Pagina principala / Istoric / Corespondenţă de la românii din „Secuime” în „Gazeta Transilvaniei” din 1894 (I)

Corespondenţă de la românii din „Secuime” în „Gazeta Transilvaniei” din 1894 (I)

Un important reper al luptelor naţionale româneşti din Transilvania celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a fost anul 1894, care a culminat cu marele proces al Memorandului din 7-25 mai de la Cluj-Napoca.
Ecoul acestei mari izbânzi româneşti, care a adus în atenţia opiniei publice internaţionale cauza poporului român din Transilvania, s-a răsfrânt fireşte şi asupra vieţii românilor din „Secuime”, aşa cum reiese şi din corespondenţa trimisă „Gazeta Transilvaniei” în anul 1894, din această zonă. Se desprinde, şi cu acest prilej, o adevărată frescă a societăţii româneşti din epocă, reflectată în această corespondenţă, de la evenimente de viaţă cotidiană până la protestul politic şi naţional al învăţătorimii române, care a avut loc, în iulie 1894, la Sfântu- Gheorghe, al doilea eveniment din acel an ca importanţă, pe plan naţional românesc, după celebrul proces al Memorandului.
Prima informaţie din „Secuime”, semnalată de „Gazetei Transilvaniei” în 1894, în două numere, este cea referitoare la un incendiu care a avut loc în satul Arpătacu (azi Araci). „Pentru nenorociţii din Arpătacu, care au fost bântuiţi de foc”, au venit ajutoare în bani la „administraţia foaiei” braşovene, de la F. Cocianu, avocat în Cehu Silvaniei, de la Luca Şireanu din Braşovul Vechiu (azi Braşov), de la Vasile Moldovanu din Boziaş şi de la Dumitru Lupanu din Braşov.
Actele de caritate nu lipsesc nici din partea românilor din „Secuime”, pentru o cauză sau alta, cum este şi contribuţia unor români din Corbu pentru şcolile din Blaj, semnalată de „Gazeta Transilvaniei” din 17 februarie / 1 martie 1894. Aflăm astfel că s-au colectat pe lista „nr. 488”, de la parohul Ioan Dobreanu 2 florini, de la Augustin Dobreanu 2 florini şi câte un florin de la Grigore Trif, Gavril Ciubotariu, Ştefan Coşocariu şi Paul Munck. S-au mai colectat şi „cu crucerii”, adică sume mai mici, de la alţi locuitori, în total 10 florini şi 80 de creiţari / cruceri.
Despre alegerea de notar, primar şi viceprimar din Bilbor, care a avut loc la 22 februarie 1894, aflăm din corespondenţa trimisă „Gazetei” de la „Un alegător” la 27 martie din acelaşi an.
„Vezi bine, alegerea s-a săvârşit şi aici între baionetele gendarmilor – se spune în corespondenţă. Ca notar a reuşit un maghiar cu numele Vild Sandor, care într-un timp a fost finanţ [casier], după aceea subprimar în Tulgheşu, de unde pentru neregularităţile sale a fost alungat şi în vara anului 1892 a fost pus cu puterea în spinarea locuitorilor din Bilboru, încredinţându- i-se conducerea postului de subnotar. În calitatea aceasta încă s-a distins prin mai multe neregularităţi, fiind admoniat [avertizat] chiar şi cu perderea oficiului.
Drept răsplată pentru toate acestea, el este astăzi notar, iar candidatul român, care era bărbat cu studii complete, scie perfect cele trei limbi şi a practicat ca funcţionar timp îndelungat fără de a i se fi făcut o singură observaţie în contra purtării lui, a trebuit să se retragă şi să facă loc ungurului care nu are nici măcar o mică cauţiune, aşa că în caz de fraudare, la care în tot momentul ne aşteptăm, poporul are să suporte perderile. Aşa dară, notar avem ungur. Ca primar încă a fost ales „un ungur, car ca subprimar a reuşit ca din graţia [mila] unui român, de la care însă nu mult ne putem aştepta.
Abstrăgând de la corumperea şi presiunea făcută asupra alegătorilor, rămâne ca dl. paroch Ioan Tăslăuanu, care a votat cu ungurii şi cu jidovii, să spună cum s-a putut ca o comună ca Bilboru, care dispune de 180-190 de alegători români, să fie în asemenea mod batjocorit, fără de a face nici măcar o opoziţie demnă şi hotărâtă.”
Astfel încheia, cu amărăciune, autorul corespondenţei din Bilbor, din care reies atât manevrele autorităţilor ungare de a face alegeri sub presiunea jandarmilor şi a impune doi maghiari în fruntea acestei comune româneşti, cât şi lipsa de unitate a intelectualilor români din localitate: preotul şi candidatul de notar în primul rând, precum şi abandonarea intereselor româneşti de către preot în acest moment hotărâtor al vieţii comunităţii rurale din Bilbor.
Următoarea corespondenţă trimisă „Gazetei” din „Secuime” este legată direct de marele eveniment al procesului Memorandului. Astfel, la 5 iunie 1894, se trimitea din „Trei Scaune” un articol intitulat „Denunţări şi uneltiri”, semnat cu iniţiala U. Autorul relatează un eveniment petrecut la începutul lunii precedente (în mai 1894, când va avea loc Procesul Memorandului la Cluj) „în comuna românească Vama-Buzău”. Face legătura, de la început, cu ţinuta demnă a poporului român cu ocazia desfăşurării Procesului Memorandului, „care a scos din sărite pe puternicii zilei din toate ţinuturile locuite de români” şi care a insuflat „spaimă şi secuilor celor atât de curajoşi”. Evident că spune „curajoşi” pe un ton ironic, deoarce unii au ajuns „să-şi piardă cumpătu la o simplă denunţare de mişcare a românilor în o comună de la frontiera ţării”, adică în Vama- Buzău, ceea ce „nu prea corespunde vitejiei tradiţionale siculice”.
Ce se întâmplase? În Vama-Buzău, învăţătorul ortodox Ludovic Popu, român, renegat, căsătorit cu o „săcuiancă de confesiune evanghelic reformată”, a intrat în conflict cu comunitatea locală şi cu superiorii ei confesionali, care l-au anchetat pentru abuz în serviciu. Tot atunci s-a întâmplat ca la cârciumă să se işte o bătaie între funcţionari de la vama ungară din localitate „şi ficiorii români, la joc, pentru femei”, ocazie cu care cei de la vamă (maghiari) „au rămas fugăriţi”. Vameşul maghiar a denunţat pe români că ţin „sub conducerea preotului, adunări secrete, din incidentul procesului Memorandului” şi că „rebeliunea a izbucnit pe faţă, [românii] bătând pe finanţii de la vamă între cântecul Deşteaptă-te române, şi întreaga ţară se află în pericol”.

Concomitent cu acest denunţ inflamator, învăţătorul român renegat „a plecat la Sepsi-Sân-Georgiu [Sfântu-Gheorghe], declarând că viaţa îi este în pericol”. Pentru zelul său contra românilor, i s-a promis un post de învăţător la „şcoală de stat ce are să se înfiinţeze între români”.
Autorul corespondenţei arată cu indignare că „nici într-o ţară nu sunt ocrotiţi mincinoşii şi trădătorii de neam ca la noi, din contră, pe aiurea aceia sunt şi aceia trebuie să fie dispreţuiţi, ca oamenii cei mai necredincioşi [cu mai puţină încredere], cari la ocazia dată, tot atât de uşor se pot lepăda de patrie precum s-au lepădat de naţiune”.
Urmarea a fost că au sosit în comună o mulţime de jandarmi, s-au făcut anchete timp de trei zile, oamenii fiind reţinuţi de la treburile lor. Fireşte că nu s-a putut constata nici „o răscoală valahă” şi chiar oficiosul comitatului Trei Scaune, „Szekely Nemezet” (Naţiune secuiască), după ce alarmase fals despre mişcările românilor din zonă, a trebuit să recunoască, în fine, că „totul nu a fost altceva decât o bătaie la cârciumă”.
Autorul corespondenţei se întreabă în final, cu amărăciune, până când „îşi permite un guvern … să dea goană asupră-ne cu toate aparatele sale poliţieneşti?”. Mai mult chiar, un preot român din zonă, dacă iese din comuna sa, este apoi escortat cu jandarmii la primărie pentru a fi interogat „în ce cauză umblă, precum s-a întâmplat acum de curând cu parohul Alecsie Popovici din Sepsi-Sân- Georgiu [Sfântu-Gheorghe], când s-a dus la Bicfalău”.
Arată că „acestea nu sunt stări normale, de drept, în statul nostru poreclit liberal” şi că fiecare cetăţean trebuie să fie protejat de agitaţiile care se fac, chiar încurajate de sus, „pe teren tot mai larg, contra românilor”. Corespondenţa se încheie cu observaţia că românii, în ciuda tuturor persecuţiilor, se întăresc în hotărârea de a ţine la drepturile lor şi de a lupta pentru recâştigarea lor”.
Interesantă este şi remarca autorului corespondenţei din Trei Scaune referitoare la „menirea” secuilor, insuflată de Gustav Beksics, om politic ungur, care a fost deputat al orăşelului Sepsi-Sân-Georgiu [Sfântu- Gheorghe]”, de „a lua comerciul din mâna saşilor şi românilor din Braşovu şi apoi să cucerească pentru ideia de stat maghiar, cu puterea numerică şi cultura lor secuiască, întreg Ardealul”.

Autorul corespondenţei, dezumflând această „menire”, arată, cu sarcasm, că această idee ar fi fost „frumoasă” dacă „realizarea ei depinde simplu de la invadarea servitoarelor şi ucenicilor de cismari din comitatele Trei Scaune şi Ciuc în Braşov, pe când părinţii lor trebuie să colinde întreaga Moldovă, pentru a-şi câştiga mijloacele de subsistinţă şi a plăti dările cele mai grele către stat. Aerul şi apa maghiare nu le foloseşte nici secuilor fără pânea românească ce o câştigă mult mai uşor în regatul [României] atât de invidiat chiar de către cei ce cunosc mai bine năcasurile poporului lor”.
Această corespondenţă ne dezvăluie astfel încă un episod din „persecuţiunile sistematice înscenate în timpul din urmă” românilor şi un aspect interesant privind implicaţiile mişcării memorandiste în Transilvania. (va urma) condeiulardelean