PARASTASUL MARTIRILOR ȘI EROILOR NEAMULUI DIN 19 AUGUST 2020

• publicat la: 20 August 2020
PARASTASUL MARTIRILOR ȘI EROILOR NEAMULUI DIN 19 AUGUST 2020

În aceste zile de Mare Praznic al Adormirii Maicii Domnului am reflectat la câteva din învățăturile Duhovnicului Neamului, Părintele Justin Pîrvu care susținea că: „Ţara Românească este o ţară sfinţită, cu un popor sfinţit. Noi putem fi străjerul Europei. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!”. Da, am rămas străjerul Europei la flancul său de răsărit, după cum am fost străjeri, prin marii domnitori în timpurile trecute. Și mi-am mai amintit că la această proorocire făcea trimitere și Papa Ioan Paul al II-lea atunci când, coborând din avion la Bucureşti, s-a aplecat şi a sărutat pământul românesc, explicând că pe acest pământ, ştie Sanctitatea Sa că, se va ridica „Grădina lui Dumnezeu”. Această proorocire a fost făcută cu mulţi ani în urmă de un mistic indian. Avem, prin urmare, toate motivele să ne aplecăm asupra ei şi să o cercetăm cu toată seriozitatea. Inspirat de predica susținută de profesorul Ioan Coja la Mănăstirea Petru Vodă, pe 15 august 2009, redau mai jos cuvenitele gânduri pregătitoare Parastasului organizat pentru Eroii Martiri.

Ce motive avea Maica Domnului să aleagă, cu atâta generozitate și graţie divină, pe românii pentru onoarea de ai găzdui în propria grădină? Aflarea răspunsului la asemenea întrebări l-a făcut pe profesorul dr. Ioan Coja să cerceteze fapte ale părinţilor şi strămoşilor pentru care ar fi hărăzit României un asemenea destin aparte. Convingerea la care ajunge, ca bun cunoscător al istoriei Neamului Românesc, este că sunt multe faptele care, au plăcut mult dinaintea Maicii Domnului, dar sunt și piedici. Asaltaţi de neprieteni din toate zările, preocupaţi pentru a slăbi şi distruge temeliile încrederii în viitorul românesc, concluzia profesorului, împărtășită și de noi e una dezamăgitoare, dată de faptul că la vremea devenirii României o „Grădină a Maicii Domnului” locatari ai grădinii vor fi alte seminții, dacă evoluția urmează trendul actual. Și argumentele sunt multe, asupra lor vom stărui altă dată.

Printre faptele demne, enumerate ca motiv de mândrie şi fericire pentru orice român, născut pe aceste meleaguri binecuvântate, era amintit un cuprinzător pomelnic. Dintr-un început era pomenit Apostolul Andrei, primul dintre oameni care a „recunoscut în Iisus Hristos esenţa divină a făpturii Sale”. Iar în faptul că apostolului Andrei i-a revenit misiunea de a duce cuvântului Domnului în ţinuturile dunărene am putea vedea un semn de rod care a dat naştere unuia dintre puţinele popoare creştinate. Nu e scris, dar e păstrat mărturie în însăși limba română vorbită și amintirea prin nume a demnității unui popor – unic în istoria omenirii rămas nemuritor prin steagul dacic tricolor și prin Columna de la Roma. Amintire păstrată nu prin texte scrise ci prin cuvântul viu şi roditor purtat de graiul românesc, sau prin artefacte ca cele de la Tărtăria și Sinaia. Măreția și cultura primordială a literelor și cifrelor, inscripționate pe tăblițele de la Tărtăria și Sinaia, prin tezaurul dacic al brățărilor și cosonilor de aur, rămase ca mărturii care duc spre o civilizație de început. Roiurile de popoare și formarea continentului European ar fi un alt temei de mândrie strămoșească. Reținem atenția asupra acestui „detaliu” primordial, și anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioară latinei (care apare abia în secolul VI î.Ch.) și că, în consecință, limba română nu se trage din latină, pentru că, deși din sunt din aceeași familie, exista istoric înaintea latinei, deci este o limba proto-latină. Acest aspect a fost întărit și de către oficiali de la Roma care susțineau, fără a detalia, că de fapt latina provenea din limba vorbită de strămoșii românilor.

Un exemplu răscolitor de credință este desigur cel al Brâncovenilor. Ce a fost în mintea sultanului care l-a pus pe Vodă Constantin Brâncoveanu să aleagă între credinţa sa în Iisus, la schimb cu viaţa proprie şi a celor cinci feciori ai săi? Sultanul atotputernic (precum un primar) era ferm convins că Brâncoveanu va ceda, că voievodul român se va lepăda de credinţa străbună şi va trece la religia musulmană. „Osândit să nu facă politica armelor, Constantin Brâncoveanu a făcut în schimb marea politică a culturii”, scria Nicolae Iorga despre marele domn al Ţării Româneşti, subliniind importanţa pe care acesta a acordat-o vieţii culturale, în timpul celor 26 de ani de domnie (1688-1714). Brâncoveanu a încurajat arta, a contribuit la tipărirea multor cărţi şi la ctitorirea de aşezăminte bisericeşti într-un stil arhitectural aparte, care avea să-i poarte numele.

Era atât de sigur sultanul de reușită încât a făcut un veritabil spectacol din acel moment al condamnării brâncovenilor încât a invitat să asiste la „biruinţa Islamului asupra Crucii” pe toţi ambasadorii de la Constantinopol, reprezentanţi ai statelor europene, creştine. Mai mult, ca batjocura să fie deplină a fost aleasă ca zi a acestui martiraj, ruşinos, ziua de 15 august 1714, adică ziua Sfintei Marii, a Adormirii Maicii Domnului. Au murit pe rând decapitaţi, ultimul pierind Brâncoveanu după ce a asistat la uciderea copiilor săi… O asemenea tragedie nu se mai cunoaşte în toată istoria întregii omeniri, indiferent de religie… Ce s-ar fi întâmplat dacă Vodă Constantin Brâncoveanu accepta să se turcească? Dacă Brâncoveanu s-ar fi lepădat de credinţa sa ar fi „însemnat o pată de ruşine pe obrazul întregii creştinătăţi, dar mai ales pe obrazul neamului românesc, căci s-ar fi pus imediat stigmatul veşnic al laşităţii, al inconsistenţei şi superficialităţii sufleteşti la nivel etnic, şi ar fi făcut de ocară numele de român pentru toţi vecii!”.

Gândul mă poartă pe firul istoriei spre Mihai Eminescu și alesele cuvinte ale limbii române. Şi nu mi se pare deloc întâmplător că poetul naţional este autorul unor poezii închinate Maicii Domnului deosebit de frumoase. Cunoaşteţi poezia O, mamă, dulce mamă… Cuvântul dulce îi venise poetului când spune Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?, ceea ce ne îngăduie să conchidem, susținea fostul senator al României Ioan Coja, că „Eminescu pentru mamă-sa şi România nutrea un sentiment identic”. Eminescu nu a murit nebun, atins de o boală ruşinoasă, ci a murit cu zile, ca victimă a iubirii sale pentru Ţară, propriu zis ca un martir al credinţei într-o soartă mai bună la care neamul său avea dreptul, după cum susținea Alexandru Vlahuță.

Dascălului universitar de limba română Dr. Ioan Coja, adăuga la „inventarul marilor performanţe sufleteşti ale Neamului românesc” cuvântul: omenie. În nici una dintre limbile pământului omenia românească nu are echivalent! Sau pentru verbul a omeni! Om, și familia de derivate şi compuse sunt mai numeroase şi mai interesante decât în orice altă limbă! Ce înseamnă asta altceva decât dragoste şi respect la români pentru fiinţa Omului, zămislită după chipul Domnului?! Respectul faţă de OM fiind nedespărţit de respectul şi dragostea pentru Dumnezeu, pentru Fiul Domnului şi Maica Sa preacinstită! Și toate la un loc însemnă cultură.

Cu ce și cum a supărat-o primarul Ilie Bolojan pe Maica Domnului?

Nădejdea românilor exprimată în graiul bihorenilor la „spargerea lumii”, în 1918, era sintetic cuprinsă în formula: „Cu noi este Dumnezeu!”, după cum stau mărturie documentele citate de mai mulți autori ai valorosului volum de comunicări științifice coordonat de Dr. Augustin Țărău, scos de Muzeul Orașului Oradea, la Centenarul Marii Uniri. Avem suficiente motive să fim mândri de norocul că suntem români și să fim recunoscători pronie Cerești. Un noroc mai mare nici că se putea!

Grădina Maicii Domnului” de la intenţie până la faptă mai are de aşteptat, căci uneori se pot ivi şi motive de răzgândire, de renunţare la proiectul iniţial. Să fie oare și „crima de demolare” a statui Voievodului Mihai Viteazul – din Oradea – simbolul de permanență națională – un motiv de amânare ori de supărare? Mă întreb, nu cumva există motive, oferite tot de români, pentru ca Maica Domnului să sufere din această pricina, să se întristeze de răutăţile şi fărădelegile făcute şi să-şi întoarcă privirile îndurerate de spectacolul grotesc oferit de nevrednicia spânzurării Viteazului Voievod în cârligul macaralei demolatoare? Nu cumva orădenii au rămas orfani în urma isprăvi nemaipomenit de jenante ale făptaşului viceprimar Florin Birta, împins și supravegheat de la balcon de primarul Ilie Bolojan, la crima culturală dezgustătoare, cutremurătoare? Răspunsul ne pune în faţă un lung inventar de păcate și ilegalități bine ştiute, săvârșite, în mai 2019, de cei chemați a face și aplica legea. Oricum cel botezat, la debutul său cu poezia De-aș avea, în revista orădeanului Iosif Vulcan, „Familia”, cu numele: Mihai Eminescu, nu ar califica fapta decât aparținătoare „neamului de ucigași”. „Patriotismul nu este iubirea țărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară” – scria Eminescu în Ziarul „Timpul”, din 22 iulie 1880, iar un an mai târziu, pe 1 aprilie 1881 lărgea conceptul cu afirmația: „ A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc”. Pentru a pregăti „grădina edenică” e nevoie de fapte ziditoare, de armonie și înțelegere.

Un capitol de istorie, neplăcut Maicii Domnului, îl constituie crimele. Între aceste crime asasinarea conducătorilor fiind cele mai abominabile și răsunătoare fapte ale trecutului. În urmă cu 80 de ani, după sinistrul pact Ribbentrop-Molotv din 23 august 1939, trupul României Mari a fost sfârtecat, mai întâi prin înaintarea tancurilor sovietice care au tăiat retragerea din Basarabia a armatei române, după ultimatumul din 26/28 iunie 1940, iar apoi prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940, Ardealul spintecat de creionul bont al lui Hitler, cu o înaintare supravegheată de pe cal de amiralul Horthy Mikpș, cu întregul cortegiu de atrocități și crime al căror ținte au fost românii.

Cronicile compatrioților maghiari, înainte de descălecarea în Panonia, scotoceau în adâncul istoriei europene pentru a născoci o „înrudire cu hunii”, pentru a crea senzație teribilă. Strădanii rămase fără dovezi, după cum spunea însuși cronicarul Anonymus că „nu a fost martor la evenimente ci s-a inspirat din cronici trecute”. După cum istorisește Griselini, pe vremea când „hunii nelinișteau părțile Daciei, episcopul Nichita, ca apostol al Daciei, introdusese religia creștină printre cei care rămăsese în urma coloniilor romane”, astfel că pe la finele secolului al patrulea liturghia ortodoxă se săvârșea în biserica creștină și „se lățise și printre huni”. Așadar, fără legătură cu hunii, ungurii râvneau la faima lui Attila, al cărui ecou ca „bici al lui Dumnezeu” răzbătuse până la ei după cum în cartea a patra despre Huni, amintea și Nicolo Zeno. Pentru că lucrarea sa avea ca izvoare scrierile lui Iordanes, Priscus istoricul și Dio Casius, Nicolo Zeno s-a simțit obligat a aminti originea hunilor care erau „după mamă de origine getică, descendenți de la femeile vrăjitoare, din armata lui Filimer, care se pricepeau la farmece malefice, motiv pentru care acesta a fost nevoit să le alunge în sălbăticie unde trăiau bărbați sălbatici, din unirea cărora au ieșit: hunii”. La venirea ungurilor în „noua patrie”, adică a românilor, aveau a lua cunoștință de existența acestei credințe, ba chiar să fie botezați, precum Gyula, urmașul lui Tuhutum, în ortodoxia Constantinopolului, de unde l-a adus cu sine pe episcopul Ieroteiu, care i-a botezat și pe fiica sa Șarolta, și chiar a primit botezul și „Regele cel Sfânt Ștefan”, întemeietorul regatului, care în schimbul coroanei primită de la Papa Silvestru al II-lea a trecut la catolicism, și sub semnul amenințării cu sabia poporul l-a urmat (Extras din capitolul Gânduri de însoțire al cărții mele Pași pe caldarâm).

Pe vremea marelui Voievod Mihai Viteazul, Mitropolia ortodoxă de Alba Iulia a fost restatornicită, de cel care se intitulase „Domn al Țării Românești și Ardealului  și a toată țara Moldovei ”, recunoscut și susținut financiar de Împăratul Rudolf al II-lea, și etichetat „fiu și nobil bărbat”, pentru biruința sa asupra păgânătății, de către Papa Clement al VIII-lea (scrisoare din 16 august 1597) susținut numai cu rugăciuni și cu beneficiul de „mântuire şi binecuvântare apostolică, lăudăm foarte mult acea nobleţe sufletească pe care tu o arăţi, precum şi statornicia”, în credință dar scrisoarea lui Mihai ar fi fost, desigur, cu mult mai plăcută dacă ar fi vestit „acel lucru pe care, din voinţă proteguitoare către tine, îl aşteptam cu nerăbdare încă de multă vreme şi, fără îndoială, dorim să fi ascultat de sfatul cel bun, ca lepădând orice schismă şi orice greşeli, să primeşti cu toată inima unirea cu biserica catolică şi apostolică (…)” menționa scrisoarea de răspuns a papei din 28 aprilie 1601. Abia dacă vei trece la catolicism, îl avertiza papa, te vom „sprijini cu întreagă vrerea şi dragostea şi ţie, orice prilej s-ar ivi, îţi vom fi, cu voia Domnului, într-ajutor, în cele solicitate de tine cu întâietate şi în cele ce le socoteşti potrivite pentru a acţiona cel mai bine”. De vei face aceasta şi „vei chema mai statornic bunăvoinţa noastră faţă de tine, toate ţi se vor rândui cu folos şi noroc”. îl sfătuia cu bunătate Clement al VIII-lea. Refuzul lui Mihai Viteazul, în cinci dintre scrisorile îndreptate spre scaunul papal de la Vatican, de fiecare dată, direct sau diplomatic, dar cu precizarea că el „luptă pentru creştinătate”, a făcut din Papa de la Roma un adversar consecvent, autor moral, împreună cu Rudolf al II-lea de Habsburg, al asasinării Voievodului valah, pe 19 august 1601. Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”.

