Studentii, cea mai enigmatică parte a învăţământului universitar

• publicat la: 29 January 2015
Studentii, cea mai enigmatică parte a învăţământului universitar

Cu aproape un deceniu în urmă, în toamna lui 2006 mi s-a întâmplat unul din cele mai stranii episoade din cariera mea didactică: începându-mi cursul cu anul I (de la între timp defuncta secţie de Filosofie a Universităţii la care lucrez) am constatat – după perplexitatea cu care mă priveau studenţii – că aproape nimeni nu înţelege ce spun. Totuşi, acelaşi curs (evident nu identic ca formulare) îl ţinusem şi în anul precedent şi, deşi erau persoane care nu pricepeau anumite lucruri, în mare nu am avut nici o problemă. A trebuit să treacă mai mult timp ca să îmi dau seama că studenţii care intraseră în acel an (2006) în Facultate erau cei care-şi începuseră liceul în 1998 şi care-au beneficiat – practic în fiecare an – de toate “reformele educaţiei” care s-au abătut asupra învăţământului preuniversitar. Ei erau “produsul” viu al acestor reforme. Acum aş spune doar atât: faţă de ceea ce avem azi în Universitate aceia erau nişte studenţi în adevăratul sens al cuvântului.

Dar ce avem azi în universităţi? Nu se ştie, căci (ciudat tabu al unei lumi ce se vrea, toată, ”Charlie”), nimeni nu vorbeşte despre ei altfel decât în cifre, voluntariate, asociaţii şi şcoli de vară. Cum sunt studenţii noştri de fapt? O ştim fiecare, ne-o mai împărtăşim pe culoar sau la o ţigară (cu cinismul amărăciunii şi al resemnării), dar în rest nu răzbate nimic nici la şedinţe, nici în raportările oficiale ale instituţiilor de învăţământ. Cea mai simplă modalitate de-a rezolva o problemă e aceea de-a o eluda: pur şi simplu nu există. A doua modalitate e aceea de-a delega responsabilitatea: răspunzător e oricine, doar noi nu. În principiu, ultimul responsabil e cel mai slab şi mai jos pe scara ierarhiei sau, şi mai bine, problema e generică şi – ca atare – insolubilă (tinerii ăştia “fără morală şi fără prinţip”, “dispariţia valorilor”, “sistemul”, consumerismul, etc., etc.). Trebuie spus că nimeni nu încurajează identificarea şi formularea problemelor cu care ne confruntăm. Ba chiar dimpotrivă. În ciuda aerului lor proconsular, şi prorectorii noştri, şi funcţionarii ministeriali aflaţi “în delegaţie” trebuie să raporteze, fiecare, unei instanţe superioare. Şi acolo – sus – e un consemn (al oricărei puteri, care nu vrea decât “stabilitatea”): fără probleme! Ca atare, ceea ce trebuie raportat este că nu sunt probleme (decât aşa, mici detalii, pe care o “nouă reformă” le va corija din mers). Evident că toţi (sau cei mai mulţi) funcţionari ştiu că sunt probleme, dar – dacă cineva îndrăzneşte să le formuleze (greşală capitală, deoarece se poate lăsa cu “reanalizarea indicatorilor de calitate”), răsunsul vine şuierând: rezolvaţi-le, sunt problemele voastre! Aşa merg lucrurile: o oaste (cam de pripas) de dascăli ţine pe umeri o suprastructură adminsitrativă – ministerială şi locală – care îşi însuşeseşte toate beneficiile funcţiei (acum la modă sunt marile “prograrame operaţionale” relative la “dezvoltarea resurselor umane”), lăsând “să mai cadă câte ceva” şi celor de jos, pentru a-i cointeresa. Dăscălimea e tratată ca o clasă vechili a cărei funcţie e aceea de-a garanta faptul că imensa masă a elevilor şi studenţilor care nu au unde să se ducă va intra cuminte în compartimentele instituţionale care constituie baza şi domeniul rezervat al suprastructurii adminstrative. Toate reformele educaţiei care s-au făcut, se fac şi se vor face în România (pe banii statului sau pe fonduri europene) se fac exclusiv în beneficiul acestei caste de profitori. Nu există nici o legăturăalta decât cea personală (dacă au copii în şcoli sau universităţi) şi, ca atare accidentală – între aceşti oameni şi lumea învăţământului. Nimic, dar absolut nimic, din ceea ce scriu sau declară aceste persoane cu privire la starea învăţământului românesc nu are nici cea mai palidă legătură cu realitatea acestuia. Unii dintre ei se vor apăra spunând că sunt de bună credinţă şi prezintă cifrele şi datele care le-au fost “înaintate”. Nu vor spune şi faptul că aceste date sunt “făcute” să reflecte exact ceea ce ei doresc să afle dat fiind că autorii lor ştiu bine că, dacă ar spune adevărul, s-ar trezi pe cap – ceea ce înseamnă şi să le întreţină (diurna oficială fiind în România undeva în jurul a 13 lei pe zi) – cu diverse “comisii”, care mai de care puse pe “tăieri” şi pe “reduceri”. Orice profesor de liceu obişnuit din 2011 v-ar fi putut spune că abia o treime din elevii lui din ultima clasă sunt capabili să treacă un examen cu ştacheta joasă. Noi toţi am descoperit-o abia după introducerea camerelor de luat vederi la Bacalaureat. Orice universitar vă poate spune cum se dau (şi se iau) licenţe, doctorate şi grade. Noi toţi o descoperim abia atunci când scandalurile devin publice. Toţi ştim cum merg lucrurile şi toţi tăcem. De frică, sau sperând să ne procopsim şi noi cu ceva. Ce putem să facem? Această întrebare e însăşi definiţia eufemismului sub care încercăm să ne disimulăm frica şi cupiditatea: “sistemul”. Puterea lui – care nu trebuie subestimată – constă în faptul de a-l reduce pe fiecare la captivitatea propriilor lui probleme: omul vrea bani, vrea să avanseze în carieră, vrea şi el o funcţie, caută să se pună bine cu cine “trebuie”, etc. În acest circuit ceilalţi nu sunt niciodată parteneri, ci competitori şi pentru a-şi atinge obiectivele omul nu e în situaţia de a colabora cu ceilaţi, ci în aceea de a “lucra” ferit de privirea lor. Acest joc duplicitar e temeiul slăbiciunii intelectualilor. Fiecare are un preţ – destul de jos, în ciuda orgoliilor lui – şi oamenii sunt cumpăraţi la bucată. O dată ajuns în funcţie fiecare va născoci reguli din ce în ce mai subtile pentru a-i ţine la distanţă pe posibilii concurenţi şi, în acelaşi timp, pentru a menţine în funcţiune sau a accelera exploatarea “industriei” din care îşi extrage privilegiile. Aşa cum se vede, aici trei sunt trei lucruri perfect distincte: (ne)omeneasca nevoie de funcţii, privilegii şi putere, cercetarea şi logica ştiinţei cu rigorile ei şi, în fine, educaţia cu studenţii şi destinele lor. În majoritatea cazurilor scopul ţine de prima categorie de lucruri, dar el e disimulat şi justificat de celelalte două.

Aşa cum spuneam mai sus, partea cea mai enigmatică a învăţământului universitar sunt studenţii. Pe vremuri examenul de admitere şi apoi examenele din facultate (riguroase dar nu întotdeauna raţionale şi nici oneste) permiteau o definire a studentului. Astăzi, aceste examene nu mai există. Studentul e un număr într-o statistică. Doar atât?

integral pe contributors.ro

Lasati un comentariu