Pagina principala / Istoric / Eroul Național Avram Iancu

Eroul Național Avram Iancu

La data de 10 septembrie 2025 se vor împlini 153 de ani de la moartea Eroului Național AVRAM IANCU.

10 septembrie 1872: La această dată din istoria noastră, a trecut în eternitate Avram Iancu, cel care a fost conducător al Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania. În fruntea cetelor de moţi, pe care le-a organizat într-o adevărată armată populară şi care l-au numit „Crăişorul munţilor”, el a apărat regiunea Apusenilor împotriva atacurilor armatelor nobiliare maghiare, pe care le-a înfrânt în câteva bătălii (n. 1824). Avram Iancu fost îngropat pe 13 septembrie 1872 la Ţebea, în județul Hunedoara, lângă „Gorunul lui Horea”.

Avram Iancu s-a născut în Ţara Moţilor, în satul Vidra de Sus, actualmente denumită Avram Iancu, judeţul Alba. Cel dintâi despre care se mai pomeneşte din familia lui Avram Iancu este bunicul său, Gheorghe Iancu, care ar fi fost preot ortodox şi ar fi luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse afirmă că Gheorghe Iancu ar fi fost chiar rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veşnice cel mai probabil înainte de anul 1812. Acest Gheorghe Iancu a avut şapte copii, pe Sântioana, Maria, Zamfira, Ana, Alisandru, Avram şi Ioan. Alisandru Iancu va fi mai apoi tatăl legendarului erou Avram Iancu. Alisandru s-a născut în anul 1787, s-a căsătorit cu Maria Gligor şi va moşteni casa bătrânească a familiei. Alisandru Iancu era iobag, la fel ca şi toţi străbunii săi, însă fiind la fel de bun gospodar ca şi aceştia, ajunge să fie „pădurar”, fiind astfel un fel de „om al stăpânirii” pentru că datorită atribuţiilor sale venea în contact cu autorităţile vremii. Alisandru Iancu va avea doi copii, mai concret pe pe Ioan şi pe Avram. Primul copil, Ioan, s-a născut în anul 1822 şi va ajunge preot ortodox.

Știm sigur că Avram Iancu, viitorul erou naţional, s-a născut în anul 1824, dar data la care s-a născut nu a rămas menţionată exact, dar, conform mărturisirilor sale, el s-ar fi născut „la vremea cireşelor”. Ţinând cont că, în munţi, cireşele se coc un pic mai târziu datorită climei mai aspre, e posibil ca el să se fi născut în luna iunie spre iulie (poate chiar început de august). Avram Iancu nu a fost căsătorit niciodată şi nu a avut urmaşi direcţi. De asemenea, despre copilăria lui Avram Iancu s-au păstrat foarte puţine informaţii, dar amintirile rămase în conştiinţa moţilor săi îl arată însă ca pe un copil vioi şi vesel, plin de spirit, însă cu caracterul şi temperamentul singular al moţilor, gânditor şi scurt la vorbă, cu inima nobilă şi sinceră. A îndrăgit de mic muzica şi cântatul şi ştia să cânte frumos din gură, din frunză, tulnic, fluier, violină şi flaut.

Avram Iancu va începe şcoala în satul natal, iar dascăl i-a fost Mihai Gomboş, şcoala fiind localizată la marginea crângului Târsa. După ce a învăţat o vreme în Vidra de Sus, „Avrămuţ” a fost trimis de părinţi la şcoala primară din satul Neagra, unde a învăţat foarte bine. În continuare, Avram va urma cursurile şcolii din Câmpeni, unde dascăl îi va fi Mihai Ioanette și a absolvit această şcoala din Câmpeni la vârsta de treisprezece ani. În anul 1837, a fost dat de părinţi la gimnaziul din Zlatna. Gimnaziul din Zlatna era şcoală maghiară, dar nefiind şcoli româneşti, Avram Iancu trebuie să o urmeze pe aceasta, ca fiind singura existentă în zonă. Profesorii de aici erau toţi preoţi romano-catolici, limba de predare era latina, iar el se va trezi cu religia sa ortodoxă modificată în matricola școlară ca fiind greco-catolică. În anii următori, el va fi din nou trecut în scripte cu religie ortodoxă.

Avram Iancu trece cu succes examenele de la acest gimnaziu. Pe timpul studiilor la şcoala din Zlatna, Avram Iancu a dat dovadă de sârguinţă excepţională („praestans”), iar la toate cele patru materii predate a obţinut nota cea mai mare („eminens”).Timp de patru ani, el se va menţine printre primii elevi ai şcolii.

Pe timpul şederii la Zlatna, tânărul Iancu a locuit la un oarecare funcţionar la oficiul minier, pe nume Wilhelm, iar ca profesori i-a avut pe Iozephus Stanken (anul şcolar 1837-1838), Gregorius Iakabus (1838-1839) şi Ludovicus Kovács (1839-1840 şi 1840-1841). Gimnaziul din Zlatna îl absolvă la vârsta de 17 ani, cu rezultate foarte bune, iar la absolvirea gimnaziului este descris ca fiind un adolescent bine făcut, destul de înalt, cu bucle blonde şi ochii de culoare deschisă. Avram Iancu a fost înscris apoi, în anul 1841, în clasa superioară de „umanităţi” la Liceul Piariştilor din Cluj. Tot aici, a absolvit şi cele două clase de filosofie. Din certificatele cursului de filosofie, reiese că el s-a menţinut printre studenţii buni la învăţătură. În primul an, el se dovedeşte mai bun la matematică decât la filosofie, iar în al doilea an se arată a fi la fel de bun la fizică, ca şi la istoria universală. Religia o învaţă din nou cu preoţi catolici, şcoala fiind sub tutela acestora. Dascălii liceului piarist erau pedagogi eminenţi, unii foarte erudiţi. După terminarea liceului, Avram va absolvi Facultatea de Drept din Cluj, în anul 1846.

În acele vremuri, accesul persoanelor „de origine umilă” la funcţii mai înalte din birourile administraţiei fiscale era cu desăvârşire închis, chiar dacă reuşeau să urmeze cursurile şcolilor potrivite pentru astfel de funcţii. Avram Iancu a mers la Sibiu pentru a se angaja într-o funcţie administrativă şi se înscrie practicant la tezaurariatul ţării. Se va convinge rapid că nu este bine privit într-un mediu în care românii nu erau acceptaţi, astfel că în scurt timp, de doar câteva săptămâni, va trebui să renunţe la planurile sale de a deveni slujbaş al statului în acest domeniu. Va putea să se angajeze doar ca şi cancelist la Tabla regească de la Târgu Mureş, pentru că era doar fiul unui român. Aici el îşi va regăsi o bună parte dintre colegii pe care i-a avut la Cluj, dar şi pe alţii care absolviseră cu câţiva ani mai repede aceeaşi şcoală.

La data de 15 martie 1848, Avram Iancu şi Aron Pumnul au dat de la Târgu Mureș strigătul răsculării împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria , act votat în Dieta ungară întrunită la Pojon. Ei chemau poporul la o pri­mă adunare la Blaj, în Duminica Tomii, adunarea legendară din 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii…. Programul Revoluţiei Române, formulat în 16 puncte era intitulat „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”.

Punctul 1 solicita independenţa naţională a naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania. Se cereau apoi desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor, libertăţi economice şi politice, învăţământ în limba română, etc.

Punctul 16 preciza că… „până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în camera legislativă…”.

În acelaşi timp, în „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ” nu era acceptată nicio dezbatere şi încercare de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

În calitate de PREFECT GENERAL, adică de conducător militar al revoluţiei româneşti, a fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU.

La 6 iunie, Avram Iancu vorbeşte populaţiei din Bucium Cerbu, împotrivindu-se unirii Ardealului cu Ungaria şi arătând cele petrecute la Mihalţ. Moţii ştiau deja de masacrul de la Mihalţ, atmosfera fiind tensionată în urma acestui eveniment nefericit. Alte zvonuri referitoare la abuzurile militarilor secui au făcut ca sângele să fiarbă în vinele moţilor, agitându-i puternic. În 7 iunie, Avram Iancu adresează unor diverşi reprezentanţi ai autorităţilor apeluri de a nu permite militarilor secui să se apropie de zona montană, pentru a nu provoca şi mai mult pe moţii deja foarte agitaţi. Tot pe 7 iunie, Iancu este denunţat autorităţilor ca trădător de ţară (maghiară) de către protopopii români Ioan Moga, Ioan Panovici şi Petru Bădilă, precum şi de către Paul Dunca şi Nicolae Avram Penciu. Cu aceştia Avram Iancu avusese cu puţin timp înainte o altercaţie dură, la Sibiu, ei fiind membri ai comitetul naţional român, dar care doreau unirea Transilvaniei cu Ungaria. Opunându-se lor, Iancu îşi atrăsese ura din partea acestora.

În primele zile din luna iunie 1848, în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor maghiare aflate în munţi pentru a cerceta starea de spirit a moţilor, într-o zi de târg, la Câmpeni, Avram Iancu îi îndeamnă pe moţii aflaţi acolo în număr neobişnuit de mare, să se înarmeze pentru a se putea apăra la nevoie, dar să nu ameninţe nimeni şi să nu se răscoale. Înarmarea poporului o îndeamnă pentru că toate popoarele din Europa se înarmează pentru a-şi câştiga libertatea. Din această zi, Avram Iancu va fi singura persoană de care vor asculta moţii cu toată încrederea. O convocare a cetelor înarmate de moţi a fost stabilită de Iancu pentru data de 17 iunie, la Câmpeni. Adunarea a avut loc, dar oamenii au venit neînarmaţi. Pe 18 iunie, s-a publicat de către guvernul maghiar desfiinţarea iobăgiei, iar o comisie a acestuia s-a deplasat la Câmpeni pentru a se convinge de starea de spirit a moţilor. Iancu a mulţumit comisiei guvernamentale în numele ţăranilor români, dar a declarat în plus că toate proprietăţile camerei regale, aflate în acel domeniu, sunt proprietatea moţilor, care le-au stăpânit dintotdeauna, şi că ei vor căuta dreptatea în justiţie. Mai apoi, în 19 iunie, se răspândeşte în Ţara Moţilor zvonul că pe drumul dinspre Albac înaintează secui înarmaţi, astfel că Avram Iancu porunceşte ca moţii să se înarmeze, pentru a se apăra. A doua zi Iancu ordonă concentrarea combatanţilor şi pe 21 iunie porneşte spre Câmpeni cu moţii săi înarmaţi. Pe drum, zvonurile neconfirmându-se, cetele se opresc. Manevra de înarmare şi de marş a fost un bun exerciţiu militar pentru miliţiile româneşti şi a dat încredere în forţele proprii viitorilor combatanţi. A fost, de fapt, un exerciţiu masiv de mobilizare a combatanţilor români.

La 23 iunie 1848, se aflau în munţi peste două sute soldaţi imperiali şi trei sute de secui, care sprijineau desfăşurarea „Anchetei Kozma”. Fruntaşii români sunt convocaţi în faţa unei comisii, dar când se prezintă de bună voie în faţa ei, sunt arestaţi. Sunt astfel întemniţaţi Teodor Teoc, Ioan Dandea, Ioan Corcheş, Ioan Patiţia şi alţii. Nicolae Corcheş a reuşit să fugă, iar Avram Iancu a refuzat să se prezinte. La mijlocul lunii august 1848, Iancu e silit să se ascundă în pădurea de fag din zona Vidrei de Sus, pentru a scăpa de poterele trimise să îl aresteze. Chiar dacă a stat ascuns în munţi, activitatea sa revoluţionară nu s-a oprit, el purtând corespondenţă cu fruntaşii români şi comunicând cu masele de oameni, chiar până la distanţe mai mari, în Zarand. În septembrie 1848, are loc o nouă adunare naţională la Blaj. Axente Sever a profitat de tulburarea produsă de mulţimea de români din zona Sibiului, care la finele lunii august a eliberat deţinuţii politici români. Pe acest fond, el a strâns o trupă de de cinci sute de tineri, i-a înarmat şi a pornit spre Blaj. Trupa a sporit pe drum cu mulţi alţi recruţi, astfel că trupa iniţială de cinci sute de oameni soseşte la Blaj pe data de 14 septembrie cu un efectiv de circa două mii de combatanţi. În termen de opt zile, la Blaj s-au adunat 60.000 români pe Câmpia Libertăţii, pentru a treia adunare naţională. În dimineaţa de 21 septembrie ajunge la Blaj şi Avram Iancu, în fruntea a 6.000 moţi înarmaţi. Comisarul maghiar Vay a încercat să mituiască pe Ion Buteanu, Axente Sever şi Iovian Brad pentru a împrăştia pe români. A fost tratat cu un refuz ferm de către aceştia. Comisarul a rămas impresionat, după cum singur relatează, până la adânci bătrâneţi de privirea ameninţătoare a lui Avram Iancu, care s-a pronunţat la această adunare naţională în favoarea apărării cu orice preţ a pretenţiilor româneşti. Aceasă a treia adunare naţională de la Blaj a confirmat cererile formulate de români la adunarea din 3-5 mai 1848, ţinută tot la Blaj, cerând în plus formarea unei gărzi naţionale româneşti înarmate, similară cu garda naţională maghiară care fusese deja constituită şi înarmată de către guvernul austriac. Procesul verbal al adunării a fost semnat şi de Avram Iancu. La 30 septembrie, Iancu pleacă cu moţii săi înapoi în munţi. Ulterior, la 10 octombrie Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, publică la Pesta o proclamaţie „către poporul valah”. Tonul său este ameninţător, în urma victoriei armatei maghiare împotriva sârbilor răsculaţi. Proclamaţia către români cere acestora ca în opt zile să revină la ordine şi la supunerea autorităţilor maghiare revoluţionare care le înlocuiseră pe cele imperiale austriece şi se încheie astfel: „Altminteri, pe Dumnezeu din ceruri, care apără dreptatea, capetele vinovaţilor vor suferi severitatea neînduplecată a legii. Viteaza noastră armată, care a împrăştiat de curând o hoardă de trădători şi tâlhari, va porni împotriva voastră şi atunci vai de oricare turbulent de trei ori vai de toţi instigatorii. Ar fi fost mai bine să nu vă fi născut, deoarece nimeni nu va avea parte de milă şi indulgenţă. Dar şi până atunci s-a dat ordin poporului maghiar şi secuiesc să se ridice ca o furtună şi să măture gunoiul ingrat care se răscoală împotriva libertăţii patriei sale şi nu se îngrozeşte a deveni ucigaşul mamei şi fraţilor săi. Ungurii şi secuii să se ridice în masă, exterminând pe toţi trădătorii şi rebelii neascultători. Cui i-e dragă viaţa şi ţine la averea sa, să ia aminte acest ultim cuvânt al îndemnului binevoitor, altfel va plăti scump. I se va lua pământul, pentru a fi împărţit între fiii credincioşi ai patriei, iar el va muri în spânzurătoare sau de focul armelor. Păziţi-vă, de aceea, fraţi români, şi nu vă atrageţi urgia pedepsei!”

Cum era de așteptat, proclamaţia lui Kossuth a declanşat o reacţie puternică între români. În loc să depună armele, românii trec la dezarmarea maghiarilor, folosindu-se de un ordin al comandamentului militar austriac. Ţăranii cer ca nobilii maghiari să predea armele, iar când aceştia nu o fac, au loc incidente sângeroase. Gărzile maghiare din mai multe oraşe din Transilvania sunt dezarmate prin luptă, lăsând în urmă zeci de morţi şi răniţi din ambele tabere. Între 22-24 octombrie 1848 are loc măcelul de la Zlatna, provocat de administratorul Nemegyei. Românii conduşi de Petru Dobra au cerut gărzii maghiare din oraş să se predea. Administratorul a pretins că o va face, dar a ordonat prin surprindere foc asupra românilor. Câţiva români au căzut ucişi, restul au fugit, doar pentru a se reorganiza şi a năvăli asupra oraşului. A urmat masacrarea maghiarilor surprinşi în oraş şi care fugeau din acesta. Masacrul a încetat numai când Avram Iancu a aflat de cele ce se întâmplă şi a trimis proprii combatanţi la Zlatna pentru a stăvili furia românilor de acolo. La 26 octombrie el a mers personal la Zlatna şi a luat sub protecţia sa personală pe maghiarii supravieţuitori, pe care i-a trimis la Abrud spre a fi în siguranţă. Inamicii lui Iancu au încercat să îl facă răspunzător de acest masacru, nereuşind însă nimic. Legiunea din zona Zlatna nu era în subordinea lui Iancu, iar el încă nu devenise comandant-şef al miliţiilor româneşti. La 19 octombrie secuii pornesc ofensiva pe mai multe direcţii. În unele lupte reuşesc să învingă armata imperială, inferioară numeric, şi să împrăştie miliţiile româneşti, inferioare ca dotare. Simultan cu operaţiile secuilor, comandamentul austriac a convocat la Alba Iulia toţi comandanţii români de legiuni de la nord-vest de Sibiu, pentru a le comunica planul de operaţii imperial, pentru o ofensivă pe direcţia Cluj. La 6 noiembrie, soseşte în zona de operaţii legiunea din Hunedoara, patru mii de combatanţi conduşi de prefectul Solomon şi Legiunea din Sebeş, opt mii de lăncieri conduşi de prefectul Marţian Popovici. În această perioadă, Avram Iancu aşteaptă la Teiuş cu patru mii de moţi şi locuitori din zona Alba Iulia. În total se vor aduna până la urmă 25.000 lăncieri pe malul drept al Mureşului. Pe malul stâng, acționa Axente Sever cu oamenii săi. La 8 noiembrie 1848, a fost luat fără luptă oraşul Aiud, pe care gărzile naţionale maghiare îl părăsiseră. Civilii maghiari s-au predat imediat, căpitanul imperial Gratze le-a acceptat cererea de predare, raportând şefilor săi că românii „înfuriaţi peste orice măsură” au putut fi ţinuţi în frâu numai datorită „admirabilului şi cavalerescului prefect Avram Iancu” , iar miliţiile româneşti au trecut până la urmă prin oraş „fără a se deda nici la cel mai neînsemnat exces. Trupele româneşti conduse de Avram Iancu înaintează pe malul drept al Mureşului până la Vinţul de Sus (azi Unirea, judeţul Alba), în timp ce cele ale lui Axente Sever înaintau în paralel pe malul stâng. Unele surse spun că românii ar fi găsit în sat cadavrele unor compatrioţi de-ai lor executaţi de unguri şi ca răzbunare au dat foc localităţii. Avram Iancu şi căpitanul Gratze spun că satul ardea înainte de a intra în el miliţiile române. La 20 noiembrie, căpitanul austriac Gratze începe cu maghiarii negocierile de predare a oraşului Turda. Populaţia maghiară, îngrozită de prezenţa legiunilor de lăncieri români, cer ca aceştia să nu fie lăsaţi să intre în oraş, ceea ce s-a şi întâmplat. Avram Iancu şi-a ţinut oamenii în tabăra aşezată pe malul drept al Arieşului şi nici o pagubă nu s-a produs populaţiei civile a oraşului. În acest timp, oraşul Cluj fusese ocupat de trupele imperiale conduse de vicecolonelul Urban şi generalul Wardener. Avram Iancu e invitat la Cluj de generalul Wardener, care îi dă misiunea de a însoţi cu lăncierii săi înaintarea trupelor imperiale spre Huedin şi Ciucea. Pentru a îndeplini acest ordin, Iancu revine prin Turda la Câmpeni şi la 29 noiembrie e gata de marş, cu o trupă ce număra 1.500 moţi, dintre care 250 aveau puşti, iar restul lănci. La 4 decembrie, a sosit în satul Săcuieni, având ataşat şi un ofiţer austriac, pe căpitanul Francisc Ivanovici, care se va remarca mai mult prin inactivitate în cursul anilor revoluţiei şi prin stânjenirea mişcărilor lăncierilor români. Planul de luptă prevedea un atac al moţilor, prevăzut pentru noaptea de 6/7 decembrie 1848, asupra avanposturilor maghiare din zona Poieni. Moţii urmau să fie sprijiniţi de trupe imperiale, dar un mic grup de lăncieri au dat peste un detaşament maghiar care umbla în sate după rechiziţii de furaj şi alimente. Acest grup a atacat trupa maghiară, nimicind-o aproape în totalitate, dar supravieţuitorii care au reuşit să scape au dat alarma în tabăra ungară, astfel că atacul de noapte nu a mai putut fi dat. Căpitanul Ivanovici a insistat ca atacul să fie dat, ceea ce s-a şi întâmplat, iar după o luptă de cca. trei ore, imperialii şi românii au fost siliţi să se retragă. Prin aceasta, drumul trupelor maghiare spre Huedin era deschis. Iancu a fost nevoit să se retragă din faţa trupelor maghiare, iar la 10 decembrie a anuţat comandamentul austriac că trebuie să îşi lasă acasă lăncierii, din cauza lipsei de alimente şi a hainelor groase de iarnă. El a trimis alţi lăncieri în ajutorul austriecilor, care au sosit, în număr de 1.500 lăncieri şi 70 vânători, la 19 decembrie 1848. De la Câmpeni, unde a ajuns după retragerea din decembrie, Iancu a plecat la Sibiu. Nu se ştie cu exactitate de ce el a făcut acest drum. Încă din 23 decembrie 1848, Iancu i-a cerut generalului austriac Puchner să asigure cu alimente Munţii Apuseni, în vederea unei rezistenţe prelungite în caz de atac maghiar. Nu se ştie cum s-a încheiat acest demers, dar Iancu a mai cerut şi arme şi muniţie, pentru care i s-a cerut să se adreseze cetăţii Alba Iulia, însă cantităţile primite de români vor fi derizorii. Iancu s-a întors la Câmpeni, continuând pregătirile pentru rezistenţă. Detaşamentul condus de Iosif Moga, care însoţea trupele imperiale în defileul Ciucea, a fost distrus şi împrăştiat de unguri şi pe forţele lui nu s-a mai putut conta. În Ţara Moţilor a sosit în ianuarie 1849 Alexandru Golescu Albu, revoluţionar paşoptist din Muntenia, iar la venirea sa, s-a ţinut o întrunire la care pe lângă Avram Iancu au participat şi alţi fruntaşi transilvăneni. Atunci şi-a dat seama Iancu că politica paşoptiştilor români e greşită, pentru că se baza doar pe susţinerea austriecilor, în loc să se sprijine pe simpatia întregii Europe, aşa cum au reuşit să facă saşii ardeleni. Muntenii au cerut bani de la transilvăneni, pentru a publica în marile capitale europene memorii care să popularizeze cauza românilor. Iancu a contribuit cu o sumă de bani la acest demers. După întrevederea cu revoluţionarii munteni, Iancu devine din ce în ce mai îngrijorat de soarta naţiunii române din munţi. El cere comitetului de la Sibiu informaţii, de care nu dispunea în munţi, privitor la situaţia inamicului şi chiar a armatelor imperiale, care deşi erau aliate, nu comunicau cu el. De asemenea, cere arme, pentru că luptătorii români din munţi abia dispuneau de 800 puşti. Nimic nu i s-a oferit din ceea ce a cerut, din cauza refugierii comitetului în Muntenia, sub presiunea armatei maghiare conduse de generalul Bem. La sfârşitul lunii martie doar, Iancu află despre proiectul de provincie autonomă pe care comitetul a cerut-o împăratului printr-o delegaţie. La finalul lunii martie 1849 moţii se găseau împresuraţi în Munţii Apuseni de armatele maghiare. Trupele imperiale fuseseră aruncate dincolo de graniţele imperiului, în Moldova sau în Muntenia. Comitetul român de la Sibiu era ca şi desfiinţat şi în refugiu. În primăvara anului 1849, Kossuth lansează un nou apel către români de a înceta lupta şi de a recunoaşte unirea Transilvaniei cu Ungaria, dar în termeni care nu îmbiau la pace. În acelaşi timp, se înfiinţează aşa-numitele tribunale de sânge maghiare, care aveau rolul de a pedepsi de urgenţă, în maxim trei zile, pe românii suspectaţi de activităţi antimaghiare. Generalul Bem a încercat să se opună unor astfel de practici, oferind românilor o amnistie în termeni onorabili. Amnistia lui Bem nu va fi luată în seamă de autorităţile maghiare, astfel că 4.500-6.000 români au fost executaţi sumar de tribunalele de sânge. În aceste condiţii, rezistenţa lui Iancu în munţi devine şi mai puternică şi mai hotărâtă.

Valea Arieşului era apărată de lăncierii conduşi de Simion Balint, drumul Zlatnei de cei ai lui Axente Sever, iar drumul Zarandului de cei ai lui Ioan Buteanu. Partea de vest a perimetrului defensiv se sprijinea pe munţii greu accesibili ai Bihorului. Acest sector va fi controlat de Iancu, din sediul său principal de la Câmpeni. Tot el va apăra comunicaţiile dinspre Cluj şi Huedin. Primele confruntări cu trupele maghiare au loc încă de la începutul lunii ianuarie 1849. La 3 ianuarie 1849, o trupă de gardişti maghiari, susţinuţi de artilerie atacă satul Râul Călatei şi după o luptă de 4 ore cu românii localnici, distrug localitatea. Atacul maghiar nu fusese provocat de vreo acţiune românească ostilă.

La 1/14 februarie 1849, are loc prima luptă de la Mărişel, câştigată de români. La 2/15 februarie are loc un atac asupra satului Călăţele, respins de români, iar la 12 martie are loc a doua luptă de la Mărişel, soldată cu victoria românilor. Practic, din acest moment trupele maghiare vor încerca în mod repetat să străpungă apărarea românească din munţi, prin atacuri pornite din toate direcţiile. Luptele aveau loc foarte des, având loc în cele mai diferite zone, în funcţie de direcţia din care atacau trupele maghiare: dinspre Zarand, Huedin, Turda, Aiud etc. În luna aprilie 1849, este trimis de către Kossuth în munţi deputatul maghiar de origine română Ioan Dragoş, cu misiunea de a obţine de la Iancu încetarea ostilităţilor şi predarea armelor. După tratative care au durat câteva zile, la începutul lunii mai 1849, încă nu se ajunsese la un rezultat concret, în afară de un armistiţiu convenit pe durata discuţiilor. În acest moment, se pare că independent de misiunea lui Dragoş, maiorul maghiar Hatvani intră în Abrud cu trupele sale, încălcând termenii armistiţiului. Are loc prima bătălie de la Abrud, soldată cu distrugerea totală a forţelor maghiare. Abia scăpat cu viaţă din bătălia de la Abrud, maiorul Hatvani se va întoarce după două săptămâni cu forţe noi, pentru a se răzbuna. Va avea loc Bătălia de la Abrud (18 mai 1849)a doua bătălie de la Abrud, având ca rezultat înfrângerea gravă a trupelor maghiare, din care au scăpat cu viaţă foarte puţini combatanţi. Hotărâţi să distrugă definitiv forţele române din munţi, în luna iunie 1849 maghiarii au lansat un nou atac, şi mai puternic, asupra Abrudului. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, armata maghiară fiind din nou înfrântă, rămăşiţele ei fiind silite să se retragă. După aceste atacuri fără rezultat, efortul maghiarilor de a străpunge apărarea românească din munţi s-a schimbat în altă direcţie. Un atac puternic a fost lansat dinspre nord, din direcţia Huedin, în luna iulie 1849. A rezultat grava înfrângere a maghiarilor în bătălia de la Fântânele, acesta fiind ultimul atac de amploare al trupelor maghiare asupra românilor din munţi.În luna august revoluţia maghiară este înfrântă de armatele combinate austro-ruseşti, luând sfârşit războiul civil din Transilvania. După revoluţie începe prigoana autorităţilor austriece împotriva lui Iancu, care este urmărit pentru anchetă deşi luptase de partea austriecilor. În 15 decembrie 1849 este chiar arestat în Hălmagiu, în zi de târg, dar este eliberat urgent datorită presiunii populaţiei româneşti aflate în comună şi care ameninţă cu masacrul garda austriacă. În februarie 1850, Avram Iancu pleacă spre Viena pentru o audienţă la împăratul Francisc Iosef. Acesta îi primeşte pe români cu mare respect. Cu toate acestea, Avram Iancu va refuza decoraţiile imperiale pe motiv că el a luptat pentru drepturile poporului român, nu pentru medalii şi nu acceptă să fie decorat. Câteva zile mai târziu este chemat la poliţia din Viena şi i se sugerează să primească medaliile imperiale. Refuzând din nou, Avram Iancu este expulzat din capitala austriacă. Neprimind medaliile imperiale, Iancu declara:„…eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea.” La 12 aprilie 1852, a fost convocat oficial împreună cu Axente Sever şi Simion Balint pentru a i se înmâna de către guvernatorul Transilvaniei o recompensă bănească din partea împăratului Austriei pentru meritele avute în timpul revoluţiei paşoptiste. Cei trei au hotărât să contribuie cu toţii la înfiinţarea unei societăţi literare române, având ca scop cultivarea limbii române. În acest scop au depus un capital de 2.500 florini la casa de păstrare din Sibiu şi au însărcinat cinci români de vază cu înfiinţarea acestei societăţi culturale. Nu se ştie însă nimic despre ce s-a întâmplat în acest sens.b Aflându-se la Sibiu, guvernatorul Transilvaniei i-a oferit lui Avram Iancu un post la Viena, plătit cu 2.000 florini sau unul la Sibiu, plătit cu 1.600 florini. I s-a mai oferit o subvenţie lunară de cca 800-1.000 florini, dar pe toate le-a refuzat. Nu vroia nimic pentru el, dorea doar să se acorde românilor drepturile cerute şi promise de Curtea austriacă. Avram Iancu s-a întors acasă în mijlocul poporului său din munţi, între moţi unde va rămâne până la moartea sa. Ultima parte a vieţii şi-o va petrece într-o stare de depresie profundă, probabil dezamăgit de faptul că după atâtea lupte şi jertfe de sânge poporului său nu i s-a făcut dreptate de către împăratul pentru care luptase. Afirmaţiile că ar fi fost nebun sunt cu totul eronate, după cum arată cele mai recente cercetări. Iată cum îl descrie fostul prefect Axente Sever pe Avram Iancu, căruia i-a fost prieten apropiat:„ …De la 1852 încoace, pre care lumea cea rea, care n-a vorbit cu Iancu deaproape, nu i-a cunoscut aspiraţiunile şi dorinţele şi nu şi-a putut explica urmările, a botezat-o nebunie, m-am întâlnit cu el de mai multe ori după cădinţa lui în nebunie, l-am avut şase săptămâni de oaspe în casa mea. Nu mi-a vorbit în nici o întâlnire şi petrecere o singură vorbă smintită, – n-am observat în toată purtarea lui cel mai mic semn de sminteală…” Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece ce au rămas peste timp în conştiinţa naţională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut şi mai îndrăgit, este Marşul lui Iancu, pe versuri adaptate în epocă după cele ale lui C. Negruzzi. În cursul anul 1872, starea sănătăţii lui Iancu se va agrava din ce în ce mai mult. În primăvara acestui an a fost internat timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii. Tusea îl chinuia încontinuu şi nu era chip să o oprească.

Spre sfârşitul lunii august, Iancu a plecat spre casa preotului Toma Faur din Valea Bradului, pentru a petrece acolo câteva zile. După aceea a plecat înapoi spre Baia de Criş, unde va muri în scurt timp. Avram Iancu ar fi murit în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criş, în Zarand și a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei lui Ioan Stupină, zis Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Iancu nu avea mai nimic asupra lui, au fost găsite la el numai o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş din care îi plăcea atât de mult să doinească şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului. Cauza decesului lui Iancu a fost o nouă hemoragie, fatală de această dată. Corpul său neînsufleţit a fost depus pe catafalc în casa lui Ioan Simionaşiu, asesor la sedria orfanală. Comitatul Zarand, cu o populaţie covârşitor românească, a decis să îi facă funeralii naţionale, ca unui „mort al naţiunii”. Va fi înmormântat la Ţebea pe 13 septembrie 1872, cu funeralii naţionale atât de mari şi cu prezenţa atâtor români, încât autorităţile, maghiare de data aceasta, au fost deosebit de îngrijorate. La ceremonial au participat, printre alţii, şi foştii camarazi de arme ai lui Iancu, prefecţi şi tribuni care supravieţuiseră timpului şi persecuţiilor autorităţilor austriece: Axente Sever, Simion Balint, Mihai Andreica, Nicolae Corcheş şi Clemente Aiudeanu. Prohodul a fost cântat de treizeci şi şase de preoţi, în frunte cu protopopii Mihălţeanu şi Balint. O coloană uriaşă de oameni a condus cortegiul funerar de la Baia de Criş la Ţebea, întinzându-se pe câţiva kilometri. Treizeci şi şase de preoţi au slujit la slujba de înmormântare a lui Iancu. A doua zi după înmormântare, la preotul ortodox de la Ţebea s-au prezentat doi moţi care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de înmormântare, după care au plecat fără să spună nici un cuvânt. Ei nu au vrut ca mortul lor scump să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl duşmănise şi îl persecutase. Numele celor doi moţi nu se cunoaşte nici până în ziua de azi. Crucea de piatră care şi azi străjuieşte mormântul eroului a fost donată preotul din Ţebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuşi, dar a pus-o la căpătâiul lui Avram Iancu. Placa marmură albă de pe mormântul lui Avram Iancu a fost pusă la 1 noiembrie 1931. Cei care au pus această placă sunt renumiţii istorici Gheorghe I. Brătianu şi Constantin C. Giurescu. Ea a fost sculptată de Gheorghe M. Cantacuzino şi poartă inscripţia: „Craiului Munţilor. Naţiunea Română întregită în hotarele ei fireşti şi unită în spiritul libertăţii. MDCCCXLVIII-MCMXVIII”.

Surse:

Lazăr, Ioachim; Morar, Nicolae Marcel – Avram Iancu în memoria posterităţii, Editura Emia, Deva, 2008

Dragomir, Silviu – Avram Iancu, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

Dudaş, Florian – Avram Iancu în tradiţia românilor, ediţia a II-a, Editura de Vest, Timişoara, 1998

Păcăţian, Teodor V. – Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, volumul I, ediţia a II-a, Sibiu, Tipografia Iosif Marschall

Nistor, Ioan Silviu – Clarificări privind împrejurările şi locul în care a decedat Avram Iancu, Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu 2003, Series Historica, XLII, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004

Mitu, Sorin – Imagini europene şi mentalităţi româneşti din Transilvania la începutul epocii moderne, Presa Universitară Clujeană, 2000