Am recurs la exemlul a doi dintre marii domni români care au rămas statornici în credință: Mihai de a refuza oferta papală de trecere la catolicism și Brâncoveanu de a declina oferta sultanului de a împărtăși credința musulmană! În legătură cu domnia marelui Voevod Mihai Viteazul, cu unirea realizată de el a celor trei ţări Dacice/cele trei Valahii, „Pohta ce-a Puhtit-o” Voievodul întregitor de ţară, în legătură cu dorinţa acestuia, atât de des afirmată, de eliberare a Constantinopolului şi a Ierusalimului, dar legat şi de asasinarea sa, profesorul I. Lupaş concluzionează într-un mod firesc într-unul din studiile sale: „Ce înfăţişare ar fi putut lua istoria neamului nostru, dacă Mihai n-ar fi căzut pradă asasinilor simbriaşi ai lui Basta, duşmanilor săi şi ai poporului nostru! Ideea de patrie, ideea de neam şi ideea creştină ar fi putut să aibă încă timp de 2-3 decenii un aprig luptător şi un stegar neîntrecut în persoana lui Mihai Viteazul, care după necontenitele războaie şi zbuciumări, – dacă s-ar fi putut învrednici de câţiva ani de cârmuire pașnică, – nu ar fi lipsit să se aşeze de pe atunci, temeinic şi durabil, piatra cea din capul unghiului pentru măreaţa clădire a unităţii noastre naţionale-politice. Oamenii l-au pierdut pe Mihai, dar iată – după neclintita lui credinţă creştinească ortodoxă – l-a răsplătit Dumnezeu!”. Şi concluzia profesorului se poate raporta şi la alţi mari voievozi ori conducători pe care naţiunea română i-a avut, dar care au fost înlăturaţi de la putere ori asasinaţi, la rândul lor, din aceleaşi interese politice ostile naţiunii noastre: Vlad Ţepeş, Ioan Vodă cel Cumplit, Horea, Cloşca şi Crişan, Sfinţii Martiri Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Mareşalul Ion Antonescu şi mulţi, mulţi alţii. Nu poate fi omis, din această enumerare sumară, Mihai Eminescu, geniul nostru naţional, dacologul de excepţie, cel mai mare naţionalist român, asasinat şi el, la rându-i. Abia generațiile unioniste, angajate în lupta pentru crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor. Și a sosit și ziua mult așteptată al decretării lor ca Martiri Eroi ai neamului, și poate, cât mai curând posibil, ne vom închina, în mod oficial, la icoana marelui Voievod valah, spaima lumii otomane, inclusiv după moartea sa, speranţa creştinilor şi a creştinătăţii, a lumii ortodoxe în primul rând, din motivele mai sus arătate, simbolul unităţii noastre naţionale. Fapta lui măreață a rămas în conștiința națională românească ca o poruncă sacră. Și pe acolo pe unde a trecut Viteazul, românii l-au preamărit. Așa și militarii grupați în Asociația Culturală „Mihai Viteazul” din Oradea, l-au eternizat în bronzul ecvestru și l-au înălțat pe soclu, în Piața Unirii, pe 19 august 1994. Ce au făcut edilii din Oradea, în mai 2019?

După uciderea mișelească a Viteazului, prin legi administrative, s-au impus în Transilvania religiile calvină, luterană, catolică și unitariană, religia românească fiind doar tolerată, ca și națiunea. Pe măsură ce limba slavă a fost înlocuită de cea română, iar slujbele erau pricepute și nu bolborosite de poporul credincios și sprijinul efectiv al clerului a fost mult mai mare. Principele Rákoczy I, văzând că influența mitropolitului de Alba Iulia, Ilia Joreste creștea, a pus la cale înlăturarea sa, la 1643, mergând până la confiscarea averii și deferirea către organele de justiție pe motiv ca să nu mai „murdărească cu vreo pată”, nici oficiul de preot „simplum, să se dezbrace cu totul de popie”.

În chip asemănător primarul Ilie Bolojan l-a schimbat pe Voievodul Mihai Viteazul, cu regele Ferdinand I, cel încoronat la Alba Iuliu sub un baldachin, căci Catedrala Încoronării, construită anume pentru eveniment, nu era demnă de religia lui catolică, deși coroana și poporul peste care domnea îi plăceau. Un german, fie și rege, după ce s-a declarat „bun român” și se străduia să vorbească românește, oricât persevera, tot nu simțea românește, altminteri nici o opreliște, venită chiar și de la Papa de la Roma, nu l-ar fi împiedicat să primească mir-ungerea patriarhului ortodox. Prin gestul făcut, echivalent cu o crimă culturală, precum „botnița” din omenie, oricât de bun gospodar pari a fi, tot de descalifici ca om, ca român, domnule primar. Și primul, și cel mai usturător, afront a fost dat de militari, în corpore, prin absența de la „procesiunea” de înălțare „reparatorie” a regelui Ferdinand pe soclul altuia (prin demolarea Viteazului). Nu a înțeles oare Ilie Bolojan, că o demolare horthystă (de acum 80 de ani a statuii regelui Ferdinand) nu poate fi „reparată” printr-o înlocuire („relocare”) nedemnă. Nu știe că nu se poate înlocui trecutul!, și asta cu atât mai mult cu cât se pretinde omul legii. S-a alterat spiritul românului Ilie Bolojan, sau ONG-ul „Casa regală” face oferte (de tip muzeal-francmasonic?), și vrea restaurația pe care cetățenii de rând din Oradea nu o pricep? A uitat oare profetica poezie a Luceafărului: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”?

