In Memoriam,martirul Ioan Iuhasz

• publicat la: 28 March 2013
In Memoriam,martirul  Ioan Iuhasz

O ştire laconică din presa  toamnei  anului   1953  încunoştiinţa opinia publică execuţia unui condamnat la moarte. Nimeni altul decât colegul de liceu, careian, Ioan Iuhasz. În pofida faptului că a depăşit adolescenţa, la data crâncenului eveniment se afla încă pe băncile şcolii.

Născut la 17 noiembrie 1933,  la data execuţiei (31 octombrie 1953) se îndrepta spre împlinirea vârstei de 20 de ani şi  mai avea de durat doar câţiva paşi temporali până la adunarea a două decenii de viaţă şi de urmat încă o clasă de liceu.  Ştirea m-a cutremurat. Îi purtam imaginea în memorie şi pentru că-l aveam acolo. Vestea s-a constituit în traumă. Am împărţit cu el locuirea în dormitoarele internatului, şi ni s-au încrucişat drumurile pe sălile şcolii. Iar pentru că aveam aceiaşi vârstă, în pofida faptului că urma, de abia, cursurile clasei a IX-a iar eu mă aflam în clasa  terminală (XI), între noi s-au legat bune punţi de comunicare.

Era un bărbat bine legat, pentru că la cei 19 ani pe care îi aveam atât unul cât şi celalalt în anul de graţie ’51-’52, bărbăţia era definitiv statornicită,  iar adolescenţa o stare a trecutului. Dacă cititorul meu va ridica o sprânceană întrebându-se cum la o astfel de vârstă cineva se poate  afla într-o treaptă de instruire atât de inferioară, îl voi informa că am fost, odată, generaţia de  după război, şi în ordine de după dezrobirea maghiară. Cum în teritoriile de sub ocupaţie învăţământul în limba română a fost desfiinţat de către ocupantul maghiar, odată cu instalarea administraţiei române, tineretul dornic de instruire s-a înmatriculat în şcolile şi liceele de limbă română ce şi-au deschis porţile. Aşa se face că în clasele de studiu diferenţele de vârstă între elevi  puteau bate, şi au bătut, decalaje şi de  3-4 ani.  Într-o astfel de situaţie se afla colegul şi prietenul Ioan Iuhasz, un tânăr la o altă vârstă decât colegii săi de clasă. Altminteri un tânăr bine clădit, longelin, şi cu conştiinţă civică aferentă maturităţii. Îl port în memorie chiar şi prin vestmintele pe care le purta, şi nu în ultimul rând prin bunătăţile ce adăstau în  dulapul, depozit la toate, îmbrăcăminte, cărţi, caiete, şi nu în ultimul rând, pâinea boamfă, clisa, cârnaţul şi de ce nu şi dohanul.

Anii ’50 şi următorii ai secolului trecut au fost de o tristeţe greu de descris. Asuprirea exercitată de către non valorile aşezate de  comuniştii în punctele nodale ale societăţii depăşea limitele suportabilităţii. Mizeria existenţială, hrană, îmbrăcăminte, acces la cele mai elementare bunuri de consum, precum şi agresarea psihică prin activităţile concertate de spălare a creierelor, teroarea prin aruncare în lagărele concentraţionale, adevărate fiefuri ale morţii, desfiinţarea puterii judecătoreşti şi transformarea justiţiei în instrument al luptei de clasă, circulaţia nocturnă a „maşinilor negre” ale securităţii ce ridicau vârfurile populaţiei civile, legitimarea securiştilor de a ucide fără lege etc. s-au constituit în acte ce au implementat un climat de maximă insecuritate, de temeri existenţiale ce au zdruncinat până la prăbuşire echilibrele psihice ale populaţiei. În acest climat ura împotriva comunismului a luat proporţii. În aşteptările populaţiei se cantonase o unică punte de salvare, americanii, venirea americanilor. Careiul era un oraş închis. Nu se putea pătrunde în localitate decât pe baza unei autorizaţii de frontieră. Intrarea străinilor în ţară era complet prohibită. Aşa numita „Cortină de Fier” despărţea estul european, printre care şi România, nu numai de occident cât şi în raport cu cultura acestuia, care prin mijloace propagandistice era diabolizată.  În aceste condiţii  în Carei  se iniţiază   o modestă rezistenţă civică sub forma frăţiilor de cruce. În teritoriu compar  detaşamente de luptă anticomunistă înarmate, cunoscute sub denumirea luptătorii rezistenţei din munţi. Dintr-o astfel de formaţie , „Gruparea Carpaţi”, făcea parte şi o persoană din Pir, pe nume Gavrilă Pop. Acesta avea de   adăpostit un grup de persoane din occident  paraşutate pe teritoriul românesc în proximitatea localităţii Pir, locaţie horticolă  ce avea  săpate în subteran, printre vii, o mulţime de pivniţe. S-a socotit că izolarea acestora era potrivită ca un bun adăpost provizoriu  pentru cei intraţi ilegal în ţară până la  desfăşurarea acestora în interior potrivit cu planurile operative de îndeplinit.

Organele operative de  supraveghere a teritoriului, securitate, miliţie etc. prind de veste şi destructurează reţeaua, iar protagoniştii acesteia sunt deferiţi justiţiei. Ioan Iuhasz un îndrăgostit de istorie, persoană în conştiinţa căruia au prins sentimentele de potrivinicie anticomuniste, a constituit un câmp propice pentru Gavrilă Pop pentru a şi-l alia în demersul său operaţional de a asigura cazarea provizorie a persoanelor străine pătrunse în teritoriu.  În 13 august 1953 este arestat şi deferit Tribunalului de Mare Unitate MAI care prin decizia 1092/1953 (n.n. nu dispunem de informaţia privind data calendaristică a pronunţării) îl condamnă la moarte pentru complicitate la crimă de trădare de patrie.  Din fişa matricolă penală a „Penitenciarului Jilava” aflăm că a fost executat pe data de 31 octombrie 1953. Din punct de vedere juridic Ioan Iuhasz este în viaţă până la data de 23 decembrie 1964 când  îi este înregistrat decesul   la ofiţerul stării civile al Sfatului Popular Jilava. Aşa dar în evidenţele de stare civilă Ioan Iuhasz este persoană în viaţă timp de 11 ani după executarea pedepsei de condamnare la moarte. De ce în 1964. Pentru că în acel an se emite un decret de amnestiere a tuturor deţinuţilor politici, categorie din care făcea parte şi I.I., şi trebuiau contabilizate intrările cu ieşirile. Tragem de aici concluzia că toţi cei  ucişi cu lege, toţi cei ce s-au stins din viaţă în penitenciare, din alte motive decât executarea sentinţelor de condamnare la moarte, după instalarea puterii comuniste şi până în 1964 au fost băgaţi în pământ fără a înregistra decesele la ofiţerul de stare civilă competent. Din fişa matricolă mai aflăm că decesul lui I.I. a fost comunicat familiei prin  adresa nr. 74.926 din 1964. Dacă cele 74.926 poziţii din registrul de ieşire a penitenciarului Jilava se referă în totalitate la persoanele decedate ce  ca urmare a decretului de amnistiere  trebuiau operate în evidenţele civile, dispunem de cifra impresionantă a decedaţilor într-un singur penitenciar, la care în mod firesc se adaugă cifrele dispăruţilor cu lege şi fără lege în restul penitenciarelor şi a coloniilor de muncă. În acest loc ne permitem o paranteză. Tatăl celui ce semnează acest articol, a fost ridicat de către securitate în noaptea de 14 aprilie 1952 şi a adăstat la canal şi varii colonii penitenciar timp de doi ani, respectiv până în 14 aprilie 1954, în baza unui act administrativ, respectiv fără să sufere vreo condamnare prin act de justiţie. Erau cazaţi în barăci de lemn, şi se culcau pe nişte paie întinse dintr-un capăt al celuilalt al barăcii. Erau atât de mulţi într-o baracă încât la culcare  erau poziţionaţi trup lipit de trupurile celor din dreapta şi stânga. Cei ce făceau peste noapte imprudenţa să se ridice produceau extensia  rândului şi rămâneau fără loc de dormit. Dimineaţă de dimineaţă aproape cu regularitate rămâneau întinse pe paie trupurile celor ce mureau peste noapte. Decese ce se produceau prin subalimentaţie şi datorită refuzului de a li se acorda asistenţă medicală celor bolnavi.

Cititorul va mai avea de observat că între arestarea lui I.I. (13 august 1953) şi executarea sentinţei de condamnare la moarte (31 X 1953) au trecut doar 79 de zile.  Pentru cititorul cu o minimă informare juridică informaţia este spăimoasă. Respectiv Ioan Iuhasz a fost judecat fără a i se asigura , pe de o parte drepturile de apărare, fără a se trece peste treptele de jurisdicţie obligatorie, adică urmărire penală, fond şi recurs. O judecată cu minime pretenţii de obiectivitate, durează mult în timp. Ne vom referi la :

I. Urmărirea penală, respectiv strângerea probelor de către procuror, ascultarea părţilor, confruntari, ascultarea martorilor, etc. ce presupune etape de câte cel puţin două săptămâni între un stadiu şi altul. La primul termen se interoghează învinuiţii, la al doilea se audiază martorii, la al treilea se efectuează confruntările şi aşa mai departe. În final se redactează un rechizitoriu. Socotind că urmărirea penală a durat cel puţin trei termene, avem un consum de zile cifrate la 42. Urmează alte zile pentru redactarea rechizitoriului care se ridică la cel puţin 5-6 zile dacă se lucrează operativ. Ajungem pe cale de consecinţă la 48 de zile.  Urmează sesizarea instanţei care se realizează prin poştă

II .Activitatea la instanţă. Se înregistrează cauza. Se emit citaţiile şi se distribuie în penitenciar şi în teritoriu. Prin procedura de citare se asigură un termen de cel puţin două săptămâni. La primul termen se procedează la interogatoriul inculpaţilor. Se acordă un nou termen pentru ascultarea martorilor. Iar dacă se invocă şi probe în apărare se acordă un nou termen de două săptămâni, cea ce ridică zilele consumate la  86. După optzeci şi şase de zile se mai  consumă cel puţin 6 zile cu motivare sentinţei. Urcăm ca o consecinţă la 92 de zile.

După ce s-a motivat sentinţa aceasta se comunică cu părţile şi procuratura, cărora li se oferă un termen de 10 zile pentru recurs. Ne-am ridicat ca o consecinţă la 102 zile.

III       În recurs. După înregistrarea recursurilor, urmează citarea. Prin citaţii se  dau termene de cel puţin două săptămâni, la care adăugăm timpul pentru preluare de la poştă, înregistrarea şi completarea citaţiilor ceea ce înseamnă urcarea la minimum 120 de zile.

Socotind că recursul se soluţionează în cea de a 120-a zi. Cauza rămâne în pronunţare şi motivare, operaţii ce pot consuma minimum 7-10 zile.

Ne aflăm ca o consecinţă după un consum de minimum 130 de zile.

IV. Faza de executare consumă la rândul său în condiţiile pedepsei cu moartea încă un consum de cel puţin zece zile, respectiv comunicare mandatelor de executare, înregistrarea     acestora şi operarea executării.

Am inventariat pe calea de consecinţă un minimum de 140 de zile, în situaţia în care procedurile de judecată se desfăşoară cu cea mai mare operativitate.

În ce ne priveşte Ioan Iuhasz nu a fost judecat cât a fost ucis, şi asta ţinând cont de calitatea celor care trebuiau să-l judece şi   asta pentru că.

În ţările satelite Moscovei s-a distribuit o instrucţiune în  45 de puncte  întitulată: „ Directiva specială pentru implantarea comunismului în imperiul KGB” K  AQA/CC 113 indicaţie NK/003/47- edictată la Moscova în  2 iunie 1947.

În această directivă la punctul 44 se normează: „Cei care lucrează în diferite funcţii trebuie să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi”.

Această operaţie a fost introdusă şi în justiţie, judecătorii au fost înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică calificare profesională, de preferinţă necalificaţi, care au fost introduşi în proceduri de pregătire juridică de 3 la 6 luni, la absolvirea cărora au fost năimiţi judecători sau procurori. Astfel de oameni au fost cei care au coborât activitatea judecătorească de la putere distinctă în stat la  instrument al luptei de clasă.

Cu privire la nivelul de cultură al acestora, că de nivel profesional nu se poate vorbi,   sentinţa penală nr. 603 din 6 octombrie 1952 a Tribunalului Raional Zalău  spune totul :

Este cunoscut că în practica funcţionărească ori de câte ori se face o copie a unui act ce poartă semnături şi sigilii, pentru că semnăturile, îndeobşte indescifrabile nu sunt citibile, se operează abrevierea „ss. Indescifrabil” , adică semnătura (primul s) şi sigiliul (al doilea s) sunt indescifrabile. Ei bine judecătorul, de şcoală muncitorească, ce a redactat sentinţa cu pricina a aplicat atât în faţa semnăturii sale cât şi a asesorilor şi a grefierului formula s.s., în condiţiile în care documentul purta semnăturile originale şi nu era o copie.

Ioan Iuhasz s-a stins pentru că în conştiinţa lui s-a statornicit insuportabilitatea. A crezut că nevinovatul său gest de a găzdui câţiva din îngerii libertăţii ce tocmai căzuseră din cer, va mântui un popor aflat sub cea mai crâncenă opresiune din cele cunoscute de istorie.

*

În încercarea noastră de a afla amănunte în legătură cu această condamnare şi cu sfârşitul tragic al lui Ioan Iuhasz am sunat la Primăria Pir. Primarul în funcţie ne-a mărturisit că nu are nici o informaţie  şi ca n-a ştiut de existenţa celui care a fost Ioan Iuhasz.  După răgaz de o săptămână fostul primar, domnul  Temfli Mihai, ne-a îndrumat să luăm legătura cu profesorul Ioan Ciarnău din Dindeşti  jud. Satu Mare.

Aducem mulţumiri Domnilor Horia Mărieş, Mihai Temfli şi Ioan Ciarnău pentru sprijinul acordat.

Credem că aplicarea unei plăci comemorative pe  imobilul în care s-a născut şi a locuit martirul Ioan Iuhasz se impune, după cum şi o comemorare sătească în 17 noiembrie 2013  dată la care se împlinesc  optzeci de ani de la naşterea martirului.

  Tiberiu Vanca

comentarii

de Ioan Chindriș la 28 March 2013 - 23:38

Gestul domnului Tiberiu Vanca de a readuce în memoria contemporanilor noștri de acum figura elevului împușcat Ioan Iuhas este demn de toată lauda. Cred însă că trebuie adâncite cercetările în legătură cu această tragedie neînchipuită. L-am cunoscut pe Iuhas suficient de bine, ca să mi-l pot evoca acum mintal. Era cu o clasă înaintea mea, dar aspectul juvenil nu-i „favoriza” vârsta. În acest punct trebuie să-l contrazic puțin pe domnul Vanca. Departe de a fi „un tânăr bine clădit”, Iuhas era înăltuț dar foarte slab, palid, retras, fără a face parte din vreo echipă de „băieți dezghețați”, care nu scăpam nici un prilej de recreiere zgomotoasă cu mingea de gumă compactă a vremii, sau jucând periculoasa „capră nouă” în curtea cu pietriș tasat a liceului, unde nu puțini ne-am ales cu julituri, din cauza calculării greșite a distanței de sărit pe spatele bietei „capre”, adică unul din noi tras la sorți pe lungimea bețișoarelor, și care avea onoarea de a sta aplecat, cu câte o lungime de bocanc tot mai departe la fiecare tură, suportând bușiturile săritorilor, care aveau ca „punct de bătaie” spinarea „caprei”. Și micile „aventuri” nu se opreau aici, dar niciodată, nimeni, nu l-a semnalat pe Iuhas ca participant la vreuna.
Medicul liceului era pitorescul evreu Kepecs, secondat de infirmiera Eva, tot evreică, o fată de aur și o prietenă și, ici-colo, cârdașă cu elevii la unele internări intempestive în infirmerie, când mirosea a extemporal pe lecții neînvățate și la profesori exigenți. Atunci ligurița de praf de cretă înghițită cu apă sau, mai simplu, termometrul frecat de patura din păr de cal dădeau un 39,5 ca la carte, cu complicitatea domnișoarei Eva, desigur. Ei bine, în infirmeria care uneori era club, frații Petru și Stelian Borota din Moftinul Mic fiind clienții cei mai fervenți, aș zice clasici, se vorbea despre faptul că elevul Iuhas este tuberculos și că de aceea este atât de retras și de palid. Eram niște adolescenți zăluzi, dar vestea arestării și executării lui Iuhas am aflat-o operativ (copiii sunt răspândaci de geniu, precum bine se știe),și ea ne-a zguduit într-adevăr. Cu mintea de copil spre adolescență, la fel ca al colegilor, m-a indignat îngrozitor faptul că au omorât UN ELEV BOLNAV. Aceasta a fost percepția noastră, înecată într-o milă copleșitoare. Apoi s-a instalat nemiloasa uitare!…
Folclorul celor întâmplate cu Iuhas, care nu stiu cât adevăr obiectiv conține, spunea că a fost fiul clopotarului din Pir și că a ascuns UN SINGUR OM în clopotnița bisericii, din cei parașutați, trădați către ruși de C.I.A. înainte de a atinge solul românesc și vânați de Securitate ca niște jivine din pădure și prinși în scurtă vreme, în vara anului 1953. Ei nu erau nicidecum „străini”, ci bieți români anticomuniști aflați în strainătate, care au fost amăgiți cu promisiunea că vor fi avangarda unei acțiuni de amploare, menită să elibereze România de ruși. Naivitate! La scurt timp după capturare, a urmat procesul lor, ale cărui desfășurări s-au publicat minuțios în „Scânteia”, unde se pot citi și astăzi. Tatăl meu a citit relatările procesului, unde inculpații aveau cu toții nume românești (acum, în pripă, îmi amintesc de unul George (parcă) Mănăilă. Între numele celor condamnați la moarte l-am citit și pe cel al lui Ioan Iuhas. I-am spus tatei că este coleg de liceu, că e din Pir și că e bolnav de tuberculoză, așa cum știam din infirmeria liceului. Tata a rămas crucit și – îmi amintesc perfect! – a zis: „De asta numa’rușii îs în stare!”.
Nu știu câtă conștiință anticomunistă putea să aibă elevul Ioan Iuhas când a fost ucis. Era totuși încă un copil. Unul gingaș, tip „cumințenia pământului”, care putea face gestul „trădător” din bunătate, din naivitate sau din amândouă la un loc. Cert este că sentința condamnării lui la moarte a fost una monstruos de criminală, un asasinat netrebnic, dar nu unul singular. Cunosc încă două cazuri de executare a unor elevi de liceu în anii deceniului ’50, unul din Craiova și unul din Maramureș.
Dosarul Iuhas este departe de a fi complet. Domnului Vanca trebuie să-i mulțumim că l-a deschis, și că probabil nu se va opri aici cu investigarea cazului.

de Tiberiu Vanca la 29 March 2013 - 10:52

Îţi mulţumesc Ioane!
Trecerea prin consum a vremii, zile săptămâni, luni, ani, instalează o maladie ce ne curăţă memoria, numind-o “uitare”. Ei bine mă bucur că ai adus-o în obosita mea minte pe buna, frumoasa, ieşita din lagărele morţii, Eva. Nimeni alta decât infirmiera noastră, fiinţa delicată ce purta pe braţul stâng numărul de înmatriculare din lagărul morţii din care a fost printre puţinii care au scăpat. Şi odată scăpată şi-a propus să iubească, iar noi pruncii ce ne făceam intrare în viaţă sub privirile sale am fost beneficiarii disponibilităţii ce s-a instalat prin suferinţă în fiinţa sa. Sper ca rândurile de faţă să nu fie citite, de acolo din eternitate, de dragul nostru director, Domnul Vaida, care ar fi aplicat să o mustre, aflând că ne punea la dispoziţie infermeria pentru blestemăţii bahice. O spun, fără acordul tău, inegalabilă, pentru memoria mea, Eva,şi îţi cer iertare pentru neobrăzarea de a trăda secretul nostru. Sub îngăduinţa ta izvorâtă din iubire, iubire edificată prin suferinţă,acolo în spaţiul destinat “tămăduirii” ne desfăşuram chiolhanurile cu pălincă şi vin. Iar pentru că acolo existau nişte obiecte ce în lipsă de utilizări riscau o uzură nemeritată, cupele pentru ventuze, au fost puse de către noi în circulaţie drept deversatore, de de pălincă pe juvenilele noastre gâtleje.
Nu ştii! Eva! Nu-ţi poţi imagina inegalabilă Eva! Cât de puternică este recunoştinţa ce poate fi pusă în circulaţie şi după şaizeci şi mai mulţi ani. Îţi datorez o floare!

de ioan ciarnău la 29 March 2013 - 17:41

Mă bucur că oameni ca Tiberiu Vanca sau Ioan Chindriş, foşti colegi de liceu cu Ionică Iuhas, se străduiesc să readucă în memoria colectivă pe fostul lor coleg, devenit martir al neamului românesc. Acelaşi efort, poate ceva mai de amploare, îl depun şi eu prin scrierea unei cărţi, extrem de bine documentată, întitulată VÂNĂTOAREA DE SPIONI, pe care chiar azi am trimis-o la editură şi care, în acest an jubiliar în care se împlinesc 60 de ani de la curmarea criminală a destinului său şi a altor persoane martirizate, parte a lotului ,,Celor 13″ condamnaţi la moarte şi executaţi în 31 octombrie 1953, carte care va fi prezentată cu ocazia comemorării ce se va organiza în toamnă, la iniţiativa mea şi a altor persoane interesate. Încă de pe acum vă învit, pe toţi cei ce l-aţi cunoscut şi apreciat pe Ionică Iuhas, să contribuiţi, fie şi numai prin prezenţă, la reuşita acelei comemorări. Am fost şi eu coleg, de an, cu Ionică, însă la alt liceu careian, la Şcoala Medie Zootehnic.

de ioan ciarnău la 29 March 2013 - 18:55

Numele corect al liceului meu este: Şcoala Medie Tehnică de Zootehnie! Pentru corectarea greşelii de redactare de mai sus.

de Ioan Chindriș la 30 March 2013 - 14:51

Citându-l pe colegul Tiberiu Vanca, precum ca uitarea este „o maladie ce ne curăţă memoria”, adică o rade, trebuie să revin puțin la cele scrise de mine în comentariul din 28 martie. Au trecut 60 de ani de atunci, și este scuzabil, sper, câte un ricoșeu de memorie. Imi cer deci scuze: despre elevul Ioan Iuhas nu se spunea că suferă de tuberculoză, ci de o boală de oase. De aici, poate, și constituția lui fragilă, timiditatea și însingurarea. Oricum, era de o inteligență troznitoare. Stiam asta, noi, cei mai „mici” cu o clasă. De altfel, tuberculos fiind n-ar fi putut sta nu într-un internat cu noi, dar nici măcar în școală. (După război tuberculoza făcea ravagii, contagiunea era fulgerătoare și la scară de masă,iar medicii se dădeau de ceasul morții să salveze ceea ce se mai putea salva, în lipsa oricăror medicamente pe care le știm astăzi. Mama mea a fost unul din fericitele cazuri de salvare din ghearele acelui flagel, grație eforturilor doctorilor Geczi din Carei și Deutsch din Satu Mare, ambii evrei, și a reușit să trăiască până la 77 de ani și să-și vadă urmașii la casa lor.)
După această paranteză, dă-mi voie, stimate coleg Vanca, să observ că prea puțini dintre noi, absolvenții Liceului „Vasile Lucaciu” din Carei, ne-am preocupat ulterior, de soarta școlii, de istoria ei în mod aparte. Iată, acum facem eforturi să scoatem din uitare ceea ce se mai poate scoate. O problemă serioasă este aceea a documentelor acestei școli, fie ele de arhivă scrisă sau de imagine. De pildă, am auzit că vestitele „tablouri” cu absolvenții fiecărui an, care împânzeau coridoarele și toate spațiile libere de pe pereții școlii, făcându-ne să ne simțim în atmosferă de familie continuativă istoric, au dispărut, că ele nu mai există. Oribil! Fac apel la tine, la toți cei care au iubit și iubesc locul de unde au pășit într-o existență nouă, de intelectuali, să admiteți că este un caz de mare gravitate și că situația nu se poate tolera. Acele tablouri cu suprafață mare nu erau ace de gămălie, să se piardă pur și simplu. Deci ori au fost distruse (de către cine?), ori au fost sustrase din școală (iarăși de către cine?). Prin acest fapt,Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei a fost despuiat de istoria lui de mai multe decenii, pentru că acolo, în oglinda tablourilor, erau figurile și numele elevilor, an după an, ale profesorilor, ale diriginților, ale directorilor. Implicit, a fost spoliat de un aspect al istoriei sale orașul Carei, istorie care face parte din istoria generală a românilor. Cazul este unul de competența Codului penal. Și iată de ce. În primul rând, a dispărut o parte importantă a patrimoniului liceului, inventariat (cred), iar în al doilea rând am fost păgubiți noi, zecile și sutele de elevi-absolvenți, de ceva care ne aparținea. Amintește-ți, dragă Vanca, că fiecare dintre noi contribuiam cu o fotografie personală (a naibii de scumpă) la alcătuirea tabloului, plus contribuția fiecăruia la designul și montarea lui. Ca atare, acele tablouri erau ale școlii, dar și ale noastre, ca proprietate colectivă. Iată de ce dispariția lor, dacă se va dovedii că este reală, constituie un fapt penal. Aștept să vorbesc cu conducerea acualei școli gimnaziale care funcționează în sediul drag al liceului nostru, și, în funcție de rezultatul discuției, voi sesiza Parchetul de pe lângă Judecătoria Carei, spre a se urmări circumstanțele dispariției tablourilor. Cine își închipuie că e prea târziu, se înșeală! Te rog să-mi dai sprijinul tău în acest sens, căci știu că nici ție nu-ți surâde să știi că ai dispărut astfel din memoria școlii. Și, în primul rând,să-mi spui dacă știi ceva despre soarta tablourilor. De distrus pur și simplu, de dat la DCA, nu cred că s-a încumetat cineva. De zăcut undeva într-o pivniță, este posibil, dar acest lucru se poate afla, cu puțină bunăvoință. Personal mă duce gândul, daca ele chiar nu mai există în atenția școlii, spre o sustragere bucată cu bucată, de către persoane „bine intenționate”, din Carei sau de altundeva. Probabil păreau niște lucruri care merită furate. Mă adresez, și o voi face în continuare, acestor posibile persoane care dețin în casă tablouri ale Liceului „Vasile Lucaciu”, să le restituie actualei școli gimnaziale de acolo, căci nu este tocmai moral să deții în casă lucruri furate, indiferent de cine și când. Sunt expert autorizat în probleme de patrimoniu istoric, și știu bine ce spun. Deținerea oricărui bun de patrimoniu istoric la domiciliu trebuie justificată prin proveniența lui, pe primul plan situându-se acuratețea legală a deținerii. Tablourile erau unicate,nu au existat „exemplare”, și ele pot fi într-n singur loc: acolo de unde au fost sustrase, indiferent la a câtea mână. Am participat personal, împreună cu poliția de patrimoniu, la recuperarea unor asemenea bunuri furate, cu știința sau fără știința actualilor „deținători”, și pot să spun că nu a fost comod moral pentru cei care dețineua obiecte patrimoniale care poartă numele tehnic de „furate”, cu înțelesul pe care l-am explicat deja.
Mă surprinde plăcut faptul că domnul Ioan Ciarnău scoate o carte despre evenimentele din 1953, cărora le-a căzut victimă tragică bietul Ioan Iuhas. Specialitatea mea este istoria culturală veche, deci întâmplările mai apropiate îmi sunt cunoscute, atâta cât sunt, doar „după ureche”. Aș vrea să-l cunosc pe domnul Ciarnău,să stăm de vorbă, dar nu știu cum putem lua legătura, dacă Domnia Sa dorește acest lucru. Adresa mea de e-mail și numărul de telefon sunt la doamna Daniela Ciută, pot fi luate de acolo. Nu le ”divulg” aici, pentru că nu se obișnuiește acest lucru pe internet.
Domnilor colegi de liceu din toate generațiile, vă invit să facem front comun împotriva dispariției istoriei nimunatului nostru liceu cu numele lui Vasile Lucaciu, din Carei. Gânduri bune la toți!

de Tiberiu Vanca la 30 March 2013 - 21:29

Împărtăşesc, întru totul, durerea exprimată de colegul Ioan Chindriş. Sunt la rândul meu revoltat. Nu s-a gospodărit cu atenţie spiritualitatea Careiului, şi prin această gravă neglijenţă s-a atentat în mod grav la istoricitatea locului. Exista obligaţia elementară a consemnării evenimentelor în curgerea lor firească urmată de conservarea datelor şi documentelor ce reliefau existenţialul, fiecărui segment al prezentului în derulare. Că oamenii ce au gospodărit învăţământul careian au neglijat, au omis să conserve, au admis cu vinovăţie înstrăinarea acestora, sau mai grav le-au distrus sau au privit cu îngăduinţă distrugerea datelor necesar a fi păstrate, constituie un act de vinovăţie de cea mai mare gravitate. Se pune însă problema dacă se mai poate repara ceva şi care sunt căile. Ei bine concluzia este că nu mai poate fi reparat nimic. Să mă fac înţeles.
Dacă coborâm în anul 1962 când învăţământul liceal a fost strămutat din clădirea, ce poartă numele Vasile Lucaciu, referindu-ne doar la tablourile de absolvire avem de reţinut:
Conducerile succesive ale liceului până la data strămutării sale nu au inventariat aceste tablouri şi nu le-au prins în gestiune.Ca o consecinţă nu a existat preocuparea conservării lor iar acestea se poate considera că nu au existat.
Dacă este să căutăm vinovaţi aceştia s-ar localiza la conducerea aferentă anului 1962,iar vinovăţia ar consta în faptul că nu le-au prins în inventarul instituţiei şi nu le-au strămutat în actualul local al instituţiei de învăţământ, neputând justifica unde se află.
O îndreptare prin organele de represiune penală cum sugerează distinsul nostru coleg nu mai este posibilă, pentru că actele de vinovăţie a acelor persoane sunt prescrise. Cel mai lung termen de prescripţie a răspunderii penale fiind de 15 ani, iar de la acea dată scurgându-se 51 de ani o plângere, sesizare sau denunţ ar fi respins motivat de neînscrierea în termenul legal de sesizare.
Există, pe de altă parte posibilitatea ca cei vinovaţi să nu mai fie în viaţă şi ca o consecinţă nu s-ar putea începe un demers penal cunoscut fiind că persoanele decefdate nu pot fi inculpate.
Nici calea civilă nu asigură posibilităţi de recuperare de la persoanele civile, foşti elevi ai liceului care după toate probabilităţile şi-au agrementat garajele cu acestea. După trecerea a 51 de ani persoanele de referinţă sunt considerate proprietari prin prescriere achizitivă a dreptului de proprietate care legitimează deţinerea. Pe de altă parte ar fi greu, dacă nu imposibilă identificarea acestora.
Iată de ce tristeţea noastră este nevindecabilă.

de ioan ciarnău la 31 March 2013 - 13:21

Propunerea Domnului Ioan Chindriş, aceea de a se recupera tablourile cu absolvenţii Liceului ,,Vasile Lucaciu”, deşi pare imposibilă de a se realiza, eu zic că merită, totuşi, a se face un ultim efort, înaintea căderii într-o consolare definitivă. Atâta timp cât la Arhivele Naţionale din Satu Mare exită documentele de arhivă ale acestui Liceu, în Fondul Lic. Vasile Lucaciu şi câtă vreme mai trăiesc o parte din cadrele didactice actante la transferul din 1962, eu zic că încă nu este totul pierdut. Abea după ce aceste două surse vor fi epuizate, abea atunci se va putea trage concluzia defenitivă. Eu locuiesc mai aproape de Carei, doar la 20 km, aşa că am să încerc să vă vin în ajutor. Domnul Vanca are dreptate, pe cale judecătorească nu se mai poate face nimic, deoarece ,,faptele sunt prescrise”. Încercarea mea este total dezinteresată. Dacă mă îndeamnă ceva la acest gest este calitatea mea de istoric şi de scriitor.
Domnule Ioan Chindriş, sunt interesat şi eu să intru în dialog cu d-voastră. Poate împreună vom reuşi mai mult, decât s-a realizat până acum.

Lasati un comentariu