemnau că “mare parte dintre țărani fiind români sunt de credința veche; aici românii își uită graiul pe care aproape numai popii lor îl cunosc: confesiunea și-o păstrează însă peste tot”.

Hunfalvi Pal: „Între secuii de azi, o parte este de obârșie românească”

Dupa revoluția de la 1848, când românii ardeleni au luptat alături de imperiali împotriva bandelor lui Kossuth, pentru păstrarea ființei lor naționale, guvernatorul Wolgemuth propunea (1849-1850) măsuri de stăvilire a maghiarizării românilor din secuime. Tardiv – nota ziarul budapestan „Kronika”, în 1867, deoarece fuseseră deja maghiarizați 30.000-40.000. În sate românești, ca Tulgheș, Lunca de Jos, Joseni, Ditrău, Remetea, Lazărea, Valea Strâmbă, la 1839, doar antroponimele mai amintesc de români (Csortan, Baicu, Danciu, Ivancso, Lucacs, Ghenciu, Moga, Olah, Sztupar, Bogdan, Vakar, Todor, Koszta, Koszma, Tofan, Koszti, Buszdugan, Kolumban, Krojitor, Kozsokar, Puja etc.). La Ciceu, Șoimeni, Lăzărești, Tomești, declarate „curat” ungurești în 1900, se constata că toata antroponimia era românească. La Mădăraș, Frumoasa, Racu, întâlnim pe „ungurii” Babeș, Buta, Gheorghi, Korbea, Markus, Raduly, Szava, Ștefan etc., iar la Jigodin și Sâncrăieni pe alde Șerban, Boricz, Danko, Vakar, Kozma, Nedelko, Vasuly, Popul etc.

Istoricul Hunfalvi Pal, pe numele de naștere Paul Hunsdorffer, deci el însuși un maghiarizat, nota la sfârșitul veacului XIX: “În general, considerăm neîndoielnic faptul că, între secuii de azi, o parte este de obârșie românească”. Iar etnograful german Rudolf Bergner (1860-1899) era în măsură să stabilească etapele procesului: I. etapa bilingvismului – acceptarea, ca a doua limbă, a “maghiarei” (se dădea ca exemplu satul Voslobeni de lângă Gheorghieni); II. etapa uitării limbii natale, dar păstrarea confesiunii ortodoxe (ex. Satul Joseni); III. etapa finală, a pierderii confesiunii.

Problema secuilor, inițial avari, apoi și români maghiarizați – problemă acută astăzi – a stat în atenția oamenilor politici din deceniile interbelice ale „democrației-etalon”, pentru unii „soluția” cea mai potrivită pentru toate părțile fiind propusă atunci de Nicolae Iorga în ședința Senatului din 8 aprilie 1935: „Câte comune din secuime le-ați trecut la Roman, Bacău, Putna? Deși trebuie tratată conform legilor, secuimea este un ghimpe în mijlocul țării noastre. Și nu țin a-i preface în buni români, dar cel puțin să-i deprind cu țara aceasta; să nu stea ariciul acolo, băgat în cuibul lui, ci să-l scoți din văgăună, să vină să vadă românul la față; să nu-și închipuie că românul e numai un funcționar, un jandarm, un soldat; din contra, să-l vadă în față că e un om zdravșn, cu calități și însușiri pe care un secui, adesea si el un român desnaționalizat, s-ar putea să nu le aibă! Ceea ce ați început sunt lucruri bune, dar este un început; trebuie dărâmată bariera și orice amintește faptul că poporul românesc a trăit în provincii create și dominate de străini trebuie să dispară!”

Vom ține oare astăzi seama de sfatul inegalabilului Iorga? Sau, de dragul așa-zisei integrări în Europa, vom adopta opiniile asasinilor săi și vom da o mână de ajutor „latrones gentium”, sprijinindu-le ultima găselniță în domeniul „armelor de nimicire în masă” – așa-zisa „legitimație de maghiar”. (Atenție! Nu de ungur, ci de „maghiar”, cum scrie la Constituția Ungariei dualiste.) „Spiritul european”, nu tolerant, ci umanist și reparator vis-à-vis de minoritaăți, ne-ar impune să ne aplecăm cu dragoste asupra secuilor de astăzi. Pe cei de origine română să-i ajutam să revină acasă, iar pe ceilalți, urmașii avarilor, să-și redescopere trecutul „de neam ales”, limba, tradițiile, unicitatea. Chiar și prin excursii de studii și documentare în Caucaz și nordul Mongoliei! Pentru că ar fi absurd ca, din români și avari, la început de mileniu III, să continue să se nască himera dualista numită „maghiari”!

Un articol de Col. (rez.) dr. Mircea Dogaru