Venirea lui Hristos a fost pregătită progresiv. Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinţilor Strămoşi)
[…] Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a făcut prin Revelaţia Vechiului Testament mai simţite prezenţa şi acţiunea Lui personale în relaţie cu oamenii, pregătindu-i totodată prin ea pentru viitoarea Lui prezenţă personală deplin clară şi apropiată în Iisus Hristos – Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat. Astfel, prezenţa Cuvântului dumnezeiesc prin raţiunile sau cuvintele lucrurilor, şi cea prin cuvintele şi faptele directe ale Vechiului Testament şi venirea Lui în trup se înşiră pe o linie progresivă, fiecare din cele anterioare pregătind-o pe cea ulterioară şi fiecare din cele ulterioare făcând mai vădite pe cele anterioare.
Dumnezeu-Cuvântul Şi-a făcut prezenţa şi acţiunea mai clare şi mai eficiente în Vechiul Testament prin cuvinte directe şoptite în inimile proorocilor şi prin fapte care se distingeau în chip mai vădit ca fapte ale Sale decât evenimentele şi împrejurările naturale, care puteau fi interpretate ca înfăptuindu-se fără un Dumnezeu personal. Patriarhii şi proorocii trăiesc, în cuvintele ce li se comunică şi în faptele săvârşite cu ei şi cu poporul Israel, prezenţa directă a persoanei Cuvântului, deşi aceasta încă nu intra ca persoană în comunitatea persoanelor umane. Ei stau faţă în faţă cu Persoana care le adresează cuvintele şi le anunţă faptele Sale. Intră într-o relaţie directă cu El ca persoană, dar încă nu ca persoană întrupată, coborâtă ontologic în rândul oamenilor. Persoana Cuvântului rămâne încă deasupra oamenilor, deşi îşi face puternic simţită calitatea de persoană şi interesul pe care-l are pentru persoanele umane şi relaţia Sa cu ele. De aceea cuvintele Lui sunt puternice şi au căldura comunicării personale şi forţa de a opri pe oameni de la cele contrare voii Lui şi de a-i sprijini în împlinirea voii Lui, forţă care susţine în acelaşi timp raţiunea lor, fiind ea însăşi raţională. Sfântul Maxim Mărturisitorul găseşte între prezenţa Logosului, prin lucrurile şi prin raţiunea umană, şi prezenţa Lui în Vechiul Testament o identitate de fond1. Cuvintele şi faptele personale mai clare din Vechiul Testament nu contrazic pe cele din natură (sau prin revelaţia naturală), ci le pun şi pe acestea în lumină ca fiind cuvinte şi fapte ale Sale, şi împlinesc ceea ce ar fi trebuit să se împlinească prin acelea: un progres spre comuniunea tot mai profundă cu Dumnezeu. Astfel, Psalmistul vede mai clar, în lumina vorbirii şi acţiunii mai directe a Cuvântului lui Dumnezeu în Vechiul Testament, însăşi rânduiala din natură ca fiind cuvinte şi fapte ale lui Dumnezeu: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui îi vesteşte tăria. Ziua spune zilei cuvânt (despre Dumnezeu) şi noaptea vesteşte nopţii ştiinţa, nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă… în soare a pus locaşul Său“ (Ps. 18, 1-5).
Despre prezenţa şi lucrarea Cuvântului în Vechiul Testament ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „înainte de venirea văzută şi în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea în mod spiritual la patriarhi şi prooroci, preînchipuind tainele venirii Lui“ 2; sau: „Cuvintele legii şi ale proorocilor, fiind înainte-mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos “3.
Nu numai prin cuvinte îşi face Cuvântul mai sesizabilă prezenţa în Vechiul Testament, ci şi prin fapte, prin tipuri rânduite de El şi printr-o putere, în care se simţea ceva din harul care va iradia deplin din El după Întrupare şi Înviere. „Harul noului Testament era ascuns tainic în litera Vechiului“, spune tot Sfântul Maxim. Sau: „Voind Dumnezeu să trimită celor de pe pământ harul virtuţii dumnezeieşti (al puterii producătoare de virtute) din cer, pentru mila Sa cea către noi, a pregătit simbolic cortul sfânt şi toate cele din el, care este o răsfrângere, un chip şi o imitare a înţelepciunii“4. Desigur, cortul Vechiului Testament nu era simbol numai în sensul intelectual al cuvântului, ci în sensul de recipient a ceva din puterea cortului de Sus, sau a Cuvântului dumnezeiesc personal, Care va aduce prin întrupare toată puterea Sa în trupul omenesc, adevăratul Lui cort, şi deci în relaţia directă cu oamenii. Sfântul Maxim consideră că orice mijloc prin care se face comunicată prezenţa spirituală a lui Dumnezeu şi se face simţită puterea Lui e un simbol al Lui. Dar simbolul poate deveni tot mai transparent mijloc de comunicare a unei puteri tot mai mari a Lui. Există astfel o suită de simboluri. Chiar Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat poate deveni tot mai transparent şi poate manifesta în mod tot mai simţit puterea Lui, corespunzător cu starea duhovnicească a celor ce se alipesc Lui prin credinţă şi prin viaţă. „Precum cuvintele legii şi ale proorocilor, fiind înainte-mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos, la fel şi Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, ridicat întru slavă, S-a făcut înainte-mergătorul venirii Sale duhovniceşti, călăuzind sufletele prin propriile Sale cuvinte spre primirea luminoasei Sale veniri duhovniceşti. Această venire o înfăptuieşte El pururea, preschimbând prin virtuţi pe cei vrednici din trup în duh. Dar o va înfăptui şi la sfârşitul veacului, descoperind în chip vădit cele ce erau mai înainte ascunse tuturor“ 5. Cu cât prezenţa Sa ca persoană e mai clar sesizată, cu atât iradiază din Persoana Sa o lumină spirituală mai vădită.
Astfel, „legea era umbra, iar proorocii (ansamblul proorocilor), preînchipuirea bunurilor dumnezeieşti şi duhovniceşti din Evanghelie“6. În umbra anticipată e proiectată însă nu numai forma nedeplin desluşită a originalului, ci şi ceva din puterea lui. Căci numai o rază proiectată din original dă forma umbrei. În acest sens, „mana dată lui Israel în pustie este Cuvântul lui Dumnezeu, Care hărăzeşte toată plăcerea duhovnicească celor ce-L mănâncă şi se deosebeşte de orice gust care răspunde poftelor celor ce-L mănâncă“7.
Despre rezumarea şi întregirea prezenţei şi lucrării Cuvântului înainte de întrupare atât în natură, cât şi în Vechiul Testament, în Hristos cel întrupat, prezenţă care astfel nu e suprimată prin venirea Cuvântului în trup, ci făcută luminoasă, tot Sfântul Maxim spune: „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor ghiciturilor şi tipurilor Scripturii şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi cugetate“8.
Datorită acestui fapt, nu numai Revelaţia culminează în Logosul întrupat şi înviat, fapt ce se va descoperi deplin în viaţa viitoare, ci (şi) cosmosul întreg îşi va face vădită şi luminoasă concentrarea şi bogăţia lui de sensuri în Persoana lui Hristos, sau a Logosului întrupat. Cheia de boltă a creaţiei nu este o lege impersonală generală, nu este o substanţă, ci Persoana plină de sens, plină de toate sensurile, a Logosului. Totul culminează într-o persoană, anume în Persoana de la Care şi provine. De la această Persoană vin toate, în Ea sunt ţinute toate, în Ea se vor arăta cuprinse şi luminate toate. Pantocratorul, deci susţinătorul şi împlinitorul nu numai al Bisericii, ci al tuturor, e Persoană: e Logosul personal întrupat. Lumea a fost creată pentru om, iar acesta, pentru Hristos, în Care se realizează deplin. „Firea omului a fost constituită de la început pentru Omul cel nou (Hristos). I s-a dat minte şi dorinţă pentru Acela. Am luat raţiune pentru El, ca să cunoaştem pe Hristos, iar dorinţă, ca să alergăm spre El. Am primit memorie ca să-L purtăm pe El, pentru că El era şi arhetipul celor creaţi“ 9.
