Duminica dinaintea Crăciunului

• publicat la: 17 December 2011
Duminica dinaintea Crăciunului

În această ultimă duminică a Adventului, Biserica ne pune din nou în faţa operelor minunate ale lui Dumnezeu pentru a retrezi în noi credinţa şi speranţa. Căci, după cum se spune psalmistul, „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei care locuiesc pământul”.

Suntem noi conştienţi de acest lucru? Care este imaginea pe care o avem noi despre Dumnezeu? Suntem de multe ori tentaţi să-l reducem pe Dumnezeu la unele imagini fixe, să-l încadrăm în nişte şabloane fixate de noi după propriile noastre interese. Aceasta este una dintre ispitele noastre cele mai mari, de a ne folosi de Dumnezeu urmărind nu voinţa sa, ci voinţa noastră. De aici apar nenumărate imagini false despre Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu ne lasă să alunecăm pe această pantă, ci intervine prin providenţa sa îngăduitoare, orientându-ne spre împlinirea noastră, spre mântuire. Într-adevăr, el vine în întâmpinarea noastră, el face primul pas, şi apoi altul, şi altul.

Întreaga istorie a omenirii este presărată de evenimente, locuri, semne prin care Dumnezeu se arată lumii. Pe parcursul unui an liturgic, noi rememorăm aceste momente din istoria mântuirii. Acum suntem în preajma comemorării unuia dintre evenimentele centrale ale mântuirii noastre, întruparea lui Isus Cristos, prin care Dumnezeu se revelează plenar. Acest lucru nu s-a produs la întâmplare, ci ca urmare a unui plan pe care Dumnezeu l-a pregătit mai înainte. Mântuitorul a fost promis oamenilor imediat după căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, apoi în poporul ales, mai ales prin vocea profeţilor, prin care Dumnezeu i-a anunţat venirea.

După cum se arată în prima lectură, prin intermediul profetului Isaia, Dumnezeu vesteşte un semn extraordinar, naşterea dintr-o fecioară a lui Mesia. Şi acest lucru s-a petrecut întocmai opt secole mai târziu, după cum ne relatează sfântul evanghelist Matei. Înaintea relatării naşterii Domnului nostru Isus Cristos, sfântul Matei pune genealogia lui Isus, voind să aducă un argument în plus, mai ales evreilor, că cel născut la Betleem este Mesia, urmaşul lui David, vestit de profeţi şi aşteptat de veacuri.

Trei cuvinte importante se regăsesc în cele două fragmente biblice: semn, fecioară şi Emanuel.

Semn. Este, în general, modul în care Dumnezeu ne trimite un mesaj. Semnele fac parte şi din modul nostru de comunicare. În general, un semn are în spatele său o idee, un mesaj, ne duce cu gândul la ceva. Dumnezeu a lăsat în lumea aceasta multe semne ale existenţei sale şi a grijii pe care o poartă faţă de noi. Şi Isus a făcut numeroase minuni, după cum dau mărturie evangheliştii şi apostolii, tocmai pentru a arăta tuturor că el este Mesia. Trebuie numai să avem ochi să vedem aceasta. Şi aici Dumnezeu intervine cu harul său, dându-ne darul credinţei pentru a înţelege.

Charles de Foucauld, ofiţer şi explorator care a trăit în secolul trecut, a pornit într-o expediţie în deşertul Sahara. Seara a observat că arabul care îl călăuzea a început să se roage. Exploratorul l-a luat în râs: „Cui te rogi tu? De unde ştii că există Dumnezeu?”, precum şi altele. Călăuza nu a răspuns şi a continuat rugăciunea, apoi şi-au fixat cortul pentru noapte. Dimineaţa, spre uimirea geografului, au văzut pe nisip în jurul cortului urmele unui leu. Bucuroşi că au scăpat fără incidente, şi-au văzut de drum. Arabul a reluat discuţia din seara precedentă: „Aseară m-ai întrebat de unde ştiu eu că este un Dumnezeu?” Acum te întreb eu: „De unde ştii că astă-noapte a dat târcoale cortului nostru un leu, când nu l-ai văzut?” „Foarte simplu”, răspunse ofiţerul, „după urme”. Arabul i-a răspuns: „Şi eu tot după urme îl cunosc pe Dumnezeu; de la o floare, de la o pasăre, de la un fir de nisip şi până la stelele de pe cer; în toate a lăsat Dumnezeu urme pentru cine ştie să citească şi vrea să-l mărturisească”.

Noi, creştinii, îl cunoaştem pe Dumnezeu mult mai profund prin Fiul său, Isus Cristos, venit în lume, care nu numai că ni-l arată pe Tatăl, ci ne şi conduce la el. Despre aceasta ne spune şi Conciliul al II-lea din Vatican în constituţia dogmatică Dei Verbum, la nr. 2: „Profunzimea adevărului dezvăluit prin revelaţie atât despre Dumnezeu, cât şi despre mântuirea omului ne străluceşte în Cristos, care este mijlocitorul şi, în acelaşi timp, plinătatea întregii revelaţii”.

Fecioară. Faptul că Maria era fecioară când l-a născut pe Isus nu este relatat doar ca un fapt ieşit din comun, în afara normalului, ci pentru a demonstra că aici a fost intervenţia lui Dumnezeu, fără de care acest lucru nu ar fi fost posibil.

Emanuel. În Sfânta Scriptură, numele are o semnificaţie deosebită. Dumnezeu vrea să trimită un mesaj, inclusiv prin semnificaţia numelor. Numele Emanuel înseamnă Dumnezeu cu noi, adică Dumnezeu este mereu prezent în viaţa noastră, mai ales când îi cerem ajutorul.

Dacă privim puţin în jurul nostru, conştientizăm noi cât de aproape de oameni este Domnul Dumnezeul nostru? Ne dăm seama că el s-a coborât la condiţia noastră omenească, afară de păcat, a suferit şi a murit pentru păcatele oamenilor?

Noi credem cu adevărat că Isus Cristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu prevestit de profeţi în Sfânta Scriptură, urmaş al lui David, după cum dă mărturie şi sfântul apostol Paul în Scrisoarea către Romani. Ştim cum a ajuns sfântul Paul ca din prigonitor al creştinilor, după întâlnirea personală cu Isus Cristos cel înviat, să devină vestitor înflăcărat al evangheliei. Prin Cristos, el ajunge la cel mai profund sentiment de încredere în Dumnezeu. Şi această încredere îl poartă în lumea întreagă ca să-l vestească pe acela care este de-a pururi Dumnezeu cu noi, Emanuel. Într-adevăr, Dumnezeu este alături de noi. Dar el are nevoie de colaborarea noastră, de deschiderea noastră faţă de planul său de mântuire. Noi suntem instrumentele sale în lume.

Un alt exemplu de colaborare cu voinţa lui Dumnezeu îl găsim în Evanghelia de astăzi în persoana lui Iosif. El îşi schimbă atitudinea faţă de Maria din ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu, acceptând ca împreună cu ea să fie primii din această lume care îl primesc în mijlocul lor pe Fiul lui Dumnezeu.

Ascultarea este una dintre virtuţile fundamentale ale creştinismului. Numai prin ascultarea fidelă a cuvântului lui Dumnezeu şi prin punerea lui în practică, noi colaborăm voinţei sale. În Sfânta Scriptură este repetat adesea că ascultarea faţă de voinţa lui Dumnezeu este mai presus de orice altă jertfă. Modelul nostru de ascultare este Isus Cristos, care s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Şi ori de câte ori spunem „facă-se voia ta” în rugăciunea „Tatăl nostru”, noi ne supunem voinţei lui Dumnezeu. Suntem noi conştienţi de acest lucru? Punem noi la baza vieţii noastre credinţa în Dumnezeu, în Isus Cristos, Fiul său unic, care a venit în lume ca să ne mântuiască? Cum colaborăm noi la lucrarea lui Dumnezeu în lume? Cum ne trăim chemarea noastră de creştini?

Să medităm mai profund la misterul credinţei noastre, mai ales în lumina sărbătorii Naşterii Domnului nostru Isus Cristos care urmează şi să cerem harul ca toată viaţa noastră să fie o continuă întâmpinare a lui Dumnezeu şi o mărturie vie a mântuirii sale în lume.

sursa calendarcatolic

Lasati un comentariu