104 ani de la naşterea lui Costa Carei-poet,traducător şi artist plastic

• publicat la: 10 December 2013
104 ani de la naşterea lui Costa Carei-poet,traducător şi artist plastic

Una din personalităţile de frunte ale Transilvaniei,poetul Costa Carei s-a născut la Sanislău în anul 1909,la 10 decembrie.Costa Carei,pe numele său adevărat  Coriolan Coltău, a militat pentru apropierea dintre cultura română şi cea maghiară.

Diversitatea preocupărilor intelectuale îi asigură un loc printre cărturarii de seamă care au înnobilat judeţul nostru. S-a născut în 10 decembrie 1909 la Sanislău, în familia lui Dimitrie Coltău şi a Corneliei Popfiu. În actul de naştere nou-născutul este înregistrat cu numele de Dimitrie Coriolan Coltău. Naşi au fost arhidiaconul, ulterior vicar al Careilor, Romul Marchiş şi soţia sa Elisabeta Sarkadi, botezul fiind săvârşit de către protopopul, paroh la Sanislău, Alexa Pop. Alături de aceşti doi vrednici preoţi greco-catolici şi buni patrioţi români, tatăl lui Costa Carei a avut un mare rol în înfăptuirea Marii Uniri în părţile Careiului.

Tatăl,originar din Supuru de Sus, a îndeplinit funcţiile de contabil la Banca românească „Arina” din Sanislău  şi apoi la sucursala din Carei a Băncii „Bihoreana”. Prin mamă se trăgea din Iustin Popfiu, preot, protopop, om de cultură, cunoscut în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, astăzi din păcate uitat, şi care era originar de la Lipău, judetul Satu Mare. Nu putem să nu remarcăm că destinul a făcut ca Popfiu să moară ca protopop în Ungaria la parohia românească de acum 100 de ani de la Leta Mare (Nagyléta). Astăzi doar piatra cu inscripţia română ce străjuieşte mormântul lui Popfiu mai aminteste că aici, acum 100 de ani, se vorbea şi se slujea in româneste la biserica din sat!

La Carei, locul copilăriei cărturarului, familia locuia pe str. Károlyi la nr. 32. În acest oraş a văzut lumina zilei în 19 februarie 1911, sora Ileana. În 1924 tatăl său ocupa funcţia de şef serviciu în cadrul Administraţiei Financiare Satu Mare.

Coriolan Coltău a absolvit şcoala primară la Carei iar liceul la Sibiu. În 1935 este licenţiat în drept. În 1934 Costa Carei studiază la Budapesta „arta teatrală” şi „industria cinematografică” la „Şcoala de artă cinematografică” de sub direcţia regizorului Gaál Béla.

Povestind trecerea hotarului dintre cele două ţări cititorul însemnărilor lui Costa Carei remarcă lesne atmosfera de suspiciune care domnea, atât într-o parte cât şi în cealaltă a graniţei. Activitatea sa pe plan teatral şi cinematografic este astăzi aproape întru totul necunoscută. Se dedică gazetăriei, pe timpul şederii în capitala statului vecin fiind corespondent al ziarului „Rampa”. Săptămânalul condus de către George Gregorian îi număra printre colaboratori pe Ion Minulescu, Mihail Sorbul, Radu Boureanu, V.I.Popa, I. Valjan, Hortensia PapadatBengescu sau Camil Petrescu. Pe timpul şederii în Ungaria a colaborat la publicaţiile maghiare „Magyarország” şi „Válasz” cu prezentări din literatura română.

A colaborat şi la alte publicaţii din ţară, precum „Dacia”, apărută în timpul celui de-al doilea război mondial sau cele postbelice, „Victoria” şi „Naţiunea”. „Victoria”, era un „ziar de informaţie şi comentariu critic” care a apărut din 20 oct. 1944 până în 28 martie 1946 la Bucureşti, sub directoratul lui N.D. Cocea, redactor-şef fiind George Ivaşcu iar redactor Geo Dumitrescu. Publicaţia îşi propunea atragerea scriitorilor din toate generaţiile şi angajarea lor socială. A reuşit să grupeze, în cadrul unor rubrici literare scriitori democraţi din generaţia interbelică şi din cea tânără: Al. Philippide, Geo Bogza, Perpessicius, Ion Biberi, Eugen Jebeleanu, Dan Petraşincu, Ion Frunzetti, Al. Piru, Silvian Iosifescu. Această publicaţie, „ziar de informaţie, atitudine şi reportaj” a apărut zilnic din 21 martie 1946 până în 30 sept. 1949, director fiind George Călinescu. Alături de mai sus menţionatul Al. Piru, în paginile cotidianului întâlnim numele colaboratorilor: Adrian Marino, Emil Manu, D.I. Suchianu.

 G.M. Zamfirescu adresează o scrisoare lui Costa Carei, datată 27 octombrie 1934. Costa Carei aflat atunci la Budapesta,studia arta filmului si a teatrului, fiind in acelaşi timp corespondent al ziarului “Rampa”, media în cercurile artistice budapestane pentru transpunerea piesei lui Zamfirescu, “Domnisoara Nastasia”, pe una din scenele din capitala Ungariei.

Scrisoarea este importantă deoarece ne demonstrează că în epoca revizionismului maghiar cel mai înversunat, Costa Carei a încercat să instaureze, măcar în domeniul cultural, relaţii normale, extrem de necesare pentru ambele popoare:

Dragă prietene,

Am intirziat răspunsul citeva zile, ca sa pot găsi si trimite un exemplar din “Domnisoara Nastasia”.
Fara indoiala că nu pot decit să te felicit, pentru munca D-tale româneasca si artistică, acolo, in capitala Ungariei si sa-ti multumesc, in acelasi timp, pentru dorinta pe care o ai să vezi piesa mea jucată pe o scena maghiară. Faptul m-ar incinta foarte mult, mai ales că acest eveniment ar avea loc fara niciunul din considerentele oficiale si de contraserviciu, ce au facilitat traducerea unor piese românesti in limba maghiară, piese care nu servesc de loc ideea pentru care lupti D-ta acolo.
Dupa cum stii, “Domnisoara Nastasia” a fost jucată la Bucuresti in 1927, a fost reluată acum trei ani, tot la Bucuresti, cu un succes egal si s-a jucat si se joacă pe toate scenele oficiale din provincie. Am montat-o si eu aici, la Iasi, acum un an, intr-un cadru cu totul nou. In ce priveste rigorile cenzurii budapestene, cred ca piesa nu are nimic care sa fie susceptibil interzicerii. Eu o vad foarte bine jucata de actori unguri si mult mai bine filmata de un regizor cu fantezie si cu simtul atmosferei si al tragicului. Dupa ce vei ceti piesa si vei vorbi cu cei de acolo, am sa te rog sa-mi scrii daca rezultatul va fi afirmativ, ca să-ti trimit in cazul acesta, ce cintece sunt in tabloul circiumii si pe ce melodie sunt cintate si ce adaugiri de regie am introdus – ca sa le intrebuinteze si regizorul budapestan, dacă-i vor conveni.
Noua mea piesa “Idolul si Ion anapoda” a fost admisă de Teatrul National din Bucuresti. Să asteptăm să se joace acolo si pe urmă vedem noi ce facem cu ea.
Te rog să mă tii la curent cu ce poti face acolo pentru “Domnisoara Nastasia”. Pentru o eventuala atmosfera favorabila, imi poti cere, ca sa-ti trimit citeva articole relative la dorinta mea de infratire româno-ungara si despre actorii unguri – articole cari vor putea fi traduse si publicate. Asta, fireste, numai in cazul cind ar fi necesară, cum am spus mai sus, o dovadă a sentimentelor mele de prietenie.
Iti urez sănătate si iti doresc noroc.

George Mihai Zamfirescu,
Prim Director de scenă,
Teatrul National Iasi,
27.X.1934