În Hristos se deschide nesfârşitul dragostei şi al libertăţii în Dumnezeu, natura însăşi depăşeşte starea ei de natură supusă necesităţii; în om şi în mod deplin în Hristos ea depăşeşte repetiţia, intrând în noutatea continuă a libertăţii în iubire. Omul a fost creat spre Hristos, „ca spre un dreptar (canon) şi normă…, ca să-L poată primi pe Dumnezeu“10.
Încă din primele timpuri ale Bisericii, Sfântul Irineu spunea: „Hristos cel istoric a fost prototipul pe care l-a avut Dumnezeu în minte când a creat pe primul om. Hristos era omul deplin şi desăvârşit Care avea să Se arate pe pământ, iar Făcătorul a văzut de mai înainte şi a creat pe Adam potrivit cu acest prototip viitor. Prin urmare Adam a fost creat după modelul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, firea omenească şi să Se arate om desăvârşit pe pământ“ 11. „Este cunoscută învăţătura lui Irineu despre Adam ca «prunc» şi despre dezvoltarea «pruncului» până la Hristos. După acest Părinte, Cuvântul S-a făcut om la sfârşitul dezvoltării omului în «cuvânt» (în raţiune), ca o coroană şi ca un scop final al neamului omenesc“ 12.
Părinţii (Bisericii) pun prin aceasta în relief legătura dintre antropologie şi hristologie, sau împlinirea omului şi a cosmosului în Hristos, ca fiind Persoana supremă în relaţie cu celelalte Persoane treimice.
[…]
În Hristos ni s-a deschis calea spre ţinta deplinei umanizări şi El e calea spre aceasta, căci e calea spre comuniunea cu Dumnezeu ca o comunitate de persoane pe care nu le putem reduce la starea de obiecte, şi, prin aceasta, calea spre comuniunea deplină cu semenii noştri. Prin întruparea Sa ca om, Hristos ne-a făcut accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu în formă umană culminantă, mai bine zis cu întreaga Sfântă Treime. Numai Iisus Hristos ne-a dat puterea să ieşim deplin din egoismul păcatului, din închisoarea în limitele naturii ca sistem al proceselor de compunere şi descompunere, sau al coruptibilităţii ce se încheie cu moartea.
Dar în Iisus-Omul, aflat la capătul final al umanului, universul însuşi şi-a descoperit întregul lui sens şi destin, ca transparent al lui Dumnezeu. Hristos e „lumina lumii“, lumină care luminează lumea, lumina în care se luminează lumea. Fiecare din noi e într-un fel o lumină a lumii. Dar calitatea aceasta e şi o misiune, pe care nu o putem împlini prin noi înşine în mod deplin. Noi o vedem împlinită în Hristos şi, prin Hristos, participând şi noi la această împlinire; Hristos e împlinirea fiinţei reale a omului – coroană a creaţiei – pentru că în El omul e deplin unit cu Dumnezeu. Astfel Hristos e atât de „istoric“, atât de neconstruit şi din acest punct de vedere e chipul cel mai uman al omului, dar, în acelaşi timp, dincolo de nivelul la care poate ajunge fiinţa noastră prin puterile sale. De aceea Hristos, omul atât de real, e, în împlinirea Lui ca om, şi Dumnezeu. Mai precis, Hristos e omul împlinit, pentru că e unit cu modelul omului, cu Logosul divin. Dar în Iisus Hristos, ca Logosul întrupat şi înviat, şi în cei uniţi cu El îşi va atinge şi lumea desăvârşirea sau scopul ei. Hristos e omul de vârf în care se împlineşte creaţia, întrucât este într-o comuniune deplină cu Dumnezeu. „Referatul creaţiei… arată pe om ca (fiind) coroană şi împlinire a creaţiei. În faptele celor cinci zile dintâi cuvântul lui Dumnezeu se manifestă ca simplă poruncă… Omul este chemat în existenţă şi întronizat în creaţie printr-o misiune ce i se încredinţează. De-abia cu acest act creaţia este desăvârşită (Gen. 2, 1). Ea se prezintă ca o ordine organizată în trepte, care e orientată spre om şi îşi atinge împlinirea supremă în om. Numai omul este pus în relaţie cu Dumnezeu fără alte trepte intermediare.“13 Prin om uneşte Dumnezeu lumea cu Sine. Prin natura Sa umană Hristos adună lumea în mod deplin în Sine. Ca om unit cu Dumnezeu în mod culminant, sau ca Dumnezeu acţionând prin om, Hristos vindecă bolnavi, porunceşte mării şi vântului, învie morţi şi învie El însuşi la viaţa eternă, arătând starea finală a lumii. E un alt sens în care Lui I s-a dat după înviere „toată puterea în cer şi pe pământ“ (Mt. 28, 18).
