80 de ani de lacrimi de la strigătul de durere al românilor din 1940

• publicat la: 5 October 2020
80 de ani de lacrimi de la strigătul de durere al românilor din 1940

Început de Octombrie 1940 – Început de Octombrie 2020. 80 de ani de lacrimi de la strigătul de durere al românilor scoși din casele lor de ocupanții hortyști. Umiliți, bătuți, torturați, scene care nu au putut fi povestite decât după mulți ani de către cei care au supraviețuit ororilor.

Avem dreptul să ne plângem bunicii și părinții. Avem obligația de a ne spune istoria copiilor noștri. Nu uita, Darie!

,,Fost-au vremuri grele, vremi de pribegie,
Vremi de grea durere şi de asuprire.

Dar toate trecură, căci un proverb român,
Spune: apa trece, dar pietrele rămân.,,

Mama își amintea lacrimile vărsate, în ziua când, jandarmii ungurii au intrat în Rădulești, sat situat la 1,5 km de drumul Carei-Tășnad, și i-au scos forțat să întâmpine armata lui Horthy. Nu puteam să ne bucurăm. Aveam 15 ani pe atunci și ne sfătuia mama să ne păzim. Mergeam la școală, numai că din Pir (de lângă Carei), ne-a venit o învățătoare nouă care „încerca să ne învețe ungurește. Dar cum nimeni nu știa, ne-a învățat ceva cântând”. Și prinde mama a cânta ceva ungurește, cuvinte memorate pe care nici atunci și nici astăzi nu știa ce înseamnă, dar cântecul nu l-a uitat.

Unchiul Văsălica Buboi, sergentul de la cazemate, a crezut că a scăpat de cătănie. La nici un an l-au recrutat în trupele lui Horthy, ca pe alți feciori români din sat. Calvarul pentru ei a fost și mai mare: ordinele se „zbierau ungurește”, căci nu erau pricepute, la început. Iar gradul lui de sergent rămăsese doar o amintire. A fost soldat într-o unitate de geniu, destinată a face tranșee în spatele frontului. Așa a dus-o până în 1945, iarna, când a căzut prizonier, la ruși, de unde a avut norocul să scape prin 1947. Mă aflam în delegație la Arhivele Militare din Budapesta când, foștii soldați primeau ceva despăgubiri financiare de la unguri. Numai unchiul Văsălica nu. Iar cei de la evidență se lăudau cu sistemul lor. Așa că i-am testat. Surpriză, deși știam că servise 4 ani în armata lui Horthy, chiar la dresa oficială, răspunsul a fost negativ. Am elucidat motivul: evidența la unguri era ținută pe baza prenumelui de mamă. Așa am venit acasă cu Adeverința pentru care sergentul român a primit de la unguri câțiva forinți, iar de la români, numai izmenele pe el, când a plecat din Ceica, în 1940.

Nu același noroc l-au avut următorii consăteni, al căror oseminte zac prin locuri necunoscute.

De la capătul de Nord a satului numele lor: Ioan Iloc, și Ioan Barbuș(ce au pierit până în război la Marghita), Mihai Țârlea, Ștefan Țolaș, Mihai Diheneș, Petru Țârlea, Teodor Țurcaș, Nicolae Țolaș, și Dumitru Buboi (mutat la Cig) – penultimul cumnat, iar ultimul frate de-al mamei, rămași pe câmpurile de luptă, fără ca urmașii să aibă informații despre ei. Odată poate comunitatea și urmașii se vor gândi să le ridice un semn de aminitire pentru martirajul lor. Până atunci și simpla pomenire a numelui lor constituie un pios omagiu.

În zona Careiului sunt cei mai mulţi refugiaţi, persoane care au suferit de pe urma instaurării regimului hortyist în Ardealul de Nord, sunt sate româneşti ai căror locuitori au trebuit să-şi  părăsească  gospodăriile şi avutul de o viaţă ca să îşi salveze viaţa lor şi a familiei lor.

Unii au ajuns în Maramureș, alții prin Petroșani, alții prin Deva, Alba Iulia, cert e că toți au fost împrăștiați în toate colțurile țării.

…în septembrie 1940, mai  pe la sfârşit, a început iadul pe pământ. Au venit peste noi de la Carăi nişte huligani maghiari ..noaptea…şi ne-au bătut…am fugit unde am putut, pe hotar, la Vezendi. Ziua, când ne-am întors, toate geamurile de la căşi erau sparte, nu mai aveam animale..tot tot era distrus…apoi o trebuit să plecăm. Toţi bărbaţii o fost duşi la primărie şi jos în beci o fost bătuţi şi puşi să semneze că ei vor să plece de la casele lor de bună voie de aici. După ce  o semnat o venit acasă şi ne-o dus pe toţi la gară în Carăi. Acolo am stat vreo 5 zile şi apoi am fost băgaţi în vagoane de marfă şi duşi la Bekescsaba. Noi eram în familie 7 copii. După ce am ajuns în gară la Bekescsaba ne-o închis în vagoane de dinafară, cu lacăte dar una din uşi nu o fost închisă bine şi pe acolo am băgat copii subţirei să iasă şi să deschidă şi celelate uşi.  Norocul nostru o fost că o fost cu noi şi Niculiţă Han care ştia vorbi tăte limbile şi o ştiut şi nemţeşte. Dimineaţa o tras pe altă linie lângă noi un tren de nemţi , cu soldaţi şi căpitani şi Niculăiţă a nost o strigat Heil Hitler şi atunci nemţii o întrebat că ce fac cu noi …şi aşa am ajuns să ne ducă  la Tecuci şi nu unde o vrut ungurii.

Pe vremea aia erau la putere legionarii şi în gară la Tecuci ne-o dat apă şi mâncare şi ceai că eram vai de noi. Am ajuns toţi la Petroşani apoi,  da după ce o fost explozia de la mină  unde o murit şi doi din sat de la noi am plecat mulţi la Sebeş. Acolo am lucrat cu tata în fabrica de cherestea. Încă 6 familii din Ianculeşti mai erau cu noi acolo la Sebeş, povestea în 2016 Dumitru Oneţ ( Gheorghe a Rîghii) din Ianculești.

Preotul din satul Ianculești din anul 1940 povestește  ce s-a petrecut  la intrarea ocupanților hortysti în zonă….,,eu şi alţi români din Ianculeşti am fost ridicaţi de jandarmii unguri cu pană de cocoş la pălărie şi am fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei din Carei. Soţia mea a fost alungată din casa parohială, apoi bătută cu sălbăticie. Nu s-a ţinut cont că este femeie şi mamă. După trei zile am fost eliberaţi. Când am ajuns în Ianculeşti, am găsit satul devastat de bande de huligani unguri din Carei, Tiream, Petreşti, Sanislău, Ciumeşti, împreună cu alţii veniţi din Ungaria care au terorizat prin bătăi sălbatice sătenii. Au fost sparte toate geamurile caselor, la unele le-au scos şi uşile, apoi au desfăcut gardurile, au furat tot ce găseau: haine, cereale, animale şi păsări. La stogurile de fân din grădini le-au dat foc. Era un coşmar apocaliptic. Biserica a fost pângărită cu fecale umane şi animaliere, au spart geamurile şi uşa de la intrare, apoi băncile şi iconostasul. Acele bande veneau noaptea, plini de băutură şi ură animalică, dansau în jurul focului şi cântau cântece revanşarde antiromâneşti. În fiecare noapte se trăgeau focuri de armă asupra oamenilor care circulau prin sat. Mulţi români au fugit în câmp împreună cu familiile şi copiii pentru a nu fi ucişi. Cei care erau prinşi, indiferent că era femeie sau bărbat, erau dezbrăcaţi la pielea goală, fiind bătuţi până îşi pierdeau cunoştinţa, după care erau aruncaţi în şanţuri. Aceeaşi ură se manifesta şi asupra învăţătorilor şi a profesorilor. Fasciştii-hortyşti urmăreau ca românii din sat să nu aibă conducători. În zilele de 11, 12, 13 octombrie 1940, o haită mare de unguri-hortyşti din Carei, condusă de preotul reformat, înarmaţi cu puşti, pari, furci, securi, lanţuri şi alte corpuri contondente, însoţiţi de jandarmi, au rănit 26 de români din care doi au murit pe loc. În ziua de 15 octombrie 1940, o trupă de jandarmi însoţiţi de huligani unguri din Carei, s-au deplasat în satul nostru. I-au scos în stradă pe toţi românii în centrul satului, apoi i-au încolonat pe patru rânduri. Cei răniţi au fost puşi pe tărgi improvizate, apoi au fost conduşi pe jos 7 km până la gara din Carei, urcaţi în vagoane de vite şi expediaţi spre frontiera cu România. La plecarea noastră din sat nu am avut voie să luăm nimic. Totuşi unii dintre noi am pus alimente şi apă. Nu am putut nici să-i îngropăm pe cei care au fost ucişi. Până la frontiera cu România, dintre cei răniţi au mai decedat patru persoane. Să vezi şi să nu crezi: la gara din Carei am fost învinovăţiţi că ne-am răsculat împotriva ungurilor şi că nu am vrut să predăm armele şi muniţiile pe care le deţineam precum şi că am ascuns drapelele româneşti, iar cele ungureşti le-am ars şi nu am vrut să le arborăm. După alungarea noastră, în casele noastre au fost aduşi din Ungaria cetăţeni unguri din formaţia paramilitară „Vitez Rend” (din „Ordinul Vitejilor”),,.

Nici în celelalte sate de români nu a fost  liniște.  Tot ce era românesc trebuia să dispară…oameni, biserici, obiceiuri, tradiții, istorie. Nu a fost să fie. Românii nu au renunțat  la identitastea lor și după cei 4 ani de grea pribegie s-au întors la casele lor după ce Armata Română a eliberat zona Carei la data de 25 octombrie 1944.

Așa cum fiecare popor  își plânge înaintașii pentru suferințele îndurate în anumite momente ale istoriei așa și românii varsă lacrimi nu doar de durere pentru chinurile strămoșilor lor ci și de recunoștință pentru sacrificiul lor care nu a permis înfrângerea neamului românesc.

Veșnica lor pomenire din veac în veac!

Buletin de Carei

https://www.buletindecarei.ro/2020/08/durerea-si-lacrimile-de-acum-80-de-ani-marturii-din-ianculesti-radulestitiream-horea.html

comentarii

de Off la 6 October 2020 - 10:48

Vai si jale. Doar speram ca nu a fost ultima.

de Buletin de Carei la 6 October 2020 - 12:57

E ultima comemorare la 80 de ani. Anul viitor va fi la 81 de ani.

Lasati un comentariu