EI MERITĂ ROMÂNIA. Povestea lui Costel, timişoreanul care, fără picioare şi o mână, ne învaţă pe toţi că “viaţa trebuie trăită cu orice preţ”

• publicat la: 26 November 2012
EI MERITĂ ROMÂNIA. Povestea lui Costel, timişoreanul care, fără picioare şi o mână, ne învaţă pe toţi că “viaţa trebuie trăită cu orice preţ”

Ce mai poate aştepta de la viaţă un tânăr de 17 ani, căruia i s-au amputat ambele picioare şi braţul stâng după ce a ajuns sub roţile tramvaiului? “Totul!” a ţipat înlăuntrul lui Costel Pîrnău cu o tărie formidabilă de caracter.

Şi a luat viaţa de la capăt învăţând, din nou, să facă primii paşi. S-a ridicat în picioare, “încălţat” în proteze, a plecat la muncă şi la şcoală, a cunoscut o fată, a iubit-o, s-au căsătorit, au făcut doi copii, va termina liceul, după care facultatea de Psihologie. Ţelul timişoreanului, revenit din morţi, agăţat de viaţă cu o singură mână, este acela de a-şi face semenii – întregi sau nu – să priceapă că viaţa trebuie trăită cu orice preţ.

Revenit din morţi

“Îi auzeam, ca prin vis, cum îi spuneau maică-mii să pregătească cele necesare. Nu mi-a dat nimeni nicio şansă. Toţi aşteptau să mor”, povesteşte Costel, după aproape 20 de ani de la accident.

Un bărbat bine, la 1,80, cu un chip deschis, stăpân pe el, echilibrat. Un om care, deşi se numără printre cei aproape 700.000 de români cu dizabilităţi – potrivit unei statistici a Direcţia Generală Protecţia Persoanelor cu Handicap – s-a împăcat cu el însuşi aşa cum e acum. La cei 37 de ani ai săi, s-a iertat pe sine, i-a iertat pe ceilalţi.

“La început am fost supărat pe mine, pe părinţii mei care s-au despărţit când aveam şase ani şi din cauza cărora am ajuns la şcoala de copii din Dorohoi; pe maică-mea, care încerca să mă oprească, în ziua accidentului. Din mâna ei m-am smuls şi am fugit, nebun, către tramvai. Vagonul era în staţie, iar eu mă gândeam că dacă n-o să-l prind mă fac de răs. Şi l-am prins. În clipa în care am apucat bara am simţit o izbitură; am zburat în stâlpul din spatele meu şi de acolo m-am scurs sub roţi. Am auzit lumea ţipând; în rest nu simţeam nimic. Doar că vedeam sânge peste tot şi auzeam în cap cum ţeasta îmi lovea, sacadat, şinele. Am fost adunat de acolo şi dus la spital”.

“Nu concep să fiu privit ca un om cu probleme

După 20 de ore de stat în comă, pentru Costel au urmat doi ani de readaptare, de scaun cu rotile, de clipe de disperare, de proteze mai mult sau mai puţin rudimentare, de noi şocuri psihice – una dintre surori a fost accidentată grav, la numai şase luni după nenorocirea sa, pe o trecere de pietoni: “Nu făceam decât să mă întreb de ce plătim noi, copiii, asemenea preţ. Şi nu găseam răspuns”.

Astăzi, Costel Pîrnău e un om ca toţi oamenii, care a luptat pentru viaţa şi familia lui. “Nici nu concep să fiu privit ca un om cu probleme, cu dizabilităţi. Nu am vrut niciodată să mă simt inutil pentru societate. Dimpotrivă, mă simt împlinit, am o soţie, doi copii – “auraşii” mei – pentru care am muncit şi muncesc, recuperez şcolile neterminate, termin liceul anul viitor, apoi am să merg la facultate, la Psihologie” mai spune Costel.

Munca pe schelă

Deşi pare neverosimil, la doar trei ani de la accident, încă foarte tânărul, pe atunci, Costel Pîrnău, lucra în construcţii. Cu o agilitate greu de închipuit, omul se urca pe schelă fără proteze, îşi pregătea materialul, sculele, apoi se apuca de muncă. “Am început să muncesc în construcţii de nevoie, pe la 15 ani. Rătăceam prin oraş; o duceam de azi pe mâine. Dormeam pe unde puteam – pe la cunoştinţe, în case părăsite. Eram nevoit să muncesc unde găseam. Până la urmă, mi-a prins bine” povesteşte Costel.

După revoluţie, cei cinci copii împreună cu mama lor au lăsat Dorohoiul şi au plecat la Timişoara. Aici s-au înghesuit într-un apartament aflat la parterul unui bloc din zona Liceului Auto, obţinut cu greu de femeie. De acolo a plecat Costel Pîrnău, în goană, într-o zi de 23 august, spre cumplitul accident.

“M-a cucerit optimismul lui”

După doi ani de suferinţă şi întrebări fără răspuns, încet-încet, Costel Pîrnău şi-a acceptat situaţia. Apoi, a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soţie. Cristina auzise de băiat şi de accidentul care îngrozise oraşul: “Eram curioasă şi am vrut să-l cunosc. Toată lumea vorbea de el. Culmea e că aveam o prietenă care îl cunoştea şi l-am vizitat împreună. Mă aşteptam să găsesc un om deprimat, leşinat… Dar am găsit un bărbat cu un optimism extraordinar, plin de viaţă”, povesteşte cea care i-a devenit zidarului soţie.

Cu echilibrul şi cu umorul său, Costel a cucerit-o pe Cristina. Până la nuntă au mai trecut doar câteva luni. “Când am fost să o cer de nevastă m-am gândit că e frumos să-i duc nişte flori. Trandafiri. Eram tot mai emoţionat, cu fiecare pas pe care îl făceam. Transpirasem. Înainte să intru, am ascuns florile sub haină ca să fie o supriză. Şi a fost” , îşi aminteşte Costel zâmbind.

Bulgăraşii de aur

Apoi au venit copiii. Întâi David – 13 ani, acum -, apoi Alexandru – şase ani. “Sunt bulgăraşii mei de aur, sunt viaţa mea. Încep şi închei fiecare zi cu ei”, spune bărbatul.

Ca un adevărat ritual, dimineaţa, după ce Cristina pleacă la muncă, Costel îşi pregăteşte copiii. Pe David pentru şcoală, pe Alex pentru grădiniţă. David pleacă primul.

Apoi, Costel îşi face toaleta, se “încalţă”, se îmbracă, foarte atent la detaliu, aproape pedant. Face acelaşi lucru şi cu mezinul familiei. Pornesc împreună spre “grădi” cu tramvaiul 7. Merg două staţii, iar la coborâre, Costel îi cumpără micuţului, invariabil, o gogoaşă cu ciocolată pe care copilul o “devorează” mergând pe jos o ultimă staţie de tramvai.

Viaţa, o provocare

După accident, viaţa lui Costel Pîrnău a fost o mare provocare. O luptă permanentă pentru un loc de muncă, pentru casa în care locuieşte, pentru revenirea la o viaţă normală. Un prim pas, pentru acest din urmă deziderat, ar fi însemnat o pereche de proteze, iar în Timişoara anilor ’90 era greu de găsit aşa ceva. A găsit la Lugoj, dar nu avea bani.

Întâmplarea a făcut însă ca o familie de nemţi, plecată din România şi aflată întâmplător în ţară să audă, în 1995, de cazul lui. L-au căutat acasă şi i-au oferit o mie de mărci germane pentru a-şi completa suma necesară cumpărării primei perechi de proteze. Relativ superioară altora.

Între 2004 şi 2006, ajutat de un prieten sau de organizaţia adventistă din care face parte încă din 2005, Costel Pîrnău a fost în Italia şi Spania, pentru a afla despre tot ce e nou în materie de protezare.

Ca să poată rezista, la Madrid a fost nevoit să muncească în construcţii. În 2009 a reuşit să-şi achiziţionaze din străinătate o pereche de proteze de calitate pe care o foloseşte şi astăzi. În acelaşi timp, a participat la conferinţe şi le-a povestit oamenilor despre experienţa sa. “Aşa am învăţat să mă cunosc pe mine însumi. Am învăţat să vorbesc, să mă deschid către ceilalţi. Să mă comport firesc. Să îmi accept problemele şi să le vorbesc celorlalţi despre ele. Să-i fac să înţeleagă că viaţa trebuie trăită cu orice preţ”.

“Nu-mi lipseşte nimic…”

Anul viitor, Costel termină liceul. Între timp a produs două CD-uri, unul cu muzică interpretată la nai, celălalt cu poezii recitate de el. Dar experienţa pe care a trăit-o în toţi aceşti ani, revenirea la o