Avocatură sau Clovnerie
Procesul, recent încheiat, al infractorului de notorietate care este Dan Voiculescu le spune românilor că componenta socială de veghe la ordine şi respectarea legi, respectiv Justiţia, operează neinfluenţată, sau mai direct spus, nu este „serva” celorlalte puteri din stat, cât operează eminamente pentru sănătate socială, iar prejudecata ce s-a încercat a fi răspândită că s-ar afla la dispoziţia anumitor păpuşari, fie ei mai mari peste partide, sau mai mari peste „Ţară” este un basm a cărui narare,fie ea şi la gura sobei, este un act de blasfemie. Justiţia, bunii noştri cititori, s-a instalat şi trăieşte pe propriile-i picioare. Putem spune de acum că s-a ieşit din marasmul roşu, respectiv anii roşii, sau spurcaţi, ai istoriei, când Justiţia era instrument al luptei de clasă,anii post ’89 când „nefericitul” întru-amintire, Ion Iliescu, dicta de la Satu Mare cum să opereze instituţia de referinţă cazuistica bunurilor confiscate fără lege de către comunişti, sau de la Focşani, cum că proprietatea ar fi un „moft”, că s-a depăşit coşmarul 2012, ce ne-a cutremurat de spaimă, prin localizarea zicerii infractorului Dan Voiculescu, „numai când vom avea Justiţia vom putea spune că deţinem puterea”. Iar pentru a nu se crede că lupta pentru uciderea independenţei acestei instituţii s-ar rezuma doar la crima din 2012, trebuie să luăm în seamă că efortul de a o cucerii a fost declarat nereticent şi de homunculul aflat vremelnic în fruntea executivului, nimeni altul decât Victor Viorel Ponta, cu ale sale ziceri „trebuie să dobândim controlul politic asupra D.N.A-ului” şi lăudăroşenia de pe la Piteşti, când vorbind despre încheierea mandatului preşedintelui Traian Băsescu, respectiv decembrie 2014, îi asigura pe nişte aplaudaci ieftini că va fi vremea la care i s-ar face dreptate unui oarecare „Costică” infractor din Piteşti ce astăzi consumă cei nouă ani de închisoare cu executare. Şi pentru a închide discuţiile privind atacurile virulente la raţiunea de a fi a acestei instituţii să nu uităm nici banda de neaveniţi în care se transformă nu de puţine ori „Parlamentul” atunci când barează cererile Ministerului Public de a autoriza efectuarea unor acte de urmărire penală la adresa răilor cocoţaţi în acea instituţie de dragul de a scăpa de răspunderea pentru faptele antisociale comise datorită vremelnicei imunităţi.
Intrând în subiectul ce ni l-am propus, pentru a configura moartea civică a infractorului de talie naţională, Dan Voiculescu, cel ce a înlocuit şperaclu sau cheile false, cu partidul, entitate ce devine în premieră mondială instrument de lucru de aceiaşi utilitate cu cele nominate mai sus, destinat a aduce operatorului antisocial foloase condamnate de legi, vom aşeza în pagină doi operatori întâlniţi în exercitarea actului de justiţie, judecătorul văzut ca personaj principal, şi avocatul ca auxiliar al actului de justiţie, doi subiecţi ce se confruntă în derularea evenimentelor judiciare.
Judecătorul, este, o spunem nereticent, „Înţeleptul” ce asigură înfăptuirea justiţiei. Spunem înţeleptul pentru că acesta nu poate opera în domeniul de referinţă dacă nu dispune de capacitatea de a înţelege şi concluziona asupra unor acte şi fapte din „pluriinstituţionalitate”. El trebuie să înţeleagă, să concluzioneze şi să dispună asupra unor acte antisociale comise în toate disciplinele ce operează în piaţa civilizată, să priceapă informaţiile ce-i sunt avansate din totalitatatea ramurilor inginereşti, medicale şi ocupaţionale de pe întreg eşichierul vieţuirii umane. Pentru a se ridica la acest statut,omul judecător trebuie să dispună de un nivel de cultură nu numai solidă, cât am spune fără teama de a exagera, de vârf, dobândită prin munca severă cu cartea în perioada formativ educaţională, de adăugarea de cunoştinţe prin efort privatdatorită unui enorm consum de lectură,fie la domiciliu fie la trudnicile mese de lectură a bibliotecilor, el se presupune a fi bântuit, cu mare ritmicitate, foaierele teatrelor, a operei, a marilor orchestre filarmonice, respectiv el trebuie să înmagazineze şi să aibă deschidere pe o paletă de instituţii civilizatoare cât mai largă.
El este subiectul social ce-şi asumă o muncă dură, el trebuie să fie capabil să ia măsura lipsiri de libertate a unor subiecţi, să determine segmente temporale de privaţiune în mişcarea socială, şi separat de exerciţiu a drepturilor civice, să hotărască nereticent atunci când datorită răului social comis de către infractori acestora se impune a li se lua viaţa. El este omul bun, care apără socialul de relele de care este încolţit şi care poate să-şi mângâie pruncul pe creştet şi atunci când cu puţin timp în urmă a semnat o hotărâre de condamnare la moarte fără complexul că cineva trebuie să moară pe decizia sa. După ce am aşezat în pagină aceste durate de calitate de care trebuie să dispună „omul judecător” îl invit pe cititor să ia act de calitatea, unora, din oamenii judecători ce au operat în regimul roşu. După deturnarea de către comunişti a actului de justiţie şi declararea acestuia ca instrument al luptei de clasă, vreme la care parte din soluţiile judecătoreşti erau impuse şi de către, nişte neica nimeni, respectiv needucaţii activişti ai partidului roşu, o parte din magistraţii de carieră au fost fie întemniţaţi sau în cazuri fericite pur şi simplu disponibilizaţi, în Justiţia au compărut judecători recrutaţi din rândul oamenilor muncii, o seamă de măcelari, brutari,pantofari, etc. fără instrucţia gimnazială corespunzătoare, au fost trecuţi prin cursuri de trei-şase luni de iniţiere în tainele dreptului,iar după ce li se puneau la mână hrisoave adjudecatoare a unei licenţe universitare, au fost năimiţi ca judecători sau procurori.
Mărturisire: Autorul acestor rânduri, după absolvirea facultăţii de drept a urmat un curs-postuniversitar de criminalistică organizat sub egida Procuraturii Generale a României. Am avut coleg de curs un procuror de la Satu-Mare,o persoană cu carismă şi un plăcut interlocutor. Din suma comunicaţiilor derulate între noi aveam să aflu că colegul respectiv era elev prin clasa IX-a, la fără frecvenţă la un liceu sătmărean. Întrebat cum se poate aşa ceva, ne-a declarat, că bunul simţ, l-a obligat să observe că ceva nu este în regulă, că este licenţiat în drept dar îi lipseşte ceva şi ca o consecinţă s-a hotărât să-şi completeze studiile gimnaziale.
Autorul rândurilor de faţă încadrat într-o funcţie de procuror, a lucrat o bună vreme sub conducerea unui procuror şef recrutat din rândurile pantofarilor, şi a avut de multe ori prilejul să fie încercat de ceea ce se cheamă „un zâmbet amar”.
Avocatul: Trebuie să fie o persoană cu temeinică educaţie profesională,dublat de o solidă cultură generală, ce operează la „bară” în calitate de auxiliar al actului dejustiţie, pentru a duce la bun liman dreptul la apărare a clienţilor săi. El are rolul de mijlocitor între munca judecătorului şi interesele celor pe care îi apără. Este ţinut să vegheze ca judecătorul să nu greşească privitor la drepturile clienţilor săi, să atragă atenţia atunci când se depăşesc limite ce ţin de dreptul de a administra actul profesional de judecată, să aducă pe masa de lucru a judecăţii instituţii de drept, favorabile clienţilor săi, ce au fost omise de cei care au investit instanţa (n.n. îndeobşte în penal procurorii), sau pe care le socoteşte utile în interesul judecăţii şi mai cu seamă a celor pe care-i reprezintă. Privitor la gradul de iluminare a avocaţilor stau mărturie valorile culturale puse în lumină,îndeobşte literare de oameni ai barei, credem că cititorul nostru cât de cât avizat s-a intâlnit cu lucrări semnate de Păstorel Teodoreanu şi alţii iluştrii avocaţi. Avocatul de succes trebuie să impună şi prin calităţi, să le zicem, corporale, prin vestimentaţie, prin gradul de înaltă cultură, prin prestigiu şi nu în ultimul rând prin carismă.
Însumând aceste calităţi, manifestând atenţie la derularea actului de justiţie, făcând propuneri utile, dar în limita legii şi a moralei, el reprezintă cu succes tagma şi în acelaşi timp face importante servicii celor care i-au încredinţat mandatul şi nu în ultimul rând ajută la finalitatea unor acte de justiţie impecabile. Trebuie, însă să se plece de la realitatea obiectivă, el ca profesionist este angajat de către cei ce au intrat în impact cu ordinea, cei ce trebuie, pe de o parte să fie izolaţi, şi ca o consecinţă să nu ascundă clienţilor săi că sunt înscrişi pe calea ireversibilă a condamnării în materie penală sau a obligării la ceva (în mod obişnuit „de a face”), în celelalte ramuri de drept şi că serviciile sale constau în veghea de a nu se depăşi limitele legale ale sancţiunilor aplicate, şi că se va înscrie în efortul de a circumstanţia faptele în aşa fel încât sancţiunea să fie una mai uşoară,afară de cazurile în care prin probatoriul administrat se ivesc stări de fapt şi probe ce justifică, în materie penală, achitarea iar în celelalte ramuri după caz admiterea sau respingerea acţiunii.
Am socotit util să pun în pagină cele două instituţii motivat de prestaţia unuia din apărătorii lui Dan Voiculescu. Ne referim la GheorghiţăMateuţ. Motivat probabil de o posibilă bonitate financiară în caz de achitare, profesionistul G.M. s-a întrecut pe sine însăşi în a depăşi limitele unei apărări după lege sau după morală.
Credem că considerat după densitatea orară, după scurtimea segmentelor temporare dintre prima, a doua şi a treia recuzare a completului de judecată (n.n. în 4 august p.m. două recuzări iar în 5 august a.m. o recuzare) Gheorghiţă Mateuţ, a bătut orice record. Domnia Sa a recuzat completulpentru că acesta din urmă nu i-a luat în considerare anumite cereri de probaţiune. A mers pe ideea „Dacă nu-mi primeşti cererile de probaţiune, eşti de rea credinţă!” Ori este cunoscut că în tehnica dezbaterilor, avocatul avansează cereri de probaţiune, completul ia aminte de acestea le analizează şi după caz le admite sau respinge.
În cazul judecăţii lui D.V. s-a încercat recuzarea pe considerentul că magistraţii n-au făcut ce a vrut avocatul, în condiţiile în care acestora legea le permitea fie să admită fie să respingă cererile şi ca o consecinţă pe oricare din cele două situaţii „de a face” se înscria completul, nu ieşea din limita şi spiritul legii. Nu se poate invoca reaua credinţă atunci când magistratul a făcut ceea ce îi este permis de lege.
Cititorului neiniţiat în procedura recuzării îl informăm că există câteva situaţii strict determinate în care se poate cere recuzarea judecătorului: în caz de rudenie a magistratului cu partea potrivnică sau cu avocatul acesteia; în caz de afinitate a magistratului cu categoriile de persoane amintite deja; dacă s-a antepronunţat asupra măsurilor de luat în dosar; dacă a primit daruri sau i s-au făgăduit daruri; dacă el sau apropiaţii săi se află în vrăjmăşie cu potrivnicii celor pe care-i reprezintă avocatul. Legiuitorul a instituit această măsură pentru eventualitatea că un magistrat ar ignora stările de incomoditate procesuală normată şi sumar amintite de noi şi nu s-ar abţine de la judecarea pricinii.
Invocare relei credinţe atunci când magistratul s-a înscris în ce îi era permis, poate constitui şi o gravă ofensă, un grav proces de intenţie adus magistratului.
De regulă generală magistraţii au capacitatea de a trece peste astfel de derapaje, dar nu avem nici un fel de garanţie că astfel de atitudini,iar în cazul de faţă înseriate şi cu o frecvenţă orară de a dreptul ieşită din comun, comise într-o pricină aflată sub lupa televiziunilor,ce transmit tot ce se întâmplă în sala de judecată milioanelor de telespectatori, nu lasă urme iar în interiorizările absolut intime ale magistratului să nu se işte o pornire ce poate influenţa judecata. Iar cum judecătorii sunt oameni ce poartă aceleaşi nivele de încărcare cu porniri, ca şi restul omenirii luată la un loc, o bună parte a reporterilor ce au urmărit dezbaterile au dat pe sticlă retorica „oare încărcare psihică a magistraţilor cu maniera ofensatoare în care şi-a exercitat G.M. participarea la soluţionarea pricinii nu va influenţa în rău soluţia ce se va pronunţa?”. Aşa cum se ştie, de acum, asistând la o majorare a pedepsei de la 5 ani cu executare cum a pronunţat Tribunalul Capitalei la soluţionarea fondului, la zece ani de închisoare cu executare cum a pronunţat instanţa de apel, în 7 august 2014se pare că comentatorii ce i-am avut în vedere au lansat o ipoteză posibilă, afară de cazul în careinstanţa de apel a constatat grave omisiuni a Instanţei de la fond şi nu a făcut nimic altceva decât să aducă sancţiunea în limitele în care se impunea.
Pentru că tot am afirmat„magistraţii sunt oameni şi procedează ca oamenii” este posibil ca la circumscrierea pedepsei la limita maximă permisă de lege să fi fost influenţaţi şi de larga campanie jurnalistică pusă în mişcare de Robert Turcescu, respectiv actele antisociale comise de Dan Voiculescu privitor la accederea sala rangul de mare moşier, să fi încărcat completul în plus faţă de ceea ce aducea probatoriul administrat la fond, în condiţiile în care în apel s-a dovedit suplimentar că terenurile de la ICA au adus bani mulţi mogulului Dan Voiculescu, banicu care şi-a finanţatTrustul Media.
Încheiem această punere în paginăşi cu o precizare privind pe al doilea apărător al lui Dan Voiculescu, Maria Vasâi, după onomastica locului în care s-a născut, şi care-şi zice Vasii, pentru că pe vremea spurcaţilor roşii s-a umblat şi la scrierea română, iar litera „â” (din a cum i se spune) a fost înlocuită cu „î” (din i cum i se zice). Dacă Doamna, fost preşedinte, de Judecătorie la Brad, jud. Hunedoara, demnitate pe care a părăsit-o obligată de o defecţiune deontologică ce marşa înspre ceva grav şi-a schimbat numele pe cale legală este bine. Dacă însă cu de la sine putere a înlocuit căciula de pe „î” din „i” şi a înlocuit-o cu punctul nevinovatului „i” atunci nu mai este bine, întrucât Domnia Sa se prezentă în public cu un alt nume decât cel ce figurează în actele de stare civilă de la locul naşterii. Dacă se va izbi, cumva, de precizarea noastră o invităm să facă o precizare publică. Menţionăm că am fost o singură dată prezent la o pledoarie a Domniei Sale, în calitate de avocat, în faţa Tribunalului Hunedoara, iar calitatea discursului său judiciar m-a încântat. Dacă ar fi fost permis a-şi fi aplaudat.
9 august 2014-
Tiberiu Vanca
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr