Paradis infernal / Infern existenţial

• publicat la: 22 February 2013
Paradis infernal / Infern existenţial

Vom trata în materialul de faţă două categorii sociale, după unii antagonice, după alţii, strict intercondiţionate, structuri aflate în raporturi de dualism (1) epistemologic (2), bogaţii şi săracii, de pe palierul exploatării roşii a cărei obscenitate este, de departe, cea mai cinică din cele cunoscute de istorie. Categoriile ce ne-am propus să punem în pagină se află în raporturi de complementaritate, ele neputând exista una fără cealaltă, aşa cum ziua nu poate exista fără noapte, sau binele fără rău, fiecare din ele sunt faţeta, potrivnică, a celeilalte, reprezentând,în cazul nostru, arcul de operare a lui „a face”, văzut drept capacitatea omului de a realiza, bunuri materiale, prin angajarea: inteligenţei, spiritului intrepid, a stăruinţei până la încrâncenare, pentru prima dintre ele, şi delăsarea, incapacitatea, lipsa iniţiativei, interesului, sau puterii, şi nu în ultimul rând a trândăviei, pentru cea de a doua. Bogaţii sunt înaintemergătorii sociali, pentru că ei susţin şi determină progresul material prin crearea de bunuri, prin asigurarea abundenţei pieţii, prin împingerea înspre performant a tehnicii, prin încurajarea şi aplicarea inventicii şi nu în ultimul rând prin asigurarea vieţuirii păturii sărace, înţelegem locuri de muncă, mecenat filantropic şi edificarea de utilităţi. Bogaţii sunt exponenţii unei populaţii ce susţin, până la întreţinere, societatea de referinţă, în angrenajul public, ei reprezentând pătura motrice ce oxigenează dând puterea de a exista socialului.

Săracii sunt pătură a societăţii, direcţionată pe două canale, primul  a celor angajaţi ca forţă de muncă în angrenajul lucrativ pus în operă de cei avuţi, falie socială deplin utilă şi participantă la mersul înainte a societăţii, iar cel de al doilea cohorta celor întreţinuţi de către societate, lestul social sau structura parazitară a celor ce consumă fără a produce ceva. La vremea punerii în pagină  a lucrării de faţă mijloacele media se întrec între ele pentru a face public procentul, îngrijorător, al celor din urmă (asistaţii social).

Ne aflăm  în anul două zeci şi patru după înlăturarea dictaturii roşii, după ieşirea din coşmarul utopic al construirii societăţii, „fără clase sociale”, comuniste, societăţii  fără bogaţi şi săraci şi ne socotim datori să propunem o analiză privind dimensiunea  nu atât a unui concept, să-i zicem filozofic, cât a calvarului care a trebuit traversat, a suferinţei produsă prin limitarea celor mai elementare drepturi, prin înfometare, şi prin spălarea criminală a creierelor. Greşeala ideologilor acestei pretinse filozofii consta în încercarea de a elimina caracterul dual al beneficiarilor la avuţia socială şi fundamentarea acesteia pe monism (3).

În condiţiile în care pătura sărăcimii îşi durează  existenţa pe ceea ce aduc la coşul de consum posesiunile celor bogaţi cele două pături sociale nu se dezvoltă în toate cazurile în condiţii de amiabilitate, nu atât din cauza celor avuţi cât pe resentimentele unora din cei aflaţi în nevoie, chestiune privitor la care într-o mai veche lucrare a noastră reţineam „Cei ce nu au îi invidiază pe cei avuţi şi sunt încercaţi de satisfacţii ori de câte ori îndestulaţii se scufundă” (4) Această stare de lucruri este identificabilă pe întreg câmpul civilizaţiei fără deosebire de orânduirea socială, pentru că populaţia marcată de lipsuri nu are conştiinţa dependenţei de pătura avută.

În societăţile cu economie de piaţă consolidată, capitaliste, resentimentele dintre cele două categorii există dar se manifestă latent, fără impact agresiv motivant de mişcări sociale, în timp ce în societatea de tip comunistoid devin mijloace de promovarea unor extrem de grave conflicte sociale, în sensul că pătura socială flască, sărăcimea, sub conducerea lumpenproletariatului, („categorie socială formată din elemente declasate aflate la „periferia” societăţii (vagabonzi, aventurieri, etc.) care provin din grupuri sociale diferite,…” -Citat din MDE Ed. Şt. şi Encic. Bucureşti 1978  pag. 568- încăput la putere printr-o revoluţie sângeroasă în Rusia anului 1917 şi exportat prin forţa armelor în Europa de Est  după Cel de al Doilea Război Mondial, îşi propune să acceadă în  „paradisul existenţial,roşu,” uzitând de acţiunea criminală numită „lupta de clasă”,  prin care s-a înţeles lichidarea prin mijloace criminale a proprietăţii private, şi a categoriei sociale a persoanelor avute (bogate), reprimarea prin lagăre de muncă, închisori, şi execuţii, fără lege, a elitei. Răsturnarea de valori, în lumea roşie, nu cunoaşte limite, Oprişa Titus Liviu licenţiat în drept, fost secretar al preşedintelui Ligii Naţiunilor, Nicolae  Titulescu, este retrogradat social la calitatea de vizitiu al C.A.P. Ţebea judeţul Hunedoara (6)..

Artizanii acestei incomensurabile acţiuni criminale aveau la dispoziţie eşalonul ultramajoritar al sărăcimii de la oraşe şi sate, mulţimi, în cea mai mare parte cu un bagaj ultra subţirel de percepţie şi un insignifiant grad de cultură căruia i-a fost exploatată prin amplificare criminală unda resentimentală împotriva celor bogaţi incitându-i la „măcelul roşu”, Duma Gheorghe din satul Sălişte jud. Hunedoara „Tot timpul conducerea urmărea ruptura între oameni, pentru ca conducătorii să-şi atingă scopul (7) respectiv să aplaude naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948) şi trecerea întregii avuţii antreprenoriale în proprietatea statului, să fie factori decisivi în marea tâlhărie a secolului deposedarea ţăranilor, prin mijloace violente, de principalul lor mijloc de producţie, pământul, iar în marea lor „cuminţenie aculturală”, săracii, au înghiţit lozinca că ceea ce s-a luat de la industriaşi şi varii alţi mari proprietari au fost prăduite în profitul lor pentru că în felul acesta ei au devenit  „producători şi proprietari asupra mijloacelor de producţie”. A urmat deposedarea ţărănimii de principalul mijloc de producţie, pământul, şi lichidarea sectorului privat de prestări de servicii şi cu aceasta „România Economică” a fost iremediabil ucisă şi înlocuită cu experimente din cele mai utopice, care au aruncat populaţia în cea mai cruntă mizerie existenţială. Colectivizarea a fost posibilă pe sentimentele exultante a ţărănimii sărace că este vremea când avuţia va fi înghiţită de sărăcie, ţăranul  Oprişa Ioan-Miluţ     mărturiseşte „Oamenii săraci au privit bine [colectivul], că ziceau:Las’să fim toţi una, nu altul bogat şi altul sărac, s-avem aceeaşi pită şi tot.”(8)

Distrugerea din temelii a economiei naţionale a României nu s-a produs la întâmplare cât a fost dispusă de Moscova prin lansarea Documentului din 2 iunie 1947 – „Directivă specială pentru implantarea comunismului în imperiul KGB” şi aducerea lui la îndeplinire în mod exemplar de dictatorii  perindaţi la conducerea ţării până în decembrie ’89. Politica de distrugere a economiei şi a suprastructurii instituţionale pe sectoare s-a preconizat prin următoarele, din multe alte, măsuri criminale:

Agricultura: Punctul.13.(n.n. al directivei) „Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă” (n.n  traducerea din limba rusă este deficitară, lipseşte subiectul, dar cu puţină bunăvoinţă subiectul poate fi descoperit de cititor). Primul pas, gospodăria ţărănească să fie sabotată  până la o face nefuncţională. „După aceea trebuie începută colectivizarea” (al doilea pas). Al treilea pas: „În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare (n.n. la procesul de colectivizare), trebuie redusă  împărţirea mijloacelor de producţie, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor(n.n. aici asistăm la două mijloace de siluire a voinţei ţăranului : 1. scoaterea de pe piaţă a uneltelor şi utilităţilor ce privesc agricultura , 2. mărirea aberantă şi succesivă a cotelor de predare a cărei neîndeplinire se sancţiona cu închisoarea). „Dacă nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit din import.” (n.n. dacă măsurile anterioare n-ar fi dat rezultate trebuia să se procedeze la scoaterea agriculturii din circuitul productiv, respectiv să fie, după caz, amendaţi sau trimişi la închisoare cei care ar îndrăzni să are, să semene, cei ce, din lipsă de altceva, s-ar  hrăni cu vegetaţie spontană, urzici, ştevie  şi varii rădăcinoase)” (9)

Prima dictatură, cea condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej a  adoptat teza stalinistă . „sprijină-te pe sărăcime, organizează o alianţă trainică cu ţăranul mijlocaş, nu înceta nici o clipă lupta împotriva chiaburimii”(10) şi acelaşi dictator referindu-se la  reprimarea chiaburilor „a-i strânge de gât, încât de-abia să răsufle.”(11)  Se dă liber  la omucidere şi privare de libertate. Lichidarea prin crimă (aşa numitele întâmplări neprevăzute) este impusă de KGB prin punctul 40 al directivei din 2 iunie 1947, de care ne vom ocupa, şi pusă în aplicare în mod exemplar de către dictatura dejistă. Se instituie reprimarea prin acte administrative, respectiv arestarea şi  internarea în lagăre de concentrare pe durata a 2-6 ani, fără hotărâre judecătorească (11), cât doar la aprecierea Ministerului Afacerilor Interne căruia i se acordă competenţa de a pecetlui destinul a sute de mii de români  prin ordine ce vor nomina persoanele şi durata detenţiei. Acolo în lagăre şi în închisorile în care se executau şi pedepse dispuse prin hotărâri judecătoreşti, aveau, fie, să-şi afle sfârşitul, fie, să li se producă spaime şi traume existenţiale prin natura cărora să li se extirpe, odată pentru totdeauna, năzuinţa spre , dreptate, libertate şi democraţie tuturor celor ce nu afişau obedienţă exemplară faţă de partidul şi  statul roşu. Pensionari ai lagărelor de concentrare aveau să fie ţăranii înstăriţi, catalogaţi chiaburi, ţăranii mijlocaşi incomozi, foştii proprietari ai obiectivelor naţionalizate, intelectualii neobedienţi, persoanele cu trecut politic „burghez” pentru că iată ce spune punctul 40 al directivei din 2 iunie 47 „… reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi…” înainte ca  ei să se întipărească în conştiinţa maselor „trebuie lichidaţi prin … „întâmplări neprevăzute”sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun.”  Relevant pentru ochiul cititorului dornic să arunce o privire la izvoarele marii mârşăvii roşii, pot fi opt din punctele directivei din 2 iunie  1947, drept care i le punem la dispoziţie în cele de mai jos.

Industrie şi administraţie:  „P. 44. Cei care lucrează în diferite funcţii trebuie să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori de cea mai mică pregătire profesională necalificaţi.”

            „P. 31.Intreprinderile proprietate personală şi industriaşii să primească doar astfel de materii prime şi utilaje  care să împiedece producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat.”

            „P. 17. Trebuie organizat ca numai acei conducători să fie avansaţi care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinaţi şi care nu le analizează depăşind cadrul activităţii lor.”

            „P. 24. Punctualitatea transporturilor trebuie  perturbată …”

            „P. 26. Trebuie popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producţie, respectiv care critică trecutul şi problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuţie.”

            „P.33.Trebuie avut o mare grijă de toate proiectele de fabricaţie în industria minieră, respectiv întreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieţei.”

            „P. 42. Acei conducători numiţi de către partid care, prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor, să nu fie chemaţi în judecată. În cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în posturi similare  sau superioare. La sfârşit trebuie puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă cu rol de cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.”

            „P. 45. … la facultăţi să ajungă …cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei ce nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.”

               Să nu se scape din vedere că cele opt măsuri , notate mai sus, fac parte dintr-un întreg de 45 şi să nu se creadă că restul de  treizeci şi şapte, pe care nu ne-am propus să le discutăm astăzi, ar fi mai blânde. Analizându-le cei avizaţi vor  putea observa cât de aserviţi unei puteri străine, cât de cinici au fost în obedienţa lor dictatorii români în aplicarea programului criminal ce le-a fost impus pentru a trage populaţia ţării în imunda ,mocirlă roşie”. Vor avea de observat că viaţa grea pe care a traversat-o, populaţia, în timpul dictaturii, disfuncţionalităţile ce i-au împovărat nu s-au produs din cauze obiective cât din voia nemijlocită a dictaturii de a face nefuncţională economia, instituţiile statului şi viaţa publică. Se va reţine porunca roşie de a se perturba transporturile, de a se schimba personalul calificat din economie şi administraţie cu tâmpiţi recrutaţi din personalul muncitor cu cea mai mică pregătire profesională, de preferinţă necalificaţi, interdicţia de a gândi şi analiza a celor năimiţi în funcţii de conducere  în economie şi administraţie, sabotarea industriei private, interdicţia de a  îndrepta lipsurile ridicate de către oamenii muncii în varii adunări, pentru că acolo nu se urmărea îndreptarea raporturilor sociale cât se făceau, doar, exerciţii de spălarea  creierelor, interdicţia bunei funcţionări a pieţei, imunitate pentru faptele antisociale comise de către directorii numiţi de către partid, şi recrutarea pentru studii superioare a spiritelor obtuze a celor ce nu doreau să se lumineze cât urmăreau, din considerente veleitare, să aibă o diplomă.

Pentru a învedera calitatea persoanelor năimite în fruntea unităţilor economice după ce ştim că acolo trebuiau plasate persoane ignorante, lipsite de calificare, cărora le era interzis să gândească şi să analizeze, îl vom prezenta pe  Miroslav Juca director la Mina Teregova din Caraş Severin aşa cum  a fost descris de către un fost luptător  din rezistenţă „ Am  cerut actele, pistolul (12). Între acte am găsit carnetul ăla roşu,cu nişte coperte cam groase. I-am zis să-l mânce şi l-o mâncat. Făcuse pe el de frică. Pe el avea nişte blânde roşii. L-am întrebat ce-s cu alea şi mi-o zâs că-i bolnav de sifilis.”(12)   M.J. ilustrează în mod fericit scursura socială din rândul căreia trebuiau recrutaţi torţionarii şi conducătorii obtuzi ai economiei şi administraţiei. Nu am fi sinceri, însă, dacă n-am menţiona că la unii din ei conştiinţa propriei inferiorităţi compărea sub formă de jenă. Că este aşa o experienţă personală a celui care scrie.

În cei  cincizeci şi trei de ani de activism  aveam să mă aflu, de cinci ori, în raporturi de  subalternitate  faţă de astfel de personaje. Unul mi-a atras atenţia în mod deosebit. Încadrat cu rosturi juridice la o  uzină constructoare de maşini condusă de M.F., muncitor propulsat, de dictatură imediat după naţionalizare, în calitate de director, persoană ce a reuşit să rămână în funcţie până aproape de graniţa anilor ’80. Personalul tehnic din unităţile economice fiind uşor marcat de, falsa, prejudecată că persoanele cu studii juridice au deschidere enciclopedică, drept care erau chestionaţi pe o paletă cuprinsă între util şi năzdrăvănie, cu orice,cu falsa reprezentare că ştiu tot şi pot deopotrivă. Poate din acest motiv sunt convocat la director care-mi spune: „Începând de mâine, veţi lua parte, în fiecare dimineaţă, la şedinţele operative, veţi lua loc în colţul  din stânga uşii (n.n. despărţit cu metrii buni de participanţii la şedinţă care adăstau la  o lungă masă de  consiliu în fruntea căruia trona directorul) şi veţi nota pe un carneţel tot  ce veţi observa că poate fi răutate la adresa mea şi mă veţi informa”.A fost momentul în care am văzut ignoranţa sulemenindu-se în atotştiutoare.

Evident că minunaţii profesionişti, inginerii şi tehnicienii ce căutau soluţii la acea masă de consiliu, erau atât de prinşi de supravieţuirea unităţii în care munceau încât se aplecau doar pe problematica producţiei făcând totală abstracţie de personajul din fruntea bucatelor, pe care-l tolerau fără să-l înfrunte în vreun fel sau fără a lansa răutăţi la adresa sa. Ani la rând aveam să fiu spectator „ca la teatru,” pentru că intervenţiile directorului, şi nu erau puţine, oscilau între ignoranţă şi umor cu o frecvenţă ce mi-a umplut sufletul de bucurii, atunci şi acolo aveam să realizez cât de genial a fost Caragiale şi mi-am blestemat neputerea de a nu putea pune în pagină acele momente. După cum cu greu pot fi uitate puseurile de mitomanie, asezonate cu prostie, practicate de către B.I. director cu provenienţă din lumea celor cu:”…cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi.” „Am avut acvarii. Am făcut şi schimburi de materiale cu străinătatea. Din Franţa mi s-au trimis icre pentru înmulţire, dar, ghinion, cei de la poştă le-au zdrobit când au bătut pe plic ştampila poştală !”

Între instituţiile de suprastructură propuse de către propaganda roşie un loc de frunte îl ocupa formarea omului nou. Răsfoind cartea lui Ionuţ Costea (Mitbiografia în comunism şi postsocialism) am avut revelaţia întâlnirii cu omul nou. Juca Miroslav, individ iscat dintr-o viaţă în care  întâmplările lipsite de igienă pot lăsa urme pentru o viaţă, corespundea jaloanelor create de KGB în directiva din care am citat, nu avea pregătire, nu dispunea de nici un fel de calificare, prezenta solide garanţii că în locul în care va fi plasat nu va analiza nimic, nu, atât, pentru că i se ordona cât, mai ales, pentru faptul că nu dispunea de capacitatea  spirituală care să-i permită să facă judecăţi de valoare.  În ce ne priveşte, într-o lucrare mai veche (14) ne-am îngăduit să creionăm această categorie  humanoidă „Omul nou”:Produs al speciei căruia i s-a extirpat capacitatea de a distinge răul de bine, implantându-i-se neputere în faţa idioţeniei proliferată la rang de virtute, aplaudac entuziast, care din dragoste faţă de „patria roşie”, acceptă şi-şi doreşte călătoria în lumea umbrelor, fără paşaport, după o porţie îndelungată de foame urmată de stingerea prin inaniţie”.

            Aşa cum s-a văzut, când am făcut referiri la cazuistica lui Cernescu Lazăr, propaganda comunistă ori de câte ori îl portretiza nu uita să pună la loc de frunte apartenenţa lui la starea de neputere materială, la sărăcie. Ei au fetişizat sărăcia, considerând-o  loc de producere a omului cu idealuri înalte, a luptătorului, a cutezătorului, în condiţiile în care această pătură socială era şi va continua să fie flască, respectiv aflată în neputerea de a se smulge din lipsuri, capabilă de, doar, un activism subţirel, atât cât să-şi asigure trecerea de la o zi la alta, un strat social necapabil să lupte pentru emancipare.

Aşa cum am arătat Gheorghe Gheorghiu Dej  prin „Sprijină-te pe sărăcime …” atunci când a pus bazele construirii unei societăţi după modelul sovietic, a rupt în două societatea, a incitat o pătură socială împotriva alteia, promovând un război civil fără atac la baionetă, un război în care armele principale au fost delaţiunea şi recluziunea, a pus în aplicare dictonul „dezbină şi stăpâneşte”, le-a promis săracilor  repartiţia bunurilor de consum după nevoi şi nu după muncă, punându-le în faţă perspectiva marşării spre o societate fără clase, în care toţi ca unul vor fi egali,  o societate capabilă să ofere condiţii paradisiace. În felul acesta şi i-a aliat şi utilizându-i  în avangarda politicilor sale a procedat la distrugerea păturii sociale avute, respectiv cei ce nu aveau deprinderea edificării prin muncă trebuiau să-i distrugă, şi i-au distrus, pe cei ce au înălţat societatea prin fundamentarea bazei sale economice. În felul acesta s-au stârpit din arealul economic oamenii cu spirit intreprid, iar peisajul public s-a umplut de lingăi, de oameni care în afară de practicarea delaţiunii, nu puteau face nimic.  În anii roşii omul capabil, doar, să consume l-a ucis  pe cel făcut să adune. Acesta a fost rezultatul  punerii în stare de beligeranţă a celor două categorii sociale. Ceea ce a urmat a fost  total potrivnic previziunilor ideologilor roşii, în loc de paradis  existenţial, bunăstare, repartiţie după nevoi, şi egalitarism social soldaţilor plebei, ce-i ce au trăit euforic spectacolul uciderii păturii intrepride li s-a oferit şi au fost instalaţi  în infernalul paradis roşu al cărui vârf de lance a fost  „imunda  epocă de aur”, respectiv hrănirea cu deşeuri alimentare (oase de pasăre descarnate, gâturi de pasăre, capete de pasăre, gheare de pasăre, celebrii „adidaşi” – unghii de porc asezonate cu câţiva centimetrii din oasele labei -, şi din când în când, după adăstarea la cozi, nopţi la rând, câteva grame de slănină crudă), li s-a oferit  confortul de a se hrăni cu supe ultra transparente produse la bucătăriile de bloc. Şi-au exercitat dreptul de a sta la cozi în mijlocul localităţii câte trei patru zile pe lună pentru a intra în posesia unei butelii cu gaze.

Au fost privaţi de  căldură. Iar după atâtea binefaceri au fost adunaţi, „cu arcanul”, în adunări, megalomanice, pentru a mima fericirea, şi a aplauda frenetic partidul şi genialul conducător. Aceasta a fost contraprestaţia primită ca răsplată pentru complicitatea păturii sărace la înlăturarea păturii avute, parte prin omucidere şi parte prin deposedare ca pe termen lung să-şi piardă deprinderile, să se descalifice  sau mai exact să fie scoşi din mână. Este crima care s-a desăvârşit pe un parcurs de patruzeci şi cinci de ani, ale cărei  efecte nocive planează asupra ţării şi după douăzeci de ani de la eliberare şi se pare că se va prelungi , încă, foarte mulţi ani. Pentru înţelegere: începând cu anul ‚’90 al secolului trecut s-a procedat la reconstituirea dreptului de proprietate pe toate palierele pe care a operat abuzul comunist. Între acestea s-au restituit terenurile preluate prin marea tâlhărie , numită colectivizare. În cea mai mare parte terenurile au trecut la vechii proprietari sau la moştenitorii acestora.

Dar în cei patruzeci şi cinci de ani în familiile de la care au fost smulse, terenurile s-au produs severe mutaţii, în sensul că deţinătorii de atunci, fie au murit, fie se află la vârsta senectuţii pierzându-şi capacitatea de muncă. Moştenitorii sau fii şi fiicele  în anii de teroare roşie trebuind să trăiască şi-au plasat forţa de muncă în alte sectoare, cu consecinţa pierderii interesului pentru  agricultură şi separat trebuind să trăiască în alte sectoare nu şi-au format deprinderi agricole, astfel că terenurile redobândite stau în nelucrare. Strigătul de alarmă faţă de această stare de fapt l-a dat şi-l reînoiesc continuu mijloacele media. Această stare de fapt este prezentă în toate sectoarele vămuite de crima comunistă. Vor trece mulţi ani până când cei deposedaţi de deprinderi şi le vor dobândi, pentru a le transmite fiilor şi nepoţilor. Iată cum viaţa paradisiacă promisă de către comunişti aliatei sale sărăcimea şi-a deplasat efectele, de la bucurie şi îndestulare, cum au crezut naivii, la  viaţa de coşmar în care s-au târât până au fost  zvârliţi în infernul „Epocii de Aur”, cât îi priveşte pe avuţi s-au aflat în infern pe întreagă  perioada comunistă.

Tiberiu Vanca

Lasati un comentariu