Și ca o paralelă cu trecutul amintesc ce spunea Emil Loteanu, preluând informația de la Dr. Grid Modorcea (Botnița istoriei, Art-Emis, 15 august 2020) despre episodul când el a fost „obligat să facă o mare crimă”, pentru care se simțea vinovat, pentru că a acceptat comanda Mosfilm, să facă filmul „Luceafărul”, în care „Eminescu era îmbrăcat în rubașcă, la fel Caragiale și celelalte personaje, pe care le-a rusificat, și în tot filmul nu apărea nici un nume de localitate românească, nici un cuvânt despre locurile unde a trăit Eminescu, ca și cum România nici nu exista. Și el a spus că rușii i-au comandat să facă un film prin care să-l „asimileze pe Eminescu istoriei și culturii rusești. Un Eminescu rus sau sovietic!”. Ce statui vom mai vedea în Oradea, dacă întâiul unificator nu are loc, domnule primar Ilie Bolojan?, căci nume ca „Nagyvárad și Grosswardein” avem.

Marile puteri cuceritoare au pus „botniță” neamurilor cucerite, voind chiar să le anihileze, după cum au procedat ungurii horthyști cu românii, nemții cu evreii, acum 80 de ani, și au șters toate însemnele românești din Oradea (document la dispoziție), privitor la demolarea statui regelui Ferdinand în septembrie 1940. Dar una este să se întâmple asemenea isprăvi făcute de străini de neam și țară, și cu totul alta să se petreacă din îndemn interior. Trăim oare o agresiune asemănătoare din partea celor care ne conduc destinele și pentru a nu le observa gesturile ne obligă să ne punem „botniță”?

La comemorarea Martirilor Eroi ai Neamului Românesc din 19 august 2020, în pomenirea zilei asasinării pe câmpia de la Turda a marelui Voievod unificator (1601): Mihai Viteazul, Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, este și motiv de mândrie și prețuire pe care militarii reuniți în „Asociația Culturală „Mihai Viteazul” Oradea” l-au zămislit în eternitatea bronzului, cu speranța că dreptatea justițiară este una corectă și că revenirea la situația inițială este doar o chestiune de timp.

Așa cum a dăinuit 25 de ani în Piața Unirii din Oradea și în inima curată a oricărui român, așa trebuie să vegheze Mihai Viteazul și în continuare din acel loc la unitatea neamului românesc.

 

În Sala Mare a Primăriei Oradea, stă icoana Maicii Domnului, Preasfânta Ocrotitoare a oraşului Oradea. E montată pe peretele de la intrarea în Sala „general Traian Moşoiu”, reprezentând brâul Maicii Domnului, cu mâinile ridicate în semn de ocrotire, dar şi de rugăciune. Sub paza ei apare zugrăvită imaginea Primăriei şi a vechii Cetăţi Oradea. Consiliul Local a decis pin Hotărâre acest lucru în anul 2002, când a declarat-o pe Fecioara Maria, ca patroană spirituală a Municipiului de pe Crişul Repede.

