27 aprilie 1919- 27 aprilie 2015

• publicat la: 27 April 2015
27 aprilie 1919- 27 aprilie 2015

 

Luni 27 aprilie 2015,  Asociaţiunea  Transilvană Pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA, Despărţământul  Carei, în colaborare cu Colegiul Tehnic Iuliu Maniu din Carei, au evocat 96 de ani de la semnarea  de către Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent, a reinstaurării  administraţiei române în acest oraş.

Au participat membrii comitetului director al Despărţământului ASTRA   Carei, conducerea liceului, elevi însoţiţi de cadre didactice şi alti careieni.

După depunerea unei coroane de flori la placa comemorativă de pe frontispiciul Colegiului Tehnic Iuliu Maniu, preşedinta despărţământului careian ,Daniela Ciută  a rostit câteva cuvinte legate de importanţa momentului, iar Dorin Donca, a dat citire unui material legat de acest eveniment.

Din păcate, la 96 de ani de la acest eveniment, frumoasa sală festivă a acestei clădiri, azi unitate de învăţământ, este în stare avansată de degradare, administraţia locală nefiind preocupată de restaurarea obiectivelor cu importanţă deosebită pentru români.

În apariţia editorială din 1921, intitulată Memoriul oraşului Careii-Mari în chestia sediului judeţului Satu-Mare, semnată de primarul Nicolae Dărăbanth, păstrată în deosebit de bune condiţii, se poate  vizualiza frumuseţea arhitectonică deosebită a acestei săli festive .

Cu amărăciune constatăm că până în ziua de astăzi încă niciuna dintre conducerile oraşului nu a fost interesată de restaurarea acestei bijuterii arhitectonice cu deosebită încărcătură istorică.

 redacţia

.

Reinstaurarea administraţiei româneşti în Ardeal

Nu este nici o exagerare când se afirmă că Declaraţia de autodeterminare naţională a celor peste trei milioane şi jumătate de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş poate fi considerată ca uvertură a Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Unirea de la 1 Decembrie 1918 este considerat a fi evenimentul principal al istoriei României moderne,consfințind îndeplinirea dezideratului locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea țarilor române (în acest caz a Transilvaniei cu România după ce anterior, Moldova și Muntenia au creat România). Ziua de 1 Decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Naţională a României.

In aparitia editorială din 1997, O istorie sinceră a poporului român,autorul Florin Constantiniu surprinde  cel mai bine adevărul despre actul Marii Uniri de la 1918.

“..Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. [...]

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. [...]

Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional.[...]

O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”

În părţile sătmărene, numărul membrilor consiliilor naţionale era între 19-75 de persoane, în funcţie de mărimea localităţilor. În cele 71 localităţi unde s-au înfiinţat consilii naţionale, s-au ales 914 membri. Din punct de vedere al reprezentării sociale sau al categoriilor sociale, 144 erau intelectuali (preoţi, învăţători, avocaţi, notari), 777 ţărani şi 10 din alte categorii (meseriaşi şi negustori). Se constată prevalenţa elementului ţărănesc, peste 80 % din totalul membrilor.

Cele 44 de gărzi naţionale, înfiinţate în tot atâtea localităţi, cuprindeau un număr de 751 membrii, fiecare gardă având între 12-15 persoane. Ele erau conduse de subofiţeri sau ofiţeri români demobilizaţi de pe front sau de fruntaşi ai satelor.

In aceasta perioada,in data de 18 noiembrie,comunele româneşti aparţinând plăşii Carei au ţinut o mare adunare populară în sala mare a primăriei Carei, în cadrul căreia s-au constituit „Consiliul Naţional Român” al plăşii Carei ca şi consiliile naţionale române comunale.

Detalii despre  desfăşurarea adunării aflam de la Viorel Ciubotă,in cartea  Vicariatul naţional român Carei, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, pp.83-85.

