„Dacul cel Rău” care a marcat pentru totdeauna istoria României
• publicat la: 11 octombrie 2015
La 11 octombrie 1593, Mihai Viteazu intră în Bucureşti şi urcă pe tronul Ţării Româneşti, după acceptarea sa de către Poarta Otomană.
Rar găsim o personalitate istorică autohtonă atât de controversată precum Mihai Viteazul. Victimă în egală măsură a exagerărilor cu orice preţ de care s-au făcut vinovaţi istoricii regimului comunist, precum şi al campaniilor voite de minimalizare şi defăimare a eroilor noştri, practicate cu osârdie aproape kominternistă de cei care ne rescriu astăzi istoria, Mihai Viteazul rămâne un subiect fabulos şi generos pentru orice însetat de adevăr.
Mult s-a vorbit şi scris despre victoriile Viteazului, despre marea sa Unire şi despre tristul şi nedreptul său sfârşit, şi mult se va mai scrie şi de acum încolo. Unul dintre numeroasele aspecte mai puţin cunoscute ale lui Mihai Viteazul ţine de importanţa pe care a avut-o acest voievod pe plan internaţional. Căci luptele şi viziunile sale politice au influenţat puternic jocurile politice ale puternicilor lumii de atunci.
În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, politica europeană de atunci se caracteriza prin reluarea confruntărilor habsburgo-otomane, atât unii, cât şi ceilaţi urmăreau deţinerea supremaţiei în regiunile central estice europene (în speţă teriotoriul fostului regat ungar) şi sud-est europene, adică Valahia şi Moldova.
Din aceste motive politico-strategice, prezenţa şi importanţa Ţărilor Române nu putea scăpa atenţiei forţelor beligerante. Aflăm aşadar din cronica raguzanului Giovanni de Marini Poli, că cele trei voievodate pot aduna peste 100.000 de războinici valoroşi (un număr considerabil pentru acele vremi), precum şi că prin cucerirea lor de către Habsburgi s-ar priva astfel aprovizionarea otomanilor cu alimente şi nutreţ pentru cai.
Încă o dată, ţinuturile noastre erau nimic altceva decât miză importantă şi câmpuri de. bătălie pentru puternicii Europei şi ai Asiei.
Singura soluţie care se impunea pe atunci, a fost ridicarea la luptă armată pentru evitarea dispariţiei statale, pericol impus aproape în egală măsură de Imperiul Otoman, Imperiul Romano-German, şi regatul polon. Amintesc că doar între anii 1580-1590, când era apogeul scoaterii la mezat a tronurilor Moldovei şi Munteniei, s-au jefuit din voievodate peste 3.450.000 galbeni…
La această sumă colosală se adăugau obligaţiile pentru Înalta Poartă, concertizate sub forma plătirii haraciului.În faţa acestor realităţi, Mihai Viteazul s-a angajat într-un adevărat conflict sângeros de lungă durată cu otomanii.
Singur în faţa unuia dintre cele mai puternice imperii din vremurile sale, Mihai Viteazul s-a văzut nevoit precum Mircea, Vlad şi Ştefan, să ceară ajutor material şi militar Apusului.
Pentru ca, la fel ca iluştrii săi înaintaşi, Viteazul să se vadă în cele din urmă profitat, trădat, furat şi lăsat singur în faţa tăvălugului otoman de către aceeaşi Europă Apuseană protestant-catolică.Europă care nu dorea de fapt protejarea valahilor ortodocşi, ci sacrificarea lor prin transformarea voievodatelor româneşti într-o zonă tampon de care să se lovească mereu otomanii distrugând-o treptat.
Astfel, Europa Apuseană scăpa de o populaţie incomodă, care refuzase secole întregi de tentative nereuşite de catolicizare (mai ales românii transilvăneni), concomitent cu slăbirea aparatului de luptă otoman care nu de puţine ori fusese înfrânt de naţia nesupusă şi dârză a valahilor.