Dacă apelăm la filiera romano-catolică, pentru explicații mai în detaliu oferite de Pr. Fodor József, acesta duce povestea pe firul legendelor care îl au ca întemeietor al orașului pe Regele Ladislau (1077-1095) și care ar fi avut un vis, în care i-a apărut Fecioara Maria, cerându-i să zidească o biserică închinată ei. „Ladislau hotărăşte să ridice în centrul cetăţii o mănăstire cu hramul „Maicii Domnului”, numind acel loc Varad, iar Fecioara Maria ocrotitoarea ei”, susținea vicarul general, de la acea dată, al Episcopiei de Oradea. Desigur, că legendele citate, conservă bine cunoscuta tendință a ungurilor de asumare a primatului, la orice, și nu au scăpat nici această ocazie pentru revendicarea Fecioarei Maria ca patroană spirituală a Episcopiei romano-catolice.

Și dacă e „a miénk” atunci… Pentru ca afirmația să nu rămână nesusținută de argumente istorice fac următoarea trimitere la textul dintr-un capitol dn Pași pe caldarâm. Multă vreme, spațiul dintre Munții Apuseni și râul Tisa a „zăcut” într-o profundă tăcere istorică. Lăsat spațiu liber de către romani între Dacia și Panonia, cuprins de păduri dese a adăpostit băștinașii, urmași ai dacilor liberi. Cele mai vechi izvoare amintesc de legăturile localnicilor cu romanitatea orientală a Bizanțului și cu lumea Europei Centrale, îndeosebi cu statele germane, dublată de o diversitate a culturii spirituale. Hotărâtoare a fost influența regatului ungar, după a doua sa creștinare și orientarea sa religioasă occidentală. Cu toate acestea, mentalitatea credinței, la nivelul obștilor românești, a dat românilor „forma mentis proprie și distinctă. Așezările ungurești (catolice, apoi calvine) situate de-a lungul râurilor au păstrat matricea identitară latină, care nu diferea de cea din satele românești”. Definirea începutului Evului Mediu rămâne o problemă deschisă în ce privește istoria vestului românesc a formațiunilor prestatale, concretizate de ducatul lui Menumorut, ultimul conducător potrivit narațiunilor lui Anonymus. De la acel sfârșit al evului mediu, până la epoca modernă, marcată de cucerirea cetății Oradea de către austrieci, la 1692, este consemnată prezența ungurilor pe acele locuri. Moment marcat de unguri în 1892, la 200 de ani (ca un elogiu de mulțumire față de poziția căpătată, în cadrul monarhiei bicefale), era de înțeles. Dar ce s-a făcut în 1992, cu ce scop au așezat, reprezentanții unei formațiuni politice etnice maghiare, încă o placă cu text aproape identic, cu diferența că era la 300 de ani, nu se știe. Oricum pe cetățeanul român – eu fiind trăitor al urbei -, nu l-au consultat, dar l-au implicat cu încă o placă comemorativă așezată în centru orașului Oradea, lângă cea veche. Pe meleaguri ardelene conviețuirea a fost tulburată de mișcări agitatoare de spirite, care nu țineau seama de învățătura creștină a iubirii aproapelui. Acest dar a fost rânduit cu rost de Marele Creator universal. Cu toată evidența crengii comune de descendență arpadiano-menumorută, și a familiilor mixte existente în Ardeal, dovedită și scriptic prin cronicile maghiare, care dau o adâncă semnificație în realitate acestui sentiment uman al Respectului și bunei vecinătăți, concluzia rezultată din cântărirea evenimentelor, se îndreaptă spre esențial: armonia rămâne un deziderat de viitor. Cu prietenie și respect zic și astăzi Jo nápót szómszéd!

În final pune întrebarea: Fi-va Oradea în „Grădina Maici Domului” domnule Ilie Bolojan, ori ați supărat-o? Aplicase-va legea omertei și presa va omite lipsa domnie voastre de la Parastasul martirilor și eroilor neamului din 19 august 2020? Vom trăi și vom vedea. Ca și altă dată vă salut cu ostășeasca formulă: Am onoarea domnule Primar!

Dumneavoastră?

Colonel r. Dr. Constantin MOȘINCAT

Secretarul Asociației „Mihai Viteazul” Oradea

19 august 2020, la Parastasul de Pomenire

Lasati un comentariu