Liviu Rebreanu despre Transilvania anului 1940

Vă prezentăm mărturii scrise de Liviu Rebreanu cu privire la Transilvania anului 1940, după odiosul Dictat de la Viena.

“Nici un popor n-a îndurat mai îngrozitor de multe lovituri ca românii. Trecutul nostru e un lant de jertfe fără seamăn. Momentele de bucurie si înălțare au fost atât de puține!

Nici un uragan istoric nu ne-a ocolit si nici un prăpăd. Durerea a devenit tovarășa de viață a neamului, iar duhul ei a zămislit resemnarea sub loviturile sorții, precum din duhul jertfei s-a întărit credinta mereu vie în venirea dreptății. Așa am rezistat în trecut, asa rezistăm azi si peste veacuri. Sângerăm și credem.

Anul nefast 1940 a urnit furiile destinului asupra neamului românesc. Istoria obiectivă va arăta cândva pricinile ascunse sau adânci care au făcut ca România să se afle singură si izolată, fără nici un ajutor, în mijlocul unui cerc de dusmani de moarte, tocmai în zilele cele mai circulare pentru viitorul Europei. E spăimântator de inexplicabil cum s-a putut să nu avem nici un prieten adevărat, adică prieten de viata si pe moarte, când s-a pus în cumpănă viata si moartea popoarelor!

Si doar România nu era o țară ticluită artificial, prin articolele de tratate silnice, ci statul national, firesc, care cuprindea în granitele sale marea majoritate a poporului românesc după două mii de ani de lupte si suferinte.

In ceasurile de răstriște popoarele condamnă tot atât de lesne pe conducătorii care au suferit înfrângeri pe cât de lesne i-au tolerat la cârmă chiar când îngrămădeau peste greseli. Nu ne trece prin gând să bănuim că vreunul dintre guvernantii României ar fi gresit intentionat. Numai politicienii si fanaticii văd trădători în adversarii căzuti. Dar incapacitatea si lipsa de perspicacitate sunt tot atât de condamnabile la cei care își asumă răspunderea destinelor țării.

Cei ce au guvernat România după realizarea marelui ideal national vor da socoteală totdeauna de un mare si dublu păcat ce l-au săvârșit, fie si fără sș fi stiut: că au stârnit si perpetuat înlăuntru vrajba permanenta între frații abia strânși împreună si că în afară au practicat singura politică inadmisibila, aceea de-a baza siguranta si apărarea teritoriului national, având jur-imprejur numai dusmani declarati, pe complicate si nesincere întelegeri cu țărișoarele neconsolidate, pe pacte universale bombastice sau pe vagi promisiuni de asistență din depărtări de mii de kilometri. Dacă până la un timp si în lipsa alteia, politica aceasta s-ar putea justifica, după ce spiritul nou a cucerit inima continentului asemenea politică planetară nu putea duce decât la catastrofă.

Si, într-adevăr, când ne-au năpădit marile primejdii, toate pactele si înțelegerile si aranjamentele mincinoase s-au sfărâmat, iar România a rămas goală în mijlocul dusmanilor.

Adevărat: noi n-am crezut, nimeni nu si-a putut închipui că dreptatea românilor atât de evidentă, ar mai putea fi judecată vreodată. Dreptatea noastră s-a împlinit ca rezultat al unui principiu recunoscut de toti, pretutindeni si pentru totdeauna. Dreptul de-a ne uni toti românii într-un singur stat nu ni l-au dat războaiele sau tratatele, ci realitatea cea mai vie. Granitele noastre n-au fost de cuceriri, ci de restabilire a unui drept natural pe care toate popoarele europene l-au realizat, de la cele mai mari până la cele mai mici, de la Germania Mare până la Slovacia. Etnice au fost granitele noastre, nu politice sau strategice. De aceea am crezut că sunt eterne, că trebuie să fie.

Granitele noastre nu le-am trasat noi, ci chiar dușmanii nostri pe hărțile lor etnografice când au fost cinstite.

De altfel temelia Marei Uniri, rezolutia de la Alba-Iulia, s-a pus la 1 Decembrie 1918, când nici nu se pomenea de Trianon, când statul ungar opresor era complet sfărâmat, când nu mai exista nici armata, nici măcar politie, când anarhia se întindea vertiginos amenințând cu o prăbusire socială generală.

Atunci poporul autohton cel mai numeros si mai legat de glia strămoșească, având constiinta răspunderii istorice, a trebuit să-si hotărască singur soarta sa si a mosiei sale. La Alba-Iulia neamul românesc, oprimat crunt atâtea secole, si-a zdrobit singur lanturile si si-a făurit o țară nouă, mai bună si mai demnă nu numai pentru sine ci si pentru celelalte neamuri conlocuitoare. Atât a fost de naturală hotărârea de la Alba-Iulia, luată în numele celor peste patru milioane de români, si atât de generoase principiile enuntate, că peste câteva zile germanii din Ardeal, într-o adunare similară la Medias, au aderat din proprie initiativa la noul stat românesc.

Dreptatea românească e atât de evidentă că noi n-am socotit necesar s-o demonstrăm, sau n-am vrut, sau n-am stiut. Numai cine n-are dreptate trebuie să se sbuciume, să mintă și să înșele pentru a crea aparentele împotriva evidentei. Toată propaganda revizionistă ungară ni s-a părut o echilibristică si un artificiu de vorbe goale care nu pot înșela pe oamenii seriosi, care sunt menite să aibă soarta bășicilor de săpun la orice examinare atentă.

Judecata lui Solomon se poate repeta vesnic cu acelasi rezultat: mama adevărată nu va mângâia niciodată ciopârțirea copilului, pe când cea falsă … Pentru noi Transilvania nu poate exista decât întreagă, trup din trupul nostru. Pentru altii ea reprezintă doar ambitii istorice sau castele feudale zidite din truda generațiilor de robi români. Pentru noi înseamă tot: trecut, prezent, viitor, fiintă sau neființă. Noi n-am venit de nicăieri; ne-am plămădit, ne-am născut si am crescut din pământul ardelean. De mii de ani milioane si milioane de români au asudat muncind, au sângerat luptând si au murit amestecându-și țărâna pretutindeni în pământul străvechiu, încât toate văile si dealurile si toti muntii sunt îmbibati cu sânge românesc, iar pasii trecătorului calcă numai pe pământ amestecat cu pulberea de trupuri românești … Altii se pot multumi cu o parte mai mică sau mai mare din Transilvania, reprezentând pentru ei numai teritorii de exploatare; noi nu putem uita niciodată pe părinții si străbunii nostri rămași în pământ.

Atât de mult e o unitate rotundă românească Transilvania că nici o încercare de dezmembrare, oricât de bine intentionata, nu poate produce decât răni ce nu se vindecă niciodată. Pentru a se “libera” un milion de ungro-secui din statul român au trebuit să redevină robi la unguri un milion si jumatate de români. Ceea ce reprezintă cea mai vădită dovadă nu numai a românității Transilvaniei, dar si a unității ei indisolubile.

In timp ce dușmanii nostri se înverșunează să ne răpească pământul si să ne robească fratii, noi continuăm a spera si a crede în Transilvania. Secole după secole am suferit si am crezut în sosirea dreptății, fără a-i fi cunoscut bucuriile. Cu atât mai mult ne vom stăpâni acum revolta si vom aștepta ceasul izbăvirii.

Dincolo de Transilvania 1940 va veni împlinirea dreptății.

Credem în Transilvania românească eternă și nedespărțită!”

.