Pagina principala / Istoric / Destinul unui fost elev al Liceului”Vasile Lucaciu” din Carei (II)

Destinul unui fost elev al Liceului”Vasile Lucaciu” din Carei (II)

Articolul Amintiri răzleţe despre Liceul “Vasile Lucaciu” din Carei publicat în ziua de 19 ianuarie a.c. în Buletin de Careia generat comentarii, unii cititori exprimându-şi dorinţa de a mai citi şi alte „episoade” legate de acel subiect.

Nu pot să le răspund decât într-un singur fel: încercând să le prezint, cât mai succint posibil, destinul pe care l-a avut ulterior tatăl meu Gheorghe Mărieş, unul dintre cei menţionati în acel articol, cel care a fost printre primii elevi ce au frecventat în anul 1923 cursurile Liceului  „Vasile Lucaciu” din Carei – imediat după înfiinţarea acestuia.

-continuare-

În luna ianuarie 1944 am fost avansat pe front la gradul de locotenent în rezervă.

1944. Momente de răgaz pe frontul de est. Locotenentul Gheorghe Mărieşesteal doilea din dreapta.

În anul 1944 am luptat pe front la nord de Iaşi de unde am fost evacuat ca rănit la nord de localitatea Măineşti în data de 30 iunie 1944 (plăgi prin schije de brand în spate, cu infiltrarea vârfului plămânului).

După spitalizare am petrecut o perioadă de timp în Sanatoriul pentru răniţi de la Moroeni.

În timpul concediului de convalescenţă mi-am vizitat familia aflată la Galoşpetreu.

August 1944.In timpul concediului de convalescenţă, la Galoşpetreu. Cumnatul Tudor Pereni, sora Maria Pereni cu fiica Claudia, fratele mai mare Gavril Mărieş cu fiica Eleonora şi cu soţia Aurica,fratele mai mic Nicolae, sora mezină Iuliana Vulpe cu băiatul ei Corneliu Vulpe, Gheorghe Mărieş.

August 1944.In timpul concediului de convalescenţă la Galoşpetreu.Cumnatul Nicolae Vulpe cu fiul Corneliu, nepoata Claudia Pereni şi Gheorghe Mărieş.

Dupăexpirarea concediului de convalescenţă, în toamna anului 1944 am fost trimis pe frontul Ardealului. Am luat parte activă în luptele de la Turda, de la Câmpia Turzii, Curtea de la Arieş,Aşchileul Mare.

Notă H.M.:Deplasată deja la nord de Carpații Meridionali, la începutul lunii septembrie 1944, Armata a 4-a a organizat inițial apărarea pe o largă fâșie pe aliniamentul Sighișoara, Urmeniș, Cipău, râul Mureș, râul Arieș, închizând Defileul Oltului în zona Sibiu, al Mureșului în zona Alba-Iulia și în Țara Bârsei, apărând direcția Sfântu-Gheorghe – Brasov.

Din 5 septembrie, când a trecut la ofensivă pe direcția Sfântu-Gheorghe, Târgu-Mureș, Cluj, Satu Mare, și până în 25 octombrie, când a fost eliberat, la Carei, întregul teritoriu național, Armata a 4-a a dus o campanie eroică și plină de jertfe. În această campanie de eliberare a țării, ostașii Armatei a 4-a au dus lupte grele și neîntrerupte pe direcția orașului Sfântu-Gheorghe, pe Mureșși pe Târnave, au eliberat orașul Târgu-Mureș în 28 septembrie, în timp ce D. 9 și 11 Infanterie și D. 8 Cavalerie au luptat, până în 4 octombrie, la Oarba de Mureș, pentru cucerirea dealului Sângeorgiu. La începutul lunii octombrie 1944, misiunea de ansamblu a Armatei a 4-a a fost dezvoltarea ofensivei pe direcția generală Luduș, Bonțida, Jibou, Carei, pentru a nimici forțele principale ale Armatei a 2-a ungare și Armatei a 8-a germane și a depăși frontiera româno-ungară. Misiunea a fost îndeplinită cu succes în 25 octombrie, după ce aproape 59.000 de militari (în total, din trupele române) au căzut în luptă pe teritoriul Transilvaniei dezrobite.

