Pagina principala / Istoric, Stirea Zilei / Careiul şi Răscoala lui Rákóczi

Careiul şi Răscoala lui Rákóczi

Frământări politice şi sociale la sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII în Transilvania  

 –aspecte selectate–                                                                     

Evenimentele istorice, care s-au petrecut în epoca mai sus menţionată, au fost alese aleatoriu, fără a avea o preferinţă anume, doar din dorinţa, pur profesională, de a readuce în memoria celor avizaţi, dar şi a altor cititori, fapte care au avut darul de a depune o puternică amprentă asupra trecutului acestui colţ nord vestic de ţară.  Din capul locului, atragem atenţia cititorului că noi, în lucrarea noastră, nu dorim, nicidecum, să dăm o tentă politică, mai ales în forma celei de astăzi, acestei lucrări, chiar dacă evenimentele de atunci au, uneori, un nedorit ecou şi în zilele noastre. Aşa stând lucrurile, vom ocoli naraţiunile, mai mult sau mai puţin veridice, care, datorită gradului înalt de probabilitate, de cele mai multe ori  nu duc nicăieri. De aceea vom face apel, aproape în exclusivitate, doar la documentele istorice credibile şi contemporane cu epoca respectivă.

Deşi, epoca pe care ne propunem să o străbatem este puternic marcată de o activitate cu caracter religios, susţinută plenar de potentaţii vremii, dominaţi, la rându-le, de  biserică, noi vom urmări îndeosebi activitatea politică şi socială, iar cultele le vom implica doar în momentele în care se intersectează inevitabil cu cele ce ne interesează în acest moment.

În tot veacul al XVII-lea şi chiar în al XVIII-lea, până la 1711, războaiele civile din Boemia, Ungaria şi Transilvania au avut un caracter mai mult religios decât politic sau naţional economic, iar în ceea ce priveşte naţiunea română, aproape numai certele sale confesionale sunt cauza, că ea a înaintat în ştiinţe şi peste tot în cultură mai încet decât calităţile sale spirituale potenţiale, cu care a fost dotată natural.

Deoarece familia Rákóczi se dovedeşte a fi dominantă pe scena politică a acelor vremuri istorice, ne vom ocupa mai mult de activitatea acesteia. Astfel, Francisc Rákóczi, pe care scriitorilor unguri le place să-l denumească al doilea, pentru că ei îl consideră ca domnitor legitim, a fost fiu al lui Francisc Rákóczi I, care a domnit numai cu numele, iar acesta era fiul lui Gheorghe Rákóczi II, om ambiţios şi trufaş, care ca principe al Transilvaniei nu s-a mulţumit cu această domnie frumoasă şi cu comorile rămase moştenire de la tatăl său Gheorghe Rákóczi I, ci s-a proclamat pe sine domn al Principatelor Române. A alergat şi după tronul Poloniei, din care cauză a pierdut cu principatul Transilvaniei şi viaţa. Fiul său Francisc Rákóczi I, provenit din căsătoria cu Sofia Báthori, se căsătoreşte cu Helena Zrinyi, fiica renumitului Petru Zrinyi; el purta doar titlul de principe al Transilvaniei şi al părţilor ungureşti, căci în realitate domnea  Michael Apafi ca principe recunoscut de Poarta otomană. Dar familia Rákóczi, cea mai bogată în acele vremuri, deţinea cu titlul de duce unguresc cetatea fortificată  Muncaci şi comitatele învecinate locuite în cea mai mare parte de români şi de ruteni. De aici rezultă şi interesul ce-l aveau principii Transilvaniei, din familia Rákóczi, pentru religia celor două popoare, pe care dorea să le atragă înspre cultul reformat. Toate acestea se petreceau într-o vreme în care şi în Germania domnitorii statorniciseră, drept politică de stat, că supuşii lor sunt datori să adopte religia domnitorilor, să creadă numai ce cred ei şi să meargă numai la bisericile de ritul lor.

Aşadar, Francisc Rákóczi I avusese de la soţia sa Helena un fiu cu numele  Francisc, născut la data de 4 septembrie 1676 şi o fiică, Iulia. Francisc Rákóczi I moare ca om tânăr de numai 31 de ani, la Muncaciu în 5 iulie 1676. Asupra văduvei, Helena, se abat mari influenţe ca să predea cetatea şi alte fortificaţii în proprietatea împăratului, dar ea s-a opus şi a apărat, cu ajutorul iobagilor, timp de trei ani proprietatea sa. Iobagii aveau tot interesul să o apere pe stăpâna lor, mai ales că generalii şi soldaţii austrieci le devastau casele şi satele. După doi ani de rezistenţă, Helena se vede nevoită să renunţe la cetate, pe care o predă în mâinile generalului Caraffa în 15 ianuarie 1688.

Urmează pentru familia Helenei vremuri grele. Astfel, ea este internată la Viena, fiica sa, Iulia, este dată la o mănăstire spre a fi crescută în spirit catolic, iar fratele Iuliei, Francisc , dat la învăţătură în mănăstirile iezuiţilor de Neuhaus şi de la Praga. După ce au crescut , Iulia se căsătoreşte cu generalul comite Robert Aspremont, iar lui Francisc după ce terminase studiile şi era de 20 de ani i s-a permis o călătorie în Italia şi de acolo la armata imperială din ţările renane, unde se purta un război greu cu regele Franţei, Ludovic al XIV –lea. În ducatul Hessen, junele Francisc o întâlneşte pe Carolina Amalia, fiică a principelui Carol de Hessen, pe care o ia în căsătorie, iar apoi, prin mijlocirea socrului său la împăratul Leopold, i s-au restituit câteva domenii părinteşti din Ungaria, unde se va intoarce cu consoarta sa.

După un timp, la casa lui Rákóczi se abate un aventurier francez, pe nume Longueval, fost ofiţer în armata imperială. Tânărul Rákóczi, cu mare uşurinţă îi acordă încredere. Astfel că după un timp, nu prea lung, îl însărcinează cu o misiune secretă şi cu o scrisoare către regele Ludovic, vrăjmaş de moarte al împăratului Leopold. Longueval în loc de a merge în Franţa se opreşte la Viena, unde transpuse scrisoarea şi denunţă tot ce ştia despre tânărul Rákóczi.

În 22 mai 1701 este ridicat din oraşul Sáros împreună cu soţia sa şi transportat sub escortă la Wiener Neustadt, unde consoarta sa este internată. În 7 noiembrie însă Rákóczi, ajutat de căpitanul Lehman, travestit în uniformă de ostaş scapă cu fuga călare pe un cal bun, pregătit la o văduvă din vecinătate. Lehman plăteşte trădarea cu viaţa, iar Rákóczi scapă ca prin minune şi fuge în Polonia, unde îl aşteaptă faimosul comite Bercsényi şi alţi câţiva unguri nemulţumiţi, refugiaţi dinaintea glonţului generalilor austrieci.

În urma antecedentelor, căzute în dizgraţia împăratului, pe capul lui Rákóczi, acum proscris, se pune un preţ mare. În felul acesta el va trăi în străinătate până în anul 1703. În acei doi ani, conspiraţiunile în Ungaria erau la ordinea zilei, conspiratorii însă nu dădeau peste o căpetenie care să-şi sacrifice viaţa pentru ei. Aşadar aceştia reveniseră la vechea lor tactică, aceea de a scoate castanele din foc cu mâinile altora, respectiv a rutenilor şi a românilor, întocmai cum prevăzuse generalul comite Rabutin în scrisoarea trimisă lui Kollonich. Aşa s-a şi întâmplat. Bieţii săteni şi un călugăr rutean, om bătrân, care purtase în braţe pe acest Francisc Rákóczi, merg până la el în Galiţia, îi jură credinţă şi îl roagă că la venirea sa în ţară să se pună în fruntea lor, a maselor de ţărani nemulţumiţi.

Francisc Rákóczi II s-a înduplecat şi în mai 1703 a proclamat o insurecţiune sub comanda sa. La început oastea lui era compusă doar din ţărani rău îmbrăcaţi, mai rău întreţinuţi şi dezorganizaţi, prin urmare i-a fost uşor lui Alecsandru Károlyi ca să bulverseze acea adunătură de oameni înarmaţi doar cu ceea ce aveau prin gospodărie; furci, topoare, coase, îmblăcii, pari şi alte unelte şi materiale contondente. De puşti nu putea fi vorba, doar cu totul izolat.

Imediat după înăbuşirea răscoalei, Alexandru Károlyi aleargă la Viena cu fală mare şi cu speranţa de a fi recompensat cât mai consistent şi mai strălucit, el însă fu primit acolo cu un aer rece şi de indiferenţă, cu îngâmfarea proprie bărbaţilor de stat care se ţin omnipotenţi, atotputernici. Atunci Károlyi, profund dezamăgit de atenţia ce i-a fost acordată şi cu un arzător dor de răzbunare, se întoarce în ţară şi trece de partea insurgenţilor, unde ca general îşi asumă un rol mare, până ce în 1711 acelaşi Karolyi se întoarce iarăşi de partea împăratului, trădându-l pe Francisc Rákóczi, faptă care va slăbi mult moralul curuţilor. Tot el, Alexandru Károlyi, dând dovadă de loialitate excesivă faţă de împărat, va mijloci în 1 mai 1711 pacea de la Satu Mare, pentru care va fi răsplătit de suveran mult mai mult decât valoarea trădării sale. Astfel în acelaşi an, 1711, este împroprietărit cu o suprafaţă de teren  de 150.000 de holduri (jugăre), un jugăr = 0,58 ha teren. Această colosală avere, dobândită prin trădarea aliatului său, Francisc Rákóczi II, adăugată la ce mai avea el, împreună formau un domeniu boieresc ce transpus în teren se întindea de la Sanislău până la Borleşti, aproape de Baia Mare. Astfel războiul curuţilor cu lobonţii se va termina în 1703 prin înfrângerea catastrofală a curuţilor.

Soarta ambiţiosului Francisc Rákóczi se va termina lamentabil. El ajunge străin în patria sa, postură din care va gusta pâinea exilului.  Va închide ochii pentru totdeauna, printre străini, la 8 aprilie 1733.

Dindeşti la 29 martie 2015                                Prof. Ioan Ciarnău

comentarii