„” Poporul intonează imnul naţional român. După intonarea acestuia, convocatorul adunării, arhidiaconul Romulus Marchiş deschide adunarea invitând-o să aleagă ad-hoc un preşedinte şi doi notari. Sunt aleşi ca preşedinte arhidiaconul Romulus Marchiş iar ca notari Demetriu Coltău şi Ambroziu Nicoară. Constituindu-se adunarea, preşedintele printr-o cuvântare însufleţitoare face cunoscute scopul adunării şi semnificaţia consiliilor naţionale române. După aceasta, adunarea depune jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român Central, textul jurământului fiind citit de preotul Cornel Abrudan din Resighea.

După aceasta se constituie „Consiliul Naţional Român” în felul următor: preşedinte – arhidiaconul Romulus Marchiş, vicepreşedinte – avocatul dr. Cornel Pop, notar – Demetriu Coltău, administratorul băncii ”Bihoreana”, membri: George Mureşan protopop în Moftinu Mic, Alexiu Pop protopop în Sanislău, Andrei Bogdan protopop în Portiţa, Cornel Bogdan preot în Resighea, Ambroziu Nicoară învăţător, Alexandru Săucan casierul sucursalei băncii ”Bihoreana”, Valentin Vanca mecanic şi locuitorii Vasile Mocanu din Dindeşti, Ioan Nylvan din Andrid, Iosif Szabo din Istrău, Iacob Moldovan din Moftinu Mic, Iuliu Pop din Simiclăuş, Ioan Naghi din Tiream, Aurel Boroş din Portiţa, George Lang din Resighea, George F. Indre din Vezendiu, Augustin Pişcorean din Domăneşti. Sanislăul şi Ciumeştiul îşi vor comunica ulterior împuterniciţii.

 

După aceasta, rostesc cuvântări insufleţitoare preotul Cornel Abrudan din Resighea, învăţătorul – locotenent Ioan Matei, preotul George Mureşan din Moftinu Mic, apoi dr. Cornel Pop vorbeşte, după trei ani şi jumătate de prizonierat în Rusia, despre importanţa revoluţiei şi despre marile cuceriri generate de aceasta şi socotind, pe baza dreptului la revoluţie şi autodeterminare.

După cuvintele lui Dumitru Coltău, adunarea pretinde restabilirea limbii române în toate şcolile populare, restabilirea în cadrul gimnaziului local a catedrei de română şi a religiei în limba română care fuseseră suspendate iar în şcolile civile să fie înfiinţate pe seama elevilor români catedră românească.

După aceştia, s-au înscris la cuvânt localnicii Valentin Vanca şi Andrei Ilieş, care şi-au exprimat adeziunea la hotărările adoptate împotriva episcopiei de Hajdudorog, după care arhidiaconul prezident, arată în cuvântul de încheiere, că înfiinţarea gărzilor naţionale române va fi executată de ofiţeri aflaţi în subordinea căpitanului Cornel Savu, cu aportul comandamentului militar din Satu Mare, iar în final, între uralele ce răsunau aduce mulţumiri în mod public, pentru cedarea sălii de consiliu, primarului din localitate, adunarea luând sfârşit, în acordurile imnului românesc, într-o ordine exemplară.

După cum aflăm din surse competente, Consiliul Naţional Român nou înfiinţat nu are alt ţel, decât acele ţeluri pentru realizarea cărora fiecare maghiar trebuie să-şi dea sprijinul, ca fiecare cetăţean maghiar să-şi exercite în mod liber propria credinţă, şă-şi poată folosi limba naţională şi ca cetăţean egal al statului să-şi poată trăi propria-i viaţă culturală, s-o  dezvolte, ca în acest fel, pe baza comunităţii de simţăminte, de înţelegere şi iubire cetăţenească, contopindu-se într-un popor fericit, să ducem mai inainte cauza obştească a republicii populare.”

La 1 decembrie 1918 ardelenii au hotărât unirea pe vecie cu România.

O piedică serioasă în acţiunile concrete de preluare şi organizare a administraţiei româneşti în Transilvania a constituit-o convenţia militară de la Belgrad din 13 noiembrie 1918, care fixa o linie de demarcaţie în Transilvania, contrară hotărârilor de la Alba-Iulia. Revizuirea se impunea, cu atât mai mult cu cât dincolo de linia de demarcaţie autorităţile şi trupele ungare, precum şi bande înarmate îşi intensificau acţiunile teroriste şi de jaf, sporind insecuritatea în întreaga zonă rămasă sub administraţia lor. Ca urmare, Comandamentul armatelor aliate de la Salonic şi Consiliul militar interaliat de la Versailles şi-au dat acordul ca trupele române să ocupe aliniamentul Sighet, Baia Mare, Zalău, Sebeşul Mare, Brotuna, Zam şi Bucova. De pe acest aliniament, la 15/16 aprilie se va declanşa campania armatei române din 1919 împotriva Ungariei, încheiată la 4 august prin ocuparea Budapestei de militarii români.

Procesul instalării puterii politice şi administrative româneşti asupra teritoriilor unite prin hotărârea de la Alba Iulia s-a încheiat în vara anului 1919. Consiliul Dirigent, în şedinţa din 9 aprilie 1919, ţinută în prezenţa lui Iuliu Maniu, a hotărât trecerea la ofensivă, cu misiunea „de a elibera ultima colibă românească de sub jugul străin”.

Generalul Moşoiu a afirmat în acea perioadă,într-unul din  momentele de mare importanţă, următoarele: „Prea sfinte Părinte, Domnilor! La 6 noemvrie anul trecut, când am păşit în fruntea armatei pe pământul Ardealului, am simţit o adâncă emoţie. Aceeaşi emoţie adâncă mă cuprinde astăzi, când intru pentru întâia oară în oraş, ca să vă slobozesc din suferinţe. Gândul nostru este de mult îndreptat spre D-voastre. Ştiam în ce situaţie critică aţi rămas şi fără să mai ezităm, am alergat să vă salvăm. Cu ziua de astăzi, Regele Ferdinand al României a pus stăpânire asupra acestui oraş şi întregii zone. De azi încolo, D-voastre sunteţi cetăţeni ai României Mari. Aceasta nu este numai o vorbă spusă într-un moment de elan, ci este o realitate vie. Sunteţi anexaţi şi alipiţi de trupul Ţării româneşti pe vecii vecilor. Vă mulţumesc pentru buna primire şi vă rog să strigaţi împreună cu mine: „Trăiască M. Sa Regele Ferdinand! Trăiască România Mare”.

La Careii Mari, în sala Festivă a acestei clădiri ce adăpostea Prefectura, a fost semnată la data de 27 aprilie 1919, acum 96 de ani, instaurarea administratiei româneşti.

comentarii

de Tiberiu Vanca la 27 April 2015 - 20:22

Salut acest material, odată pentru deosebita sa valoare şi în ordine pentru că regăsesc numele unui din antecesorii mei, respectiv Valentin Vanca fratele părintelui meu, Valeriu.

de sorin florut la 5 May 2015 - 16:36

O precizare

Linia de demarcaţie stabilită prin armistiţiul de la Belgrad nu corespundea, într-adevăr, hotărârii de la Alba Iulia. Însă ea interzicea accesul trupelor ungare în afara ei, permiţând trupelor Antantei (deci şi trupelor române aliate acesteia)să o depăşească. Guvernul ungar a protestat, fără obiect însă, împotriva “încălcării” prevederilor armistiţiului de către trupele române, care au depăşit linia Mureşului tocmai în virtutea acestui drept al trupelor aliate de a trece linia de demarcaţie. Protestul nu a fost luat în seamă de aliaţi, care, mai mult, au stabilit un aliniament mai favorabil pentru trupele române, pe linia Sighet – Ciucea – Zam (localitate aflată pe Mureş, între Săvârşin şi Deva) aliniament de pe care trupele române vor porni la contraatac în aprilie 1919, contraatac ce le va duce pe linia Tisei, linie pe care o vor depăşi abia în iulie 1919 ca urmare a ofensivei forţelor guvernului comunist in care Kuhn Bela, liderul informal al regimului din martie 1919, era doar ministru de externe, prim ministru fiind Garbai Sandor.

de sorin florut la 5 May 2015 - 16:39

Pentru a fi mai explicit, precizez că atât în aprilie 1919 cât şi în iulie 1919, forţele ungare au fost cele care au atacat primele trupele române, care au contraatacat de fiecare dată, ultima oară până la Budapesta, în august 1919.

de sorin florut la 5 May 2015 - 17:33

Fiindcă e vorba de administraţia românească, doresc să precizez – pentru cine nu cunoaşte – că este vorba de administrarea de către statul român a spaţiului românesc aflat la vest de linia Sighet – Ciucea – Zam, spaţiu în care se creaseră încă din noiembrie 1918, de către localnici, consilii naţionale româneşti, ca expresie a dorinţei de eliberare de sub administraţia ungurească. Cum statul ungar nu a recunoscut valabilitatea rezoluţiei adunării din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia şi – implicit – nici dreptul românilor de a avea organe administrative proprii, administraţia a rămas, practic, ungurească până la eliberarea de către armata română a spaţiului dintre linia Sighet – Ciucea – Zam şi frontiera de vest a României aşa cum era ea prevăzută în convenţia cu Antanta, din august 1916. Eliberarea acestui teritoriu s-a făcut prin operaţii militare care, în cursul lunii aprilie 1919, au adus forţele româneşti până pe linia Tisei, unde acestea s-au oprit pentru că râul reprezenta un bun obstacol natural defensiv, în condiţiile în care România mai avea probleme asemănătoare şi la frontiera de pe Nistru, cu sovieticii. De precizat că administraţia românească s-a introdus numai în teritoriul specificat în convenţia cu Antanta, la Nyirbator, Oroshaza şi alte localităţi instalându-se pichetele de grăniceri, la vest de ele rămânând doar administraţia militară provizorie, de ocupaţie. În fond, statul român nu intenţiona să ocupe capitala ungară, aşa cum nu ocupase nici Sofia, capitala bulgară în campania din 1913. Însă ofensiva ungară din iulie 1919, care viza reocuparea Transilvaniei de către unguri şi stabilirea legăturii dintre forţele bolşevice ungare şi cele ruseşti, a silit armata română să riposteze, să oprească şi apoi să alunge inamicul nu numai dincolo de Tisa, ci şi să-l pună în imposibilitatea de a mai organiza acţiuni ofensive. Ca o curiozitate, guvernul ungar acuza România că nu respecta armistiţiul de la Belgrad în chestiunea liniei de demarcaţie (pe care am lămurit-o, cred, mai sus) dar acelaşi guvern ungar încălca lejer prevederile armistiţiului referitoare la demobilizarea forţelor ungare, păstrând un n umăr mai mare de divizii decât cel prevăzut şi înfiinţând altele noi. Evident, cu scopul reînvierii Ungariei mari. Ceea ce, însă, mai ales armatei române, nu le-a reuşit.

de sorin florut la 5 May 2015 - 17:37

Pentru rigoare, e de precizat şi faptul că, la 1 mai 1919, armata română era pe linia Tisei şi avea şi două capete de pod dincolo de râu. Adică, trecuseră Tisa şi nu au mai continuat înaintarea spre vest, ci au trecut la apărare deşi ar mai fi putut înainta. Dar, cum nu m subliniat suficient, atingerea râului Tisa de către armata română s-a produs numai din raţiuni militare, nu în scop de cucerire sau cotropire de teritorii străine.

de cristi la 7 August 2015 - 05:26

trebuie amintit si despre militarii ardeleni din zarand(ineu, halmagiu din arad, nordul hunedoara), din abrud(alba), campeni(alba), trascau(alba) care s-au aparat bine impotriva ungariei si i-au respins pe unguri atat in intrarea spre centrul ardealului cat si la intrarea in apuseni dinspre granita cu ungaria unde s-au aparat bine cei din zarand

de cristi la 7 August 2015 - 15:22

batalioanele din regimentul horea care cuprindeau militari din halmagiu(moti din judetul arad), baia de cris(moti din nordul hunedoara), brad(moti din nordul hunedoara), abrud(moti din alba), campeni(moti din alba) pe langa ca si-au aparat bine teritoriile lor au infrant si alungat pe unguri din orasul beius si 6 comune din bihor ajungand aproape chiar si de oradea

Lasati un comentariu