Toamna anului 1944.Intrarea Armatei române, a Regimentului 6 de Infanterie, Compania IV, Pluton 2, într-un oraş eliberat.În frunte, salutând mulţimea venită în întîmpinare, cu mâna ridicată la cască, locotentul Gheorghe Mărieş.

În luna octombrie 1944 am fost din nou rănit în luptă de schije la spate şi la cap.Schija care mi-a pătruns în spate nu a putut fi extrasă niciodată de către doctori.

La sfârşitul lunii octombrie 1944, divizia noastră fiind decimată şi ne mai având decât efective foarte puţine a fost scoasă din luptă şi eu am fost demobilizat.

Pentru meritele mele militare, în ziua de 20 iulie 1945 Majestatea Sa Regele Mihai I, a binevoit a-mi conferi Ordinul „Steaua României” cu spadă în gradul de CAVALER cu panglica de „VIRTUTE MILITARĂ” FRUNZA DE STEJAR, pentru motivul că deşi rănit in ziua de 30 iunie 1944, nu mi-am părăsit poziţia de luptă până ce nu a venit înlocuitorul meu şi până când nu am fost din nou rănit.

În ziua de 6 august 1954, prin Decret al Prezidiul Marii Adunări Nationale al Republicii Populare Române am fost decorat cu „Medalia eliberarea de sub jugul fascist”.

În ziua de 7 noiembrie 1945 m-am căsătorit cu d-şoara Margareta Ema Negreanu, pe atunci în vârstă de 24 de ani, domiciliată în oraşul Carei, pe care o cunoscusem încă din toamna anului 1940, din perioada refugiului de la Deva.

Margareta Mărieş

Notă H.M.: Pentru cei foarte tineri sau pentru toţi cei care n-au citit încă istoria adevărată:

„Pe 7 Martie 1945 a sosit la Bucureşti o comisie formată din Evgheni Suhalov (reprezentantul Cominternului),Vasile Prisenko (secţia sindicate URSS), general Feodor Zurcov (din Statul Major politic al lui Malinovschi), Nicolae Afcev (ataşat special pe lângă Ana Pauker) şi Sulmab Berezinsky (trimis special al lui Stalin).

Ana Pauker, Constantin Doncea şi Constantin Pârvulescu au primit, printre altele sarcinile de rezolvat în 3 ani:

– Desăvârşirea reformei agrare…

– Desfiinţarea armatei şi crearea uneia noi…

– Desfiinţarea micilor gospodării ţărăneşti…

– Abdicarea Regelui şi exilul Familiei regale…

– Suprimarea firmelor de export-import şi îndreptarea exportului spre URSS şi ţările satelite ei…

– Suprimarea partidelor istorice şi uciderea şi răpirea membrilor…

– Întemeierea unei „poliţii populare” de tip NKVD…

– Îndreptarea populaţiei rurale către industrie…

– Interzicerea intrării străinilor din ţările capitaliste…

– Lichidarea tuturor băncilor…

După naşterea fiului nostru Horia-Gheorghe, în luna decembrie 1947 m-am transferat la cerere de la Baroul Ilfov la Baroul Sălaj care avea sediul profesional în oraşul Carei unde am lucratca avocat până în luna martie 1948 când cererea mea de admitere în noul Colegiul al Avocaţilor al R.P.R. care se infiinţase atunci afost respinsă pe motiv că mai am şi alte venituri decât cele din profesiune şi căsocrul meu, Iosif Negreanu,domiciliat în oraşul Carei, era un om avut şi că din averea lui putea să-şi întreţină  atât familia lui  cât  şi familiile fetelor măritate.

Deşi tatăl  meu a fost cetăţean român începând de la vârsta de 7 ani, adică din anul 1918, regimul comunist a  ţinut neapărat să-i emită în anul 1948 un Certificat de Cetăţean.

1949. Carei. Gheorghe, Horia-Gheorghe şi Margareta Mărieş.

In consecinţă, din luna aprilie până în luna noiembrie 1950 am fost considerat a fi de către regimul comunist un simplu „muncitor agricol” şi am lucrat efectiv pământul arabil deţinut de socrul meu în satul Dindeşti, com. Andrid, jud. Satu Mare, acest lucru şi fiindcăsocrul meu era  obligat, sub ameninşarea întemniţării, să predea anual la stat cantităţi mari de cereale sub forma de „cota de produse agricole, obligatorie”, fiind considerat “chiabur”.

Notă H.M.: D-na Valerica Trînc, domiciliată în satul Dindeşti, comuna Andrid, îmi povestea cu multă simpatie în vara anului 2011 cât de mândru şi de fercheş trecea tatăl meu fluierând vesel pe uliţele satului, în timp ce ţinea de dârlogi doi cai pe care-i folosea la munca câmpului şi că „domnul avocat” nu făcea de loc caz pe vremea aceea de faptul că a fost nevoit să treacă din nou la condiţia de ţăran, cu care era obişnuit încă din anii copilăriei lui.

În luna noiembrie 1950 am fost angajat ca funcţionar contabil la Banca de Stat a R.P.R. din Carei la care am funcţionat până la data de 10 februarie 1952.

Notă H.M.:În luna ianuarie 1952, de-acum în plin regim comunist, s-a produs o a doua „stabilizare monetară”, reforma monetară, menită să lovească îndeosebi în cei deposedaţi de averi şi care îşi vânduseră multe lucruri de valoare pentru a putea supravieţui. Niciun avertisment premergător nu a fost dat nici de dataaceasta. Preschimbarea era iar la nivelul unei sume infime, iar vechii bani deveneau maculatură.Spre deosebire de denominarea precedentă, diferite rate de schimb au fost utilizate pentru diferite modalităţi de schimb (bani lichizi, depozite bancare, datorii, etc).Aceste parităţi variau între 20 şi 400 de lei vechi pentru 1 leu nou („cel de al treilea leu”).

La începutul lunii martie 1952 în urma denunţului calomnios al „turnătorului” Marcel Jurka,  fiul criminalului de război din Sighet, Jurka,fostul comandant de gheto la Marghita în timpul ocupaţiei maghiare hortyste, în sensul că aş fi făcut afirmaţii neacademice la adresa noii reforme monetare, am fost arestat de Ministerul Securităţii Statului şi internat, fără nici un fel de judecată, în perioada 10 martie 1952 – 24 martie 1953 la Penitenciarul Colonia Castelu – Colonia de Muncă nr. 4 Castelu, Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Fişa matricolă penalăa deţinutului politic Gheorghe Mărieşla Colonia de Muncă nr.4 Castelu.

Notă H.M.: Pentru torturarea a sute de mii de oameni prin muncă forţată în vederea exterminării lor, se face vinovată conducerea comunistă care s-a subordonat intereselor unui stat străin, ruinând şi înfometând populaţia ţării.

Prin H.C.M. nr.613 s-a aprobat planul de construire, proiectare şi cercetare întocmit de comisia condusă de Sapoşnicov. Printre semnatari, Petru Groza, Gh.Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Lothar Rădăceanu, Th.Iordanescu, Popescu-Dorneanu, Ion Vinze, Bucur Şchiopu.

Director general al Canalului a fost numit Gheorghe Hossu, inginer şef şi prim director adjunct Mayer Grunberg, iar Vasile Posteucă şi D.Antoci, directori generali adjuncţi (H.C.M. 913/1949).

Între cei ce jubilau era şi Ana Pauker care declara: „Construim uriaşe lucrări fără burghezie şi împotriva ei”. Da, s-a construit fără burghezie, dar sub supravegherea consilierului sovietic Vorobiov, ajutat de Mihailovici, Ţiganov, Maximov…

Se întreceau în sublinierea avantajelor ca: asigurarea celui mai ieftin transport spre Marea Neagră, industrializarea regiunii de sud-est a ţării, crearea condiţiilor favorabile pentru îmbunătăţirea agriculturii şi combaterea secetei…, dar ascundeau scopul real, că se urmărea îndepărtarea României de la Gurile Dunării şi Deltă, intrate în obiectivul Moscovei şi mai ales ajutorul „frăţesc” prin „împrumutarea” utilajelor obosite (pentru care plăteam chirie 24 ore din 24 ore) şi vinderea porţilor de la ecluza Taşaul, care fuseseră greşit proiectate… şi alte ajutoare tot „dezinteresate”.

Braţele de muncă o constituiau deţinuţii politici şi pentru camuflare i-au numit „forţe M.A.I.” sau „forţe speciale”. Când directorul Canalului, Gh. Hossu, avea nevoie de braţe de muncă se adresa ministrului de interne şi acesta da ordin „Direcţiei Anchete” care repartiza pe regiuni cifrele şi un nou val de arestări se abătea peste ţară fără motiv, „din necesitate”.

Deţinuţii erau obligaţi să lucreze 10-12 ore cu norme duble faţă de cei de afară şi la cărat pământ mergeau cu jug după gât, ca sa le fie mai uşor fiindcă mâinile le erau numai răni. Cu miile au murit exterminaţi în această muncă faraonică ce s-a dovedit inutilă. La lucrări nu era nici un fel de protecţie.

Planurile tovărăşeşti nu fuseseră bine întocmite şi gura de vărsare de la Taşaul s-a dovedit necorespunzătoare.

Colonia de Muncă nr. 4 Catelu, de la Canalul Dunăre – Marea Neagră (Penitenciarul Colonia Castelu) a fost considerată de către istorici a fi una din locaţiile cele mai crunte unde s-a încercat exterminarea în masă a „duşmanilor poporului”; un loc asemănător, dacă nu cumva mai crunt, dar în orice caz aproape la fel de „eficient” ca şi lagărele de exterminare naziste.

Tatăl meu s-a întors acasă în Carei după anul de muncă forţată petrecut la Canal, mai mult mort decât viu, cu tot corpul umflat din cauza inaniţiei crunte îndurate în toată aceea perioadă. Verişoara mea primară Claudia Pereni, care locuia împreună cu părinţii ei in Carei, mi-a povestit recent că atunci când l-a văzut prima dată pe tatăl meu după întoarcerea de la Canal, s-a speriat pur şi simplu de el. Ea avea deja 12 ani şi a ţinut mult mai bine minte acest lucru. Ai mei nu indrăzneau să-mi povestească aproape nimic despre acest subiect, de frică ca nu cumva „să-mi umble gura” pe stradă, la gradiniţă, sau mai pe urmă la şcoală, şi ca nu cumva să se mai abată din nou asupra familiei noastre o asemenea urgie.

Aveam 4 ani şi jumătate când l-au arestat, 5 ani şi jumătate când l-au eliberat pe tatăl meu.Îmi mai şopteau câte ceva pe la ureche despre faptul că tatăl meu era închis la Canal anumiţi „prieteni” binevoitori de vârsta mea. Iar mie îmi era tare ruşine că tatăl meu era închis la “puşcărie”, mă simţeam umilit, năpăstuit, total diferit de ceilalţi copii „normali”ai căror părinţi erau acasă – toate astea fiindcănu cunoşteam adevărul. Eu nu-mi aduc aminte cum arăta tatăl meu când s-aintors acasă, ştiu doar că imediat după aceea,viaţa mea în general a devenit ceva mai normală şi cărelaţiile mele cu copiii din vecini s-au imbunătăâţit simţitor.

Pentru a vă putea face doar o mică idee despre condiţiile umilitoare, total degradante de detenţie de la Colonia Castelu, Canalul Dunărea – Marea Neagră, citez doar câteva din mărturiile unui alt fost deţinut politic, Pintilie Iacob, care a scris lucrarea Vremuri de băjenie şi surghiun, unul din multele documente ce se pot consulta pe portalul www.procesulcomunismului.com.

Bilet de “liberare” a deţinutului politic Gheorghe Mărieş din penitenciarul Colonia Castelul.

“ M-am întâlnit cu Moga, un coleg de lot din Dărăbani-Dorohoi, carelucra ca manipulant pe maşina coloniei ce aproviziona magazia de alimente şi care mi-a adus de la bucătărie unde avea relaţii, o gamelă plină cu mâncare de mazăre şi un sfert de pâine. A fost o masă regească pentru mine când m-am văzut sătul după atâta amar de vreme. Tot un prânz de neuitat îl socotesc şi pe cel când, într-o dimineaţă friguroasă, grupa mea a fost trimisă la bucătărie pentru corvoadă. După ce am terminat treaba, bucătarul şef ne-a trimis pe patru dintre noi să ducem la gunoi două hârdaie cu oase fierte de pe care se curăţase carnea şi noi le-am ros toate zgârciurile, iar în unele am găsit şi măduvă, făcându-ne plinul aproape peste măsură. Văzând bucătarii că întârziem, a venit unul după noi, fiindcă aveau nevoie de hârdaie. Am crezut atunci c-o să mă îmbolnăvesc de stomac, dar organismul meu hămesit de foame n-a păţit nimic.”

Fac loc aici şi unor versuri scrise în închisoare de Radu Gyr:

“Din cărţi furate lămpilor de ieri

ai strâns zădărnicie şi-ndoială.

Din vis, de unde vii cu mâna goală,

n-ai scos decât înfrângeri şi căderi.

Din aripi vechi-un pumn de rumeguş,

din anii stinşi – seminţe de cucută.

Şi totuşi, pui pe umbra ta pierdută

o dulce moliciune de arcuş

şi prefăcând în clipe de parfum

şi anii stinşi şi lacrima uitată,

tot ce-a fost ieri, cu-n zâmbet ierţi acum

şi parc-ai vrea să fie înc-odată.”

După ieşirea din Penitenciar era obligatorie prezentarea  la organele locale, adică la Miliţia Raionului Carei.

După întoarcerea de la Canal, probabil fiindcă era obligat să poarte „stigmatul ruşinii”, pecetea de „duşman al poporului” pe care i-o atribuiau autorităţile comuniste din Carei, tatăl meu n-a reuşitsă se angajeze la nici o întreprindere din oraş, ci a fost nevoit să se angajeze în alte localităţi şi în diverse servicii,dar care nu erau pe măsura pregătirii lui profesionale specifice.

A lucrat succesiv ca şi contabil la Întreprinderea Forestieră Baia Mare – Unitatea de Industrializare a Lemnului Tăuţii, ca şi contabil şef la Întreprinderea Forestieră Baia Mare -Unitatea de Industrializare a Lemnului Bixad, ca şef de livrări la I.R.A.C. Recolta Baia Mare, până în luna iunie 1956 când a reuşit în sfârşit să se angajeze ca juristconsult, funcţie conformă cu pregătirea lui profesională,la Trustul Regional de Construcţii Baia Mare.

A revenit pentru o perioadă de 2 ani în oraşul Carei unde a lucrat între anii 1957 şi 1959 ca juristconsult la Întreprinderea “I.C. Frimu” Carei.

În perioada 1959 – 1963 a lucrat, ca juristconsult, la C.R.R. – Centrul Regional de Recepţionare Satu Mare.Afăcut naveta zilnică cu trenul dus-întors Carei – Satu Mare timp de 4 ani.

In autobiografiile citate, era obligatoriu să se menţioneze persoanele care puteau da relaţii despre el din diferitele perioade ale vieţii.

Dintre cei amintiţi de tatăl meu, menţionez pe Mosuly Augustin, Varga Emeric, Portelechi Florian, Veisz Adalbert, Jakabovits Gheorghe, Manea Nicolae, Lebedi Vasile, Mellau Paul, Uhar Ioan, Vizer Ludovic, Medve Iosif, toţi – în acele vremuri –  locuitori ai oraşului Carei. Nu cred cătat[lmeu a fost prieten apropiat cu toţi cei enumeraţi, dar este aproape sigur că avea încredere în ei de vreme ce le-a pomenit numele în autobiografiile lui. Sunt extrem de puţine şanse ca din cei enumeraţi să mai fie cineva în viaţă, dar eu profit de prilej pentru a-i saluta cu respect pe eventualii lor descendenţi.

În luna februarie 1963 părinţii mei s-au mutat cu domiciliul şi cu serviciul în Oradea. Tatăl meu a dorit mereu să revină în oraşul studenţiei lui care probabil că i-a plăcut mult.

Eu am rămas să locuiesc singur în Carei, am locuit la bunica mea (pe atunci în vârstă de 68 de ani) până la terminarea liceului (1965). Am refuzat să plec cu ai mei la Oradea, n-am vrut pur şi simplu să plec din oraşul copilăriei mele şi să schimb liceul din Carei cu un liceu din Oradea.

În luna iulie 1964 tatăl meu a beneficiat de prevederile Decretului 411/1964, în sensul că i-a fost “curăţat” cazierul pătat de anul petrecut ca deţinut politic la Canal, iar anul de muncă forţată i-a fost luat în considerare în Carnetul de Muncă, ca vechime normalăîn muncă.

Din acest moment a început o viaţă ceva mai normalăşi mai liniştită pentru tatăl meu, el lucrând apoi şi după pensionarea intervenită în anul 1973, încă alţi 3 ani ca şi consilier juridic la o întreprindere din Oradea.

1975. Oradea.

În vara anului 1976, tatăl meu a decedat în braţele mele şi ale mamei mele, după o scurtă boală, după o operaţie relativ banală dar nereuşită şi mai ales datorită lipsei tuburilor de oxigen la Secţia de Reanimare a Spitalului Municipal din Oradea.

A fost înmormântat în cimitirul Rulikovsky din Oradea, unde îşi doarme somnul de veci.

Nu a mai apucat să-şi cunoască unica nepoată, pe Eleonora Georgeta (născută în anul 1978).

Acesta a fostdestinul tatălui meu.

El ar fi putut fi destinul unui om normal dacă n-ar fi avut două ghinioane enorme în viaţă.

Primul ghinion a fost cel de al doilea război mondial în care tatăl meu a participat ca şi combatant pe ambele fronturi, atât pe cel de est cât şi pe cel de vest.

Al doilea ghinion major şi cel mai devastator pentru el a fost ciuma comunistă abătută asupra României şi asupra locuitorilor ei, imediat după 6 martie 1946, data instalării Guvernului Petru Groza.

Acest regim i-a rănit foarte grav aripile dar nu i le-a frânt, i-a distrus cariera profesională şi i-a distrus parţial şi viaţa normalăde familie fiindcă a fost nevoit să petreacă o mare perioadă de timp departe de familie.

Tatăl meu a suportat cu stoicism şi cu mult curaj toate necazurile pe care soarta le-a abătut asupra lui.

A fost toată viaţa lui un om onest, demn,modest, harnic şi credincios care a putut să-şi ţină capul sus şi să nu-şi plece niciodată privirea în faţa nimănui.

Sărut mâna tată, pentru mine ai fost un om adevărat.

Horia Mărieş

Bucureşti, 1 februarie 2012.

comentarii