Întrucât este încă înainte de Înviere împlinirea omului real, El duce prin Înviere pe acesta la capătul destinat lui.
Dar dacă Logosul întrupat ca om arată în Sine lumea adunată şi transfigurată şi o va duce la această stare în toţi oamenii ce se vor uni cu Sine, El poate face aceasta pentru că a avut încă înainte de întrupare o legătură specială cu lumea, legătură pusă în relief prin oameni.
Sfântul Apostol Pavel identifică pe Hristos cel întrupat cu Fiul lui Dumnezeu întru Care au fost create şi aşezate toate (Col. 1, 16-20). În Iisus Hristos se vor readuna toate, pentru că în El au fost aşezate toate de la început. Faptul readunării depline a tuturor în Hristos are o anticipare în faptul că toate au fost create şi aşezate în El.
Sfântul Ioan Evanghelistul identifică pe Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat, cu Cuvântul, iar pe Acesta Îl cunoaşte, ca şi Sfântul Pavel, ca pe Cel prin Care toate s-au făcut şi era încă înainte de întrupare viaţa şi lumina oamenilor, luminând în întuneric (In. 1, 3-5, 14). Sfântul Ioan a luat ideea Logosului de la stoici şi de la Filon, dar identificându-l pe acesta cu Fiul lui Dumnezeu, Căruia Sfântul Apostol Pavel îi atribuie acelaşi rol de fundament al tuturor încă de la creaţie, dând acestui Logos înţelesul de Persoană, pe care îl are Fiul lui Dumnezeu la Sfântul Apostol Pavel.
Sfinţii Părinţi au mers mai departe în învăţătura despre prezenţa Logosului în lume încă de la creaţie, adoptând de la stoici şi de la Filon şi ideea că Logosul era prezent în lume prin raţiunile lucrurilor. Dar identificarea continuă pe care ei o fac între Logos şi Fiul lui Dumnezeu ne îndreptăţeşte să vedem în aceste raţiuni totodată cuvintele Fiului lui Dumnezeu, ceea ce pune în relief prezenţa Logosului în lume încă înainte de întrupare, ca o prezenţă a Persoanei Lui în relaţie cu persoanele umane.
De fapt la Sfinţii Părinţi raţiunea implică şi cuvântul; iar cuvântul e totdeauna cuvântul unei persoane către alta. Deci însăşi raţiunea e o funcţie a persoanei în relaţie cu alta.
În acest sens, Raţiunea divină are caracter ipostatic, personal şi e îndreptată totdeauna spre alte ipostasuri, ca şi raţiunea umană. Dar aceasta nu exclude ca raţiunea să aibă şi un sens de ousia (fiinţă) comună mai multor persoane. Ea e viaţă şi sens şi raportare interipostatică în acelaşi timp. „Cuvântul“ Sfântului Evanghelist Ioan era „viaţă şi lumină“. Ca viaţă e şi putere. Iar sensul nu e despărţit de viaţă, nici viaţa de sens. Orice unitate reală e o unitate de viaţă sau de putere, având în ea un sens şi o raportare la o altă unitate de viaţă şi de sens. Raţiunea ca ousia subzistă totdeauna în forma unor persoane în relaţie reciprocă. Sfinţii Părinţi menţin, prin acest înţeles, de Cuvânt, al Raţiunii, caracterul personal al prezenţei Logosului în creaţie, urmând calea Sfântului Pavel şi Sfântului Ioan.
Prin aceasta raţiunile Logosului sunt cu totul deosebite de „ideile platonic-filonice“. „Acolo problema cosmologică centrală era în ce fel Dumnezeu, ca spirit absolut imaterial şi pur, a putut chema lumea impură în fiinţă. Aici, dimpotrivă, se porneşte de la problematica, hotărâtoare pentru gândirea biblică a Vechiului Testament, despre lucrarea lui Dumnezeu. Ce vrea Dumnezeu cu lumea? “14 El vrea să o mântuiască, să o ducă la o relaţie intimă cu Sine ca persoană, fapt care se împlineşte în Hristos. O interpretare ulterioară a prezenţei Logosului în lume, prin raţiuni impersonale, ca temeiuri ontologice ale creaţiei, interpretare care s-a impus prin scolastică şi prin toată filosofia ultimelor secole şi care depersonalizează raţiunea (Kant, Hegel etc.), e pe cale de a fi azi depăşită chiar şi în teologia catolică15.
Logosul, ca Raţiunea personală, ca subiect al gândirii iubitoare, ipostaziază în Sine natura umană, având ca urmare o realizare personală umană culminantă. Căci dacă persoana umană e făcută „după chipul“ Lui, modelul implică în sine potenţial şi chipul Său, pe care-l realizează, în mod subzistent şi în grad culminant, prin asumarea naturii umane ca un chip desfăşurat în Sine însuşi, ca chip unit nedespărţit cu modelul. Chipul Său uman ca partener deosebit al dialogului cu Logosul nu mai este în Hristos un astfel de partener deosebit, ci Logosul însuşi este în dialog cu Tatăl, atât ca Fiu dumnezeiesc, cât şi ca om, şi în dialog cu noi, atât ca om, cât şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca om în dialogul cu Tatăl, Hristos înalţă responsabilitatea Sa umană la nivelul omenesc maxim, dar aceasta pentru că e ridicat ca om la acest nivel prin calitatea Sa simultană de Fiu al lui Dumnezeu, Care are conştiinţa că e nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi om. Iar ca Dumnezeu în dialogul cu noi e coborât la nivelul iubirii şi intimităţii maxime cu noi, dar aceasta este tocmai datorită faptului că fiind la acest nivel omenesc culminant, El nu încetează să fie şi Dumnezeu. Ca Dumnezeu, Se face străveziu şi vădit în umanitatea Sa; ca om, pune o notă de apropiere maximă în calitatea Sa de Dumnezeu în raport cu noi şi de Fiu ascultător omenesc în raport cu Tatăl. Unul şi Acelaşi ne cheamă la răspundere maximă ca Dumnezeu şi manifestă o responsabilitate maximă faţă de Tatăl, pentru noi. El ne porunceşte şi Se roagă împreună cu noi şi pentru noi. Ne cere ascultare şi ne roagă să-I primim iubirea şi să-I urmăm pilda de smerenie, de blândeţe şi de slujire. Prin amândouă e omul desăvârşit, dar e omul desăvârşit întrucât acelaşi e şi Dumnezeu.
[…]
*Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMO, Bucureşti, 2010, pp. 16-21; 31-35.
Note: 1 ‑Ambigua, P.G. 91, col. 1280-1281; 1289; 1305-1321; 1129; 1149-1151 etc.
2 ‑Capete gnostice, II, 28, în Filoc. rom. II, p. 177.
sursa napocanews.ro
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr