Kovacs: …”mi-ar fi jenant să nu aprobăm sălile cerute la castel „….

de Horia Mărieș la 3 octombrie 2015 - 02:28

In context și în legătură cu speach-ul mirobolant, superintelectual și „istoric” al primașului (vezi in detaliu aici http://youtu.be/AFILCvzxDK8 )

Ai driakului și aristocrații ăștia careieni!

După cum se titrează triumfător acum câteva ore pe o carte poștală ilustrată (anzix), aseară a avut loc in Castelul Károlyi un concert simfonic.

Toate bune și frumoase, dar sunt sigur că n-ați știut despre acest concert că el a fost de fapt „a grófok zenéje” (muzica grofilor) sau „főúri zene” (muzică aristocratică).

Ni se dă de inteles, sublimar, de acest căplenar, că a fost de fapt un concert destinat protipendadei, grofilor, umașilor lor și lumii careiene celei bune și spălate, nu unul destinat oricui, publicului larg, vulgului, pulimii. Și asta, doar fiindcă Filarmonica din Satu Mare a fost dirijată cu această ocazie de tânărul Károlyi Sándor și fiindcă la concert au asistat părinții acestuia, Károlyi József si soția.

Și ce dacă, ei nu sunt tot niște oameni făcuți tot din carne, piele și oase, niște europeni oarecare?
Au oare urechile mai fine, mai lipsite de păr în ele, ei pot recepta muzica lui Mozart în altfel, mai aristocratic?

Mă întreb doar cât timp o să-i mai pupe-n fund unii careieni fără nici o urmă de șiră a spinării, ca de exemplu acest măzgălitor de anzixuri precum și stăpânul său de sclavi, primașul, pe acești grofi scăpătați.

De parcă ăștia, mai precis toți strămoșii lor, n-ar fi supt destul, de-o lungul veacurilor, sângele careinilor și al locuitorilor din zonele inconjurătoare (Nagykároly és vidéke – sau – és környéke) indiferent de nația acestora: români, șvabi sau unguri? Le mai datorăm oare ceva? Eu zic că nu, ba dimpotrivă, ei ne datorează azi foarte multe pentru viață comodă și ușuratică pe care o duc.

Nu de alta, dar mie unuia a început să-mi fie greață și să-mi vină să vărs atunci când văd atâta slugărnicie deșănțată manifestată față de niște urmași de grofi cu sânge albastru, la unii care încă mai au probabil și azi tălpile crăpate, dar demnitate – ioc.

de Horia Mărieș la 3 octombrie 2015 - 14:35

Cercetãnd nițel pe urmele minciunelelor primașului:

Scurtul videoclip ce conține pledoaria pornoprogrofistă a primașului, cea spusă pe nerăsuflate și ascultată cu maximă admirație, cu gura căscată, de consilierii locali obedienți (sau indatorați) lui, scrote la iveală o intreagă salbă de minciunici și de minciunele, demne de faima baronului von Munchausen.

Din lipsă de timp, azi mă voi ocupa doar de una din ele.

http://youtu.be/AFILCvzxDK8

La un moment dat, primașul, care habar n-avea ce sală (săli) din Castelul Károlyi voia să le ofere gratuit Francescăi, apropiata sa, pentru o perioadă de cinci ani, le propune consilierilor locali să se facă o pauză și să se tragă o fugă până la Castel pentru ca să vadă toată lumea sălile respective. Se răzgăndește insă brusc fiindcă își aduce aminte că sălile de la parter (se pare), cele din partea dreaptă pe care le-a avut în vedere,msunt sigilate de „organe” fiindcă acolo se află depozitate niște tablouri puse sub sechestru, deci pur și simplu nu se poate intra în sălile respective.

Apoi primașul începe să scape vrăbiuțele din gură, îl citez (vezi minutul 3:00): „Deci eu propun o pauză, să mergem până acolo, dar este inchis de către Poliție, că acolo sunt tablouri. Mă rog de ei de un an de zile să le ducă acolo, alea sunt niște tablouri minunate de SUTE DE MILIOANE DE €, pe care le-au găsit ei nu știu unde…”

In mod cert că aici avem de-a face cu o poveste plină cu proști și in legătură cu care care pot fi enunțate cel puțin următoarele ipoteze:

1. Primașul este fără nici un dubiu un prost licențiat, brevetat, care n-a pus piciorul în viața lui intr-o pinacotecă, într-un muzeu de artă, care n-a citit în viața lui o iotă despre valoarea unor tablouri, pe scurt, avem de-a face cu un incult (a)tipic provenit din Asuaju de Sus. Asta este varianta cea mai plauzibilă, zic eu.

2. Primașul îi socotește pe cei de la Poliția din Carei și pe prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Carei niște proști, dacă aceștia au putut să lase niște tablouri în valoare de sute de milioane de € păzite doar de niște sigilii anemice puse pe ușile unor săli de la parterul Castelului Karolyi, știind fiind faptul că pe acolo se perindă anual, fără să fie mult pres atent supravegheați, așa cum ne-a informat recent domnul director Bogdan Georgescu, zeci de mii de turiști din țară și de aiurea. Exclus să fie așa. Cei de la Poliție și de la Parchet nu sunt în mod cert niște proști.

3. Primașul ne crede pe noi niște proști, pe noi toți cei care avem (rar) ocazia să-i ascultăm (înregistrate) balivernele, din motive similare cu cele expuse deja la pct. 2 de mai sus. Exclus să fie așa. Nici noi nu suntem, în mod cert, niște proști.

Până și noi am auzit de faptul că acum un an și ceva, prin luna mai 2014, poliţiştii sătmăreni au găsit la locuinţa lui Dorin Pop din satul Dacia, comuna Doba, aproximativ 650 de tablouri despre care se credea că fac parte din patrimoniul naţional al României şi al altor state din Uniunea Europeană. Poliţia bănuia că operele de artă puteau să fie furate. Totul a pornit de la un control în trafic. Poliţiştii au găsit în maşina unui bărbat de 47 ani 15 tablouri, lăzi de zestre şi alte obiecte artizanale, fără ca bărbatul să deţină documente legale care să ateste provenienţa bunurilor. Uimiţi de captura realizată, poliţiştii au făcut o percheziţie la locuinţa acestuia, unde au descoperit alte 629 de tablouri susceptibile a face parte din patrimonial cultural naţional al României şi al altor state din Uniunea Europeană, unele dintre acestea posibil a proveni din infracţiuni de furt. Picturile au fost ridicate pentru ca anchetatorii să stabilească valoarea tablourilor şi dacă acestea au fost furate, fiind predate Muzeului Judeţean Satu Mare. Cercetările în cauză erau (si probabil că mai sunt)!efectuate sub coordonarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Carei, urmând ca la finalizarea lor să se ia măsurile legale care se impun. Despre toată această tărășenie’ finul primașului, distinsul domn director de gazetă nordvestică, redactor și renumit vloghist are cunoștiință în mod cert, dânsul și șcriind niscaiva articole pe această temă. Normal ar fi fost ca finul să-i povestească și nașului câte ceva despre acest subiect la o petrecere la Pongyvás udată din belșug cu bikavér, tocmai pentru ca nașul să nu moară prost, să nu ajungă atât de rău incât sa viseze milioane de euroi depozitate la Castel, adică in parohia lui, fiindcă astfel de vise ar putea să-i dăuneze sanătății.

Marea captură de tablouri realizată de poliţişti în luna mai 2014 a început să se dezumfle apoi destul de rapid. Poliţia a refuzat (așa cum este și normal) să ofere informaţii despre captură fiindcă cercetările erau in curs, iar singurul procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Carei a fost o vreme îndelungată în concediu. Angajaţii Muzeului Judeţean au stabilit, la o primă vedere, că o parte dintre cele peste 600 de tablouri sunt nişte falsuri ordinare. De altfel, este greu de crezut că vreun colecţionar ar putea să ţină sute de tablouri originale cu excepția fostului ministru Darius Vãlcu), în valoare de milioane de euro, într-o casă dintr-un sătuc uitat de Dumnezeu, fără nicio măsură specială de securitate. În lumea experţilor în antichităţi, sătmăreanul în casa căruia au fost găsite tablourile era cunoscut ca un individ specializat în plasarea imitaţiilor lipsite de valoare, dar extrem de bine realizate.

Singura informaţie certă care a mai apărut pe piață a fost că tablourile ridicate de poliţişti au fost luate în custodie de Muzeul Judeţean Satu Mare, care le-a depozitat în incinta Castelului Karolyi din municipiul Carei. Angajaţii Muzeului Judeţean urmau să stabilească dacă este vorba de tablouri originale sau despre nişte simple copii lipsite de valoare. Printre picturile ridicate se află şi unele semnate de celebri pictori francezi precum Monet, Manet sau Matisse. În cazul în care ar fi originale, acestea ar valora chiar milioane de euro. Însă cele mai multe tablouri poartă semnătura unor reprezentanţi de seamă ai Şcolii băimărene de pictură. Se spune că prețul unui astfel de tablou, original poate varia între circa 1.000 de euro până la câteva zeci de mii de euro, în funcţie de autor. Dar până la milioane de € este o cale foarte lungă.

Dorin Pop era foarte cunoscut în lumea amatorilor de artă sătmăreni şi nu avea o reputaţie tocmai bună, fiind acuzat că se ocupa cu falsificarea de picturi. “Întrebaţi pe oricine care se ocupă de antichităţi despre Dorin şi veţi constata că toată lumea ştie ce hram poartă. Acesta cumpără tablouri mai vechi, fără valoare artistică, fiind interesat de pânza şi vopseaua lor. Are nişte pictori foarte talentaţi, care îi realizează reproduceri foarte reuşite. Apoi plasează tablourile în diverse locuri “virgine”, în special în zona Maramureşului (unde s-o fi răsturnat o altă căruță cu proști) şi se foloseşte de diverşi intermediari pentru a dirija clienţii într-acolo. Era să cumpăr şi eu două asemenea tablouri cică originale cu câteva mii de euro, însă mi-am dat seama că e vorba de nişte imitaţii extrem de bine realizate, care n-au costat mai mult de o sută de euro. Însă am auzit că au existat suficienţi colecţionari care i-au cumpărat imitaţiile crezându-le originale”, ar fi declarat, sub protecţia anonimatului, un sătmărean care s-a ocupat aproape 20 de ani cu comerţul de antichităţi.

Având în vedere renumele autointitulatului colecţionar, este foarte probabil ca majoritatea tablourilor ridicate de poliţişti să fie de fapt nişte copii extrem de bine realizate, dar lipsite de valoare. Nu este exclus ca poliţiştii, care investighează în acest moment o grupare de traficanţi de tablouri furate, să fi dat din întâmplare de o reţea de falsificatori de tablouri. Pentru a continua cercetările, poliţiştii aveau nevoie de o plângere din partea vreunui colecţionar înşelat, însă este puţin probabil să fi găsit pe vreunul. Majoritatea colecţionarilor care cumpără obiecte de artă despre care află apoi că sunt contrafăcute ascund acest lucru, încercând să le paseze mai departe pentru a-şi recupera paguba.

Cam asta este foarte pe scurt, povestea, cea cunoscută de noi, despre tablourile depozitate in Castelul Karolyi din Carei și despre care primașul cel okos ne minte că valorează sute de milioane de €. Dacă va citi cumva-cândva și acestă poveste, lucru de care nu suntem de loc convinși fiindcă dânsul când aude de „mouse” se repede in cămară ca să aducă capcana de prins șoareci, poate că o să-i mai scadă și lui puțin nasul cel foarte lung, à la Pinochio.

Ar mai fi și alte minciunele savuroase și nevinovate made by Jenő bácsi în ziua de 28 septembrie 2015 de combătut, dar nu mai am eu timp acum să mă ocup de ele. Poate, cine știe, vom mai băsădi pe tema minciunelelor, dar cu o altă ocazie.

de Horia Mărieș la 5 octombrie 2015 - 05:33

Minciunele nerușinate servite de primaș, episodul doi.

Am abordat deja (parțial color) subiectul „minciunele primășești careiene”. Am comentat câte ceva mai sus despre tablourile de sute de milioane de € (după mintea cea înceată a primașului) care sunt „sechestrate” în Castel. Poliția (criminaliștii) din Carei si prim-procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Carei au trebui să ne spună ceva mai multe. Nu să tacă ca si porcul în păpușoi.,Dacă vor și dacă știu să vorbească sau să scrie. Nu de alta, dar de la „captura” aia mirobolantă de cca 650 de tablouri (probabil in marea lor majoritate falsificate) din luna mai 2014 a trecut deja o grămădă de vreme și mai mult ca sigur că o conferință de presă sau un comunicat din partea Parchetului din Carei (entitate de-a dreptul pasivă de fapt și ineficientă) pe această temă, n-ar mai aduce, cred eu, nici un prejudiciu anchetei.

In https://youtu.be/AFILCvzxDK8 la 6:50, primașul începe să le plângă de milă grofilor cu lacrimi mari, de crocodil și să se lamenteze:

„Eu știu că ei au construit acest Castel, familia lor … și au FOST SCOȘI DIN ROMÂNIA, NIMIC N-AU PRIMIT! NIMIC! Au avut destule și nimic n-au primit înapoi! Alții, au primit păduri și nu știu ce. Nici acuma nu le dăm în proprietatea lor ci in folosință la o fundație (H.M.: În dolosință la o fundație al cărei președinte este numitul Eugen Kovács Jenő – acesta este un flagrant conflict de interese). Vă rog să aprobați acest punct fiindcă mie mi-ar fi jenă…”

Îmi vine și foarte greu să-l contrazic, fiindcă primașul, ca mare și tare Președinte al „Fundației gróf Károlyi Sándor” și pretin la cataramă, plus tovarăș de paranghelii și zaiafeturi cu ei, ar trebui să fie supradoct în istoria acestei familii. Pun pariu că are mereu pe noptieră cartea aia în ediție princeps scoasă doar in limba maghiară de un scrib al grofilor Karolyi de prin Slovacia si pe care Primăria Carei a achiziționat-o cu mare drag plătind pe ea o grămadă de bani(parcă 40.000 lei dacă nu mă inșeală memoria), iar atunci când primașul are niscaiva insomnii legate de falimentele pe care le-a provocat la viața lui și de datoriile pe care le mai are încă de plătit la fisc, buchisește din ea. O ține pe noptieră pe post de Biblie.

Nu sunt eu cel care pot să predau lecții de istorie prin Carei, fiindcă nu este domeniul meu, nu este specialitatea mea. Dar sunt câteva persoane încă în viață care chiar cunosc detaliile relevante și la care fac apel pe această cale, ca să le lămurească. Ma refer la detalii (adevărate) legate de afirmația mincinoasă a primașului cum că, cică, „au fost scoși din România, nimic n-au primit! Nimic!”.

Deși nu sunt istoric, musai tre’ să zic si eu câte ceva, fiindcă mă mănâncă limba si mai ales ca să-l mai enervez puțin pe neșcolitul de primaș, ca să-i mai ridic puțin tensiunea. Sunt convins că o să primesc imediat niscaiva replici binevoitoare din partea celor trei scribalăi, sclavii lui devotați. Le aștept cu drag, în prag.

Diferendul româno‐maghiar care a marcat semnificativ relațiile dintre cele două țări în anii ‘20 a fost aşa‐numita afacere a optanților. Aceşti optanți (cum au fost de altfel si grofii Karolyi) erau foşti cetățeni austro‐ungari care, în virtutea Tratatului de la Trianon, au putut opta pentru cetățenia maghiară. Prin reforma agrară românească din perioada 1918‐1921, ei au fost tratați drept absenteişti (adică au lipsit din țară în intervalul dintre 1 decembrie 1918 şi primăvara lui 1921, când Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a intrat în discuția Parlamentului), fiindu‐le expropriat tot pământul ce depăşea 50 de iugăre (circa 30 ha).
Aceşti absenteişti care optaseră pentru cetățenia maghiară, convinşi de justețea cauzei lor şi fiind încurajați de autoritățile de la Budapesta, au adresat, imediat după intrarea în vigoare a legii agrare din 1921, reclamații organelor judiciare româneşti îndreptățite să judece litigiile agrare. Cum nu au putut obține câştig de cauză, guvernul maghiar a intervenit pe lângă cel român, solicitându‐i să rezolve favorabil revendicările. Deoarece şi această tentativă a eşuat, oficialii de la Budapesta s‐au adresat, în două rânduri, în august 1922 şi februarie 1923, Conferinței Ambasadorilor ‐ organismul abilitat să continue activitatea fostului Consiliu Suprem al Conferinței de pace de la Paris ‐, protestând în privința faptului că România viola anumite stipulații ale tratatului de la Trianon. În ambele ocazii Conferința Ambasadorilor şi‐a declinat competența, indicând Liga Națiunilor ca fiind unul organism capabil să rezolve problema optanților.
Dupa ani intregi de negocieri in detaliile cărora nu putem acum să intrăm, aranjamentele finale in privința problemei optanților au fost convenite la Haga, în ianuarie 1930, şi semnate în capitala Franței, în aprilie 1930, şi implicau o conexare a rentei de expropiere acordată de România ‐ ca şi de alte state din Europa centrală şi răsăriteană, unde avuseseră loc reforme agrare ‐ cu reparațiile datorate de Ungaria. Se creau mai multe fonduri, printre care şi un aşa‐numit “Fond Agrar” (“Fondul A”) ‐ menit a‐i despăgubi pe optanții absenteişti. ‐, ce urmau să fie alimentate din diverse surse, dar mai ales de către Ungaria, România, Cehoslovacia, Iugoslavia şi chiar de către unele din marile puteri.

„N-au primit nimic” ne zice mincinosul de primaș Eugen Kovács Jenő, de parcă ar fi avocatul lor.
Eu știam că avocatul lor este Éva Mária Mărginean (n. Horn), consilier județean.
Atunci, de ce se bagă, de ce se suie Kovács peste Horn?

Culmea, primașul este contrazis chiar de pretinarul lui, cel cu care s-a distrat săptămâna trecută, inclusiv la exclusivistul concert simfonic care a avut loc vinerea trecută la Castel.

În interviul apărut în ziua de 19 iunie 2014 în ziarul local de limbă maghiară N&V (ziarul de casă al primașului, hârtia aia igienică tipărită săptămânal sub egida UDMR) la pagina 4, grof Karolyi Joszef, unul dintre cei prezenți la intâlnirea familiară mijlocită de Kovacs Jeno și Maria Eva Mărginean Horn anul trecut în Carei, ne băsădește, îl citez:

“Bunicul meu deținea 60.000 hectare de pământ arabil din care o parte și în jurul Careiului, dar nu aș putea spune precis în ce loc (sic!). Acele moșii s-au dus pe apa sâmbetei după primul război mondial. Prin anii 1930, bunicul a inițiat procese pentru redobândirea acestor moșii și a reușit să recupereze ceva, dar puțin. Austriecii învingători au deschis un cont la Berna, dar s-au plătit doar 40% din despăgubirile cuvenite. Este adevărat, bunicul deținea și alte moșii și a rămas un om bogat. În anii 1970 bunicul a cerut în justiție și așa numiții bani cuveniți optanților, dar din acel proces nu a ieșit nimic.”

[Nota H.M.: Sincer vorbind, nu știu la care „austrieci învingători” de prin anii 1930 face referire groful Károlyi Jozsef, dar la vârsta dânsului se pot accepta și derapaje majore de memorie (poate groful este rubedenie și cu Alois Alzheimer, renumitul psihiatru și neuropatolog german) și se poate admite, pe de altă parte, că istoria nu era în mod necesar punctul forte al grofilor, fiindcă aceștia erau obișnuiți să scrie și să țină minte istoria doar așa cum le convenea lor în anumite împrejurări.]

Foarte pe scurt, afirmația primașului în sensul că „FOST SCOȘI DIN ROMÂNIA, NIMIC N-AU PRIMIT! NIMIC!” este o minciună sfruntată si nerușinată, ca de altfel marea majoritate a perlelor pe care le scoate acest adevárat baron Münchausen pe nas.

Doar un singur lucru ar mai fi de adăgat, ca să nu lungesc prea mult pelteaua și ca să nu plictisesc prea tare eventualii cititori.

Citez tot din surse maghiare, ca să n-avem vorbe, autor fiind Nyistor Lóránd (alt Lórand, dar unul ceva mai deștept), vezi pagina 169 din volumul „A Nagykárolyi gróf Károlyi család…”, Debrecen, 2005, cu referire la Castelul Károlyi din Carei:

„După decesul grofului Károlyi István in 1907, de fapt s-a încheiat prezența celor din familia Károlyi la Carei.
După Trianon (Castelul Károlyi) a trecut în proprietatea Statului Român și pentru o perioadă de timp a fost folosit ca sanatoriu. Atunci când Carei (după realipirea Ardealului de Nord) în anul 1940, a ținut din nou de Ungaria, contesa (grófnő) Károlyi Melinda (1872-1955), soția fostului prim-ministru Károlyi Gyula (1971-1947) a donat castelul pentru scopuri educaționale armatei maghiare. Instituția își deschide porțile la sfârșitul lunii august, anul 1941 sub denumirea de „Grof Karolyi Istvan Honvedtiszti Fiunevelo Intezet. Din păcate scurta viață a acestei institutii a incetat in toamna anului 1944. După cel de al doilea război mondial Castelul ajunge în proprietatea Statului Român. Pentru o scurtă perioadă de timp acolo o funcționat o Școală sanitar veterinară, apoi locația a fost destinată Casei de Cultură și Muzeului local. In anul 1957 iși găsește loc in Castel si Biblioteca orăsenească.
În 2004 dreptul de administrate al Castelului a revenit Primăriei municipiului Carei.
In anul 2005, prin forțe proprii și printr-o finanțare (donație) de 10 milioane de forinți primită din partea guvernului maghiar a început reconstrucția Castelului sub conducerea administratorului Veress Anikó. (etc.)”

Oare pe ce a chetuit administratorul Castelului din anul 2005, fosta consilier local, cei 10 milioane de forinți donați de guvernul maghiar? Chiar aș fi curios să aflu. Pe cai lipițani cumva? Există oare o evidență clară a modului în care s-au cheltuit acești bani? Hai s-o vedem si noi!

Nota bene: Castelul Károlyi se află la ora asta in proprietatea Statului Român iar Primăria Municipiului Carei (Consiliul Local Carei) are doar drept de administrare. Așa că, draghe primaș bácsi, pofa be, ciocul mic, să nu mai facă atât se mult pe stăpânul Castelului și să nu mai facă atât de mult pe okosul, că la el chiar nu este cazul de așa ceva.
Două cuvinte din „greu limbul românește”, vorba unui măzgălitor de pe la „bursa zvonurilor”: ex clus.