S-a întâmplat în 3 august 1919: În timp ce în Europa începuse reconstrucţia după primul război mondial, România a mai avut de dus un război cu Ungaria bolşevică. Pe 3 august, trupele româneşti intrau în Budapesta…
La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori din Brigada 4 Roşiori, comandate de colonelul Ruşescu, au pornit spre Budapesta unde au ajuns spre seară, pe la ora 18.00. Istoriografia a consemnat, însă, data eliberării Budapestei de bolşevism ca fiind 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei. De ce? Simplu, din orgoliu… Proclamarea Republicii Sovietice a Sfaturilor în Ungaria, la 21 martie 1919, şi salutarea cu entuziasm a noii orânduiri de către Lenin au neliniştit Puterile Aliate; într-o Europă suferindă după patru ani de conflict devastator, bolşevismul era privit ca o reală ameninţare pentru bătrânul continent.
După eşuarea tratativelor dintre aliaţi şi guvernul Bela Kun, armata maghiară a atacat violent trupele române în munţii Apuseni în noaptea de 15-16 aprilie 1919, acţiune urmată aproape imediat de contraofensiva armatei române. În faţa celor aproximativ aproximativ 60.000 de soldaţi maghiari se găseau 6 divizii româneşti de infanterie şi 3 brigăzi de cavalerie, în total circa 64.000 de ostaşi. În doar cinci zile de operaţii, Armata Română a eliberat marile centre Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta. Linia frontului se întindea la nord până la Tisa, iar spre sud până la Mureş.
Informaţiile existente ulterior arătau că, după ocuparea aliniamentului stabilit la Conferinţa de Pace de la Paris, inamicul îşi concentrase forţele la nord de Debreţin. În consecinţă, Marele Cartier General a intervenit pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor române până la Tisa. După ce trupele române au atins acest aliniament până la 1 mai, Înaltul Comandament Ungar a planificat o ofensivă pe scară largă cu trecerea Tisei în mai multe sectoare cu trei grupuri de asalt, cu o eventuală joncţiune cu trupele bolşevice din Ucraina.
Ofensiva armatei maghiare a început în ziua de 20 iulie 1919, după o puternică pregătire de artilerie, lovitura principală fiind dată pe direcţia Szolnok, în centru, cu două atacuri secundare în flanc. Sub puternica presiune a inamicului, trupele române de acoperire s-au retras, două regimente maghiare reuşind să treacă Tisa şi să consolideze un cap de pod. Marele Cartier General a decis să declanşeze ofensiva odată cu forţarea din mişcare a râului Tisa prin ruperea apărării de pe malul drept al râului şi cu înaintarea cu lovitura principală pe direcţia Szolnok-Budapesta.
Începând cu 27 iulie 1919, primele trupe române au trecut Tisa şi au realizat capede de pod. Armata Română a angajat în operaţia ofensivă 119 batalioane, 6 escadroane, 98 baterii de artilerie, cu un total de aproximativ 120.000 de oameni. Până la 2 august 1919, apărarea forţelor maghiare a fost dezorganizată, astfel că majoritatea diviziilor române se aflau la vest de aliniamentul râului Tisa. Corpul 1 Armată ungar a fost scos din luptă, iar comandamentul lui s-a predat. Ofensiva a demonstrat că armata română reuşise să-şi dezvolte o capacitate de luptă remarcabilă.
Concepţia operativă, logistica, cooperarea inter-arme au funcţionat foarte bine, dublate de un moral excelent dat de contextul general european, la care s-a adăugat aportul unor ofiţeri români din fosta armată austro-ungară, care au impresionat prin profesionalismul şi eroismul lor şi care vor ajunge să ocupe funcţii importante în organismul militar interbelic şi în anii celui de-al doilea război mondial. Acţiunile armatei române din 1919 au sprijinit deciziile luate de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, au dovedit, dacă mai era nevoie, rolul esenţial al armatei în făurirea statului naţional unitar român.
La 3 august, trupele române au dezvoltat cu succes ofensiva spre capitala Ungariei, astfel că primele escadroane din brigada de roşiori, conduse de colonelul Gheorghe Ruşescu, au intrat fără luptă în Budapesta. Episodul ocupării Budapestei apare şi în lucrarea lui Constantin Kiriţescu,( „Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919)”), una dintre cele mai complete relatări ale războiului nostru dintre 1916 -1919. În fapt, prima unitate românească care a pătruns în Budapesta a fost cea a colonelului (ulterior general) Gheorghe Ruşescu în seara zilei de 3 august, în jurul orei 18.00.Generalul Mărdărescu a vrut să se intre pe 4 august, fix de ziua sa de naştere, ca un cadou pe care dorea să şi-l ofere dar Ruşescu a profitat de o ocazie pe care nu putea să o refuze, din considerente strict tactice, fără sa dori să jignească dorința comandantului său, care nu l-a uitat și nu prea l-a iertat pentru asta…
Într-adevăr, în „Jurnalul de operaţiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania” apare acţiunea de ocupare din 3 august seara a colonelului Ruşescu dar şi data oficială de 4 august, la presiunea generalului Mărdărescu…A doua zi, pe 4 august, la ora optsprezece, aflat în centrul bulevardului Andrássy din Budapesta, comandantul armatei române ce operase în Ungaria, Mărdărescu, a primit defilarea militarilor români din compunerea Diviziei 1 Vânători.
Acțiunea pe cont propriu a colonelului Ruşescu nu i-a convenit generalului Mărdărescu. Acesta a luat măsuri disciplinare împotriva ofițerului care îndrăznise să îi știrbească din aureola victoriei totale. Istoricii contemporani i-au sărit în ajutor, înregistrând data de 4 și nu de 3 august ca dată a ocupării capitalei ungare, acțiunea din 3 august fiind tratată cu discreție. Generalul Mărdărescu a devenit ulterior ministru de război…A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antantă în cursul primului război mondial, considerând războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui.
Meritul armatei române este imens, ţinând cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor. Deoarece atât trupele franco-sârbe din sud, cât şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai târziu şi fără lupte, doar ocupând zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică a fost zdrobită de cea română. Cu atât mai importantă apare victoria românească, cu cât România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercând să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în „marea familie sovietică”, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920.
La intrarea trupelor române în Budapesta, care la acea dată avea în jurul a 1,6 milioane de locuitori, populaţia era o masă amorţită de suflete din cauza suferinţelor la care fusese supusă de regimul bolşevic. La defilarea trupelor române pe Bulevardul Andrássy, în ziua de 4 august, „în toate părţile se vedeau copii, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei agitând batiste albe şi plângând chiar, la ideea că au fost salvaţi de teroarea bolşevică.” Puteţi citi aici o mică parte din memoriul generalului Gheorghe Ruşescu, cel ce a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919,însemnări publicate de Cristian Negrea din Baia Mare, la Editura Marist:
„ 3 August.
În darea ordinului de operaţiuni am fost ghidat de ordinul Diviziei II cavalerie care îmi făcea cunoscut că încă din data de 2 August sunt pus sub ordinele Diviziei VI-a.Astfel, potrivit situaţiei, am prevazut ca Reg. 11 cu cinci escadroane, o secţie de artilerie şi două grupuri de de mitraliere să termine operaţiunile la Czegled şi spre Sud. Reg 6 să lase un escadron şi două plutoane pentru paza prizonierilor şi a întreg materialului de la Czegled la Alberty, iar cu restul de trei escadroane şi două plutoane; o secție de artilerie şi două grupe de mitraliere, sub conducerea mea directă, să mă îndrept spre Buda-Pesta.Pe la orele 9 dimineaţa (3 August) când mişcarea se începea deja, primesc, la Alberty, ordinul Diviziei VI-a prin care se ordonă ca brigada IV să acţioneze în direcţia Czegled-Kecks-kemet pentru a termina încercuirea inamicului la Sud. Fără cea mai mică ezitare şi fără a-mi trece prin gând că pot comite cea mai mică călcare de ordine, menţin ordinul de operaţiune dat, punând în vederea regimentului 11 a executa singur şi în întregime, spre sud, ordinul Diviziei VI-a, pe care i-l alătur în original, aceasta din judecarea situaţiunii reale.Astfel dacă aş fi reversat mişcarea celor trei escadroane ale Reg. 6 Roşiori de la Vest ( dinspre Buda-Pesta) la Est (spre Czegled ) ale cărui elemente erau deja pornite, s-ar fi pierdut peste două ore, iar recunoaşterile nu ar fi trebuit abandonate. Se ajungea la Kes-kemet, ce se găsea la 50 km Alberty prea târziu şi Reg. 11 ar fi trebuit să opereze tot singur, căci ănvăluirea nu ar fi putut avea efect decât făcută cu repeziciune.
Mai mult, efectivele regimentelor brigadei IV Roşiori, 6 escadroane cu efectivul de 150 cai dădea o tărie Reg. 11 singur ca a unei brigăzi, având pe lângă 2 tunuri şi grupe de mitraliere. Apoi încă din ajun, cu acţiunea energică a numai 3 escadroane s-a influenţat capitularea. Corpul I Armată cu atât mai uşor ar fi fost capturat mai cu seamă că în rândurile inamicului demoralizarea era acum mai mare.
Deci cu credinţa că execut o acţiune bine judecată şi temerară cu riscul şi sacrificiul însăşi al persoanei mele, căci în tot timpul m-am aflat în capul coloanei, cere să execut nu numai ordinul, dar chiar mai mult. Ajuns în înprejurimile oraşului, la răspânteea Sarvasz-Cz, am surprins mai multe companii cu piramidele făcute şi o baterie gata de tragere.