După război, Costa Carei ajunge director in Ministerul Minorităţilor

Preocuparea aceasta de a realiza relatii normale culturale între cele două popoare, a rămas o constantă în activitatea lui Costa Carei.
Cu atât mai mult dupa război când ajunge director în Ministerul Minorităţilor si când in martie 1948 isi exprima crezul in prefata la volumul de traduceri “Din Lirica lui Petöfi”: “Am ostenit cu dragă inimă la compunerea lor si cu credinta, ca si aceste, ca indeobste operele asemănătoare, sunt menite să construiescă spiritualizatoarea hotarelor punte de aur, să apropie două ţări, două natiuni, doua culturi desbinate, si in destul de invrajbite in trecut, dar care totusi trebuie să se imprietenească – si gratie organizatiei lor democratice s-au si imprietenit – in interesul bunei convietuiri, a progresului si a pacii.”
Scrisoarea a doua adresata de Perpessicius, cunoscutul poet si critic, lui Costa Carei, aduce elogii  referitoare la volumul pomenit .
De fapt, Perpessicius publicase in Revista Fundatiilor Regale (8-9/1947) o recenzie elogioasă referitoare si la un alt volum de traduceri ale lui Costa Carei – Talmaciri din lirica lui Ady -, scrisoarea a doua scrisa in 11 iunie 1948 fiind in continuarea celor afirmate in anul anterior:

11 iunie 1948

Scumpe domnule Costa Carei

As fi voit mai de mult să-ti scriu si să-ti multumesc pentru frumosul volum, bilingv, editat de “Anonymus”, cu care si data si editura ati adus un atit de pretios serviciu ambelor literaturi interesate.
Dar am intirziat, oarecit, pentru ca tineam cu tot dinadinsul sa-l si citesc, asa ca, de asta data, multumirile mele sunt nu numai indoite, dar si cu mult mai intemeiate. Incit, la intrebarea d-tale, nu vad alt raspuns decit acela pe care insasi lucrarea d-tale il autoriza: a face, evident, antologie, când zelul si priceperea se conjuga atit de fericit, ca in experienta d-tale.
Mi-ar fi plăcut de aceea, să fi avut ingăduinta să scriu despre aceasta, a d-tale, antologie din Petöfi, in care ai pus atâta trudă si ai izbândit mai mult ca oricind, pină azi. Mi-ar fi plăcut să mă opresc la fiecare din planurile liricei lui Petöfi si, indeosebi la acela in care, personal, il socotesc incomparabil si pe d-ta unul din cei mai iscusiti din interpretii sai: planul poeziilor inspirate de natura si de sentimentele idilice. Texte ca Socoteala de prisos, La marginea satului, Pusta ungurească, La tara sau Tisa alcătuiesc un tot si d-ta i-ai pastrat intreaga unitate de contur si atmosfera. Ceea ce nu inseamna ca n-ai izbutit, deopotriva, si-n ciclul atit de diferit al unor poeme ca Impărăţia dragostei, Sabie si cătusi, Mizantropie, Un gind mă zbuciumă, Visurile mele , In cinstea libertăţii, Nebunul si toate celelalte accente razvratite si viforoase ale marelui rapsod. Si desigur nu sunt singurele planuri ale uneia din cele mai bogate alcătuiri antologice, din lirica petöfiana. Nu stiu in ce masura nu gresesc, dar, pe deasupra am impresia ca ai ajuns foarte stapin pe mijlocul dtale de expresie si ca te apropii foarte mult de virtuozitatea unui talmacitor ca St.O. Iosif.
Pina atunci, insa, te rog, scumpe domnule Costa Carei, sa primesti reinoitele mele multumiri si totodata urarea ca truda d-tale sa-si afle justa pretuire si sa te indemne sa starui pe drumul acesta, destul de spinos, al transplantării esentelor lirice maghiare, in graiu românesc.

Cu cele mai bune sentimente,
al d-tale Perpessicius

Preocupările de traducător nu s-au limitat la limba maghiară,in atentia lui intrând si traduceri Villon si Shakespeare. A ajuns apoi să lucreze ca bibliograf specialist la Biblioteca Academiei Române.Paralel cu munca de traducător,Costa Carei a avut ca pasiune pictura.

Preocupările lui artistice au fost incurajate de renumiţi critici de artă precum Petru Comărnescu .

S-a stins din viaţă mult prea repede,în 16 iulie 1970,la Bucureşti.În localitatea sa natală,o placă memorială aminteşte tuturor de personalitatea cărturarului.

sursa :

Viorel Câmpean-Oameni şi locuri din Sătmar

comentarii

de Aurel la 10 December 2013 - 16:20

Acest careian de isprava ce nu este mentionat in aparitiile tiparite de societatea nagykaroly&…. pentru traducerile sale valoroase din lirica poetilor maghiari?

Lasati un comentariu