Problema retrocedărilor

• publicat la: 23 June 2013
Problema retrocedărilor

Domnule profesor, vă citez: ”Între declaraţii de patriotism local, putinţă şi interese, ies la iveală neputinţa şi greşelile trecutului postdecembrist”… Ne aflăm într-o situaţie critică în Transilvania în privinţa retrocedărilor. Cum s-a ajuns aici?

Din păcate, începând din 1996, când s-a pus problema retrocedărilor – de altfel, până la un punct, necesare şi credibile -, guvernanţii de la Bucureşti, sigur, prin reprezentanţii lor la nivelul întregii ţări, dar şi Parlamentul, au tratat superficial această problemă, mai ales în cazul Transilvaniei.

Din punct de vedere politic, economic şi juridic, până la Marea Unire, Transilvania a avut un alt statut: fie că a fost provincie autonomă în cadrul Imperiului Habsburgic, fie anexată Ungariei, de la 1867. În urma Primului Război Mondial şi a constituirii României Întregite, prin Tratatul de Pace de Trianon s-a prevăzut, printre altele, faptul că toate imobilele foste proprietăţi ale statului maghiar – prefecturi, primării, spitale, secţii financiare, şcoli – au revenit statului român. Acum, legile date din 1956 încoace, amendate tot timpul, practic au facilitat bisericilor istorice maghiare şi celor interesaţi din conducerea UDMR şi din alte partide maghiare să încerce să pună mâna pe clădiri ale statului român, fie procurând documente false, fie prezentând în instanţă din cărţile funciare doar părţile înscrise până la 1918 sau din perioada comunistă.

Partea de CF din perioada interbelică de unde rezultă că aceste clădiri ale statului român au fost intabulate de statul român – e-adevărat, ceva mai târziu, unele prin anii ’20, altele prin ’36-’37 – nu este prezentată nici de primării, nici de consiliile judeţene. Şi-atunci, ce rezultă? Rezultă că până în 1918 au fost intabulate pe statul maghiar, iar în 1945-1948 au fost naţionalizate de statul comunist. Însă ce s-a întâmplat?…

Eliminăm practic o perioadă de deplină legalitate din Istoria României…

Exact. Statul comunist nici nu trebuia să mai transfere acele clădiri, pentru că ele erau deja proprietăţi ale statului român. Şi-atunci se prevalează toţi de cunoscuta precizare: „Tot ceea ce a naţionalizat statul comunist revine vechilor proprietari”. Aceasta este o chestiune, dar mai grav este faptul că în anumite judeţe ale Transilvaniei – şi eu cunosc realităţile pe bază de documente, nu pe vorbe -, în Arad, în Bihor, este atacată Reforma Agrară din 1921, care a naţionalizat în primul rând moşiile „absenteiştilor”, şi vorbim de cei 500 de mari moşieri maghiari cărora deşi statul român le-a oferit cetăţenia română, ei au plecat. Unii chiar locuiau la Budapesta sau la Viena şi au refuzat cetăţenia. Şi-atunci, aceste moşii au fost naţionalizate, exact cum s-a procedat şi cu moşiile moşierilor din Vechiul Regat, care parte din ei trăiau pe Coasta de Azur şi la Paris. Acest proces al optanţilor maghiari l-a câştigat reprezentantul statului român, Nicolae Titulescu, după vreo opt ani de eforturi susţinute. Atunci s-au plătit despăgubiri pentru această naţionalizare, dintr-un fond al ţărilor care au constituit Mica Înţelegere şi în felul acesta s-au stins pretenţiile statului maghiar pentru aceşti 500 de grofi.

Acum vin urmaşii lor cu tot felul de documente pe care statul român actual nu le verifică şi pretind tot felul de castele, de lacuri, de pământuri şi-aşa mai departe…

Pentru oraşul Oradea v-aş prezenta o situaţie aparte viyavi de imobile, care a scăpat de sub controlul reprezentanţilor statului român. Aici, comunitatea evreiască, până în mai-iunie 1944, a fost foarte numeroasă şi puternică. De fapt, Oradea modernă s-a ridicat prin banii evreilor şi prin munca din construcţii a românilor, sub administraţie maghiară. 30.000 de evrei din oraş, care reprezentau aproape jumătate din populaţia de atunci, au fost ridicaţi de-acasă de către horthyşti, vârâţi în ghetouri şi în mai-iunie ’44 duşi la Auschwitz. Dintre ei s-au mai reîntors în anii ’45-’46 în jur de 2.000… Au dispărut familii întregi… Ce se întâmplă? În ultimii 8 ani, autorităţile administrative UDMR, plasate în fruntea municipiului Oradea sau în fruntea judeţului Bihor, au avut fie un viceprimar, sau cel puţin un vicepreşedinte al Consiliului Judeţean.

Ce-au făcut? Au căutat persoane care au avut întâmplător acelaşi nume cu o familie de evrei care a dispărut în totalitate la Auschwitz. Prin documente „aranjate” de avocaţi i-au declarat urmaşi şi i-au împroprietărit, aplicând apoi principiul acesta al vinderii clădirii respective foarte rapid, în decurs de 6-8 luni, la 4-5 proprietari. Juriştii şi denumesc acest sistem, pare-mi-se, „Sistemul Şnur. Între timp, bătrânii „noi proprietari” au murit şi, în felul acesta, consilieri UDMR au pus mâna pe clădiri. E un caz celebru aici al unei doamne care şi-a cumpărat de la stat – înainte de a se ajunge la sistemul acesta ingenios de „naţionalizare de către UDMR a statului român” – prăvălia de la parterul unei clădiri foste a unui comerciant evreu, decedat împreună cu toată familia. Apoi apare un consilier maghiar de la Consiliul Local, foarte onorabil de altfel, care cumpără clădirea de la un aşa-zis urmaş al acelei familii, care, în afară de coincidenţa de nume, n-avea nicio legătură cu decedaţii. Şi-acum, doamna respectivă încearcă să-şi facă dreptate şi nu reuşeşte. A trimis hârtii peste tot, până la Preşedinţie şi nimic…

Putem vorbi de un sistem mafiot cu ramificaţii până la nivelul cel mai de sus în stat?

Cu siguranţă. Din moment ce în acest caz punctual se pierd toate procesele, iar, mai nou, avocaţii care sunt contactaţi pentru a o apăra renunţă – „Doamnă, nu mă bag aicea, sunt oameni grei care manevrează lucrurile astea. Ştiţi? Căutaţi-vă alt avocat?”-, ce să deduci?

De ce sunt atât de râvnite aceste clădiri?

Păi sunt palate! Evreii, comercianţi şi industriaşi, au ridicat veritabile palate. Jos erau prăvălii sau restaurante, iar la etaje, apartamente de locuit. Monumente istorice care au toate peste 100 de ani, gen Palatul Moskovici. Apoi am un doctorand de-al meu, maghiar, care studiază domeniul baronului Wesselenyi Miklos jr. din Jibou. Acest baron a trăit la sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19. Castelul din Jibou cu toată grădina botanică de-acolo, renumită în ţară, este revendicat acum de un urmaş de-al lui din… Canada!?

Apoi mai e încă o chestiune pe care ar trebui ca oamenii noştri politici de la Bucureşti s-o aibă în vedere şi să întrebe istoricii şi în speţă istoricii din Transilvania; în ianuarie-februarie 1945, guvernul generalului Rădescu a dat două decrete semnate de Regele Mihai, pe baza cerinţelor semnate în baza Tratatului de Armistiţiu din septembrie 1944 dintre România şi Puterile Centrale, respectiv URSS. Acolo se scrie negru pe alb că toate proprietăţile persoanelor care au făcut parte din partide şi formaţiuni fasciste se naţionalizează în favoarea statului român./cotidianul.ro

Lasati un comentariu