Pentru a nu pierde o clipă am impus celor peste 1000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea de moarte şi o patrulă a fost lăsată a scoate închizătorile de la arme şi a demonta tunurile. În urmă, am aflat că rolul celor două companii şi al bateriei inamice era de a mă opri până la sosirea delegaţiei guvernului şi sub presiune, să renunţ la înaintarea spre oraş.
Într-adevăr, nu străbat decât vreun kilometru şi sunt întâmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, având comunicări importante. La rândul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi când am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit.Plouând torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:
Delegaţia îmi spune: – „Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.” Am răspuns: – „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decât Comandamentul Superior Român la care, la care le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m) ”, după care adaug: – „ Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decât ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.”
Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărârea.Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la M. C. G. , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri. Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixându-le că dacă până la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul! Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia.
La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18,30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est – N-Est – Pesta.Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locot.-colonel Romanelli.
Le răspund că e de prisos şi că nu sepoate schimba întru nimic hotărârea mea.Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă că populaţia e agitată, că 20000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpânite la intrarea armatei române. I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspândit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare). Discuţiile prelungindu-se, le pun în vdere că armata roţie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă.
O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decât cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decât Brigada IV, deja sosită cu mine.
Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul ca la ora 20,30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş.
Consiliul cedează! Şi la ora 20 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat quartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi.Alte tratative nu am făcut decât cele privitoare la detaşamentul meu.
4 August.
A doaua zi, 4 August, am fost rugat din nou pentru a scoate trupa din oraş. Le-am raspuns că sunt şi rămân, şi în caz contrar, mă retrag la punctul iniţial din ajun şi încep operaţiile de bombardament.
Pe la ora 10 soseşte de la Viena o delegaţie engleză şi franceză care cere a o primi în audienţă.Din conversaţia oficială, delegaţia lasă să se înţeleagă că ar fi bine să nu se ocupe Buda-Pesta, şi mai mult ar fi voit să cunoască situaţia. Le-am răspuns că sunt chestiuni ce nu mă privesc pe mine, şi cât despre situaţie, nu cunosc decât aceea că sunt cu Brigada IV Roşiori la Buda-Pesta, şi că armata roşie a capitulat la Czegled, şi în împrejurimi.
Delegatul francez, Bachet, m-a lăsat să înţeleg că ar voi să vorbească cu mine în mod confidenţial.În această conversaţie mi-a comunicat că la Viena, sub auspiciile Antantei, se voieşte a se constitui un guvern ungar şi se urzeşte a se opri înaintarea armatei romîne şi ocuparea Buda-Pestei.Dorinţa, însă a misiunii franceze, şi crede că a întregii Franţe, este ca armata română să înainteze şi să ocupe, cât mai repede, oraşul.
Le-am răspuns că acesta este fapt împlinit încă de ieri şi armata română continuă înaintarea.Crezând importanta această declaraţie a delegatului francez, l-am rugat a veni personal cu mine la comandamentul trupelor din Transilvania. În drum spre Manor, l-am prezentat D-lui General Mărdărescu cu care a convorbit. Acestea sunt toate detaliile a căror exactitate se poate vedea din ordinele originale pe care sunt trecute şi orele.”
Trupele române au rămas în Budapesta până în data de 7 noiembrie 1919, când s-a dat ordinul retragerii din singura capitală ocupată de forţele Antantei în timpul conflictelor militare din perioada 1914-1920. Operaţiile au fost dirijate de Comandamentul Trupelor din Transilvania care se mutase în Oradea.
„La intrarea unităţilor din garda albă în Budapesta (noua armată naţională a lui Miklós Horthy), care a urmat imediat după retragerea ultimelor elemente din Divizia I Vânători, populaţia din capitala Ungariei n-a făcut nicio manifestaţie şi n-a arborat niciun steag”, nota generalul Gheorghe Mărdărescu.
Retragerea s-a făcut în etape, trupele române deplasându-se de la Dunăre către Tisa, unde au iernat. În februarie 1920 retragerea s-a reluat, de la Tisa către frontierele actuale ale României. La 11 martie 1920 oraşul Debreţin a fost predat autorităţilor ungare, în prezenţa membrilor misiunilor interaliate. Până în data de 28 martie 1920 întreg teritoriul Ungariei este evacuat, aşa cum s-a stabilit de comun acord cu aliaţii. Ajuns pe teritoriul naţional, în spatele graniţei aflată deja sub pază, Comandamentul Trupelor din Transilvania a întocmit un proiect de grupare a forţelor armate, corespunzător noii situaţii create, şi l-a înaintat Marelui Cartier General spre aprobare. La 20 aprilie 1920, exact după un an de la intrarea armatei române în Oradea, toate operaţiile militare din războiul româno-ungar erau încheiate.
.
Nicolae Uszkai
.
Surse:
Constantin Kiriţescu, „Istoria Războiului pentru Întregirea României(1916-1919)”,1922
General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei, Editura Militară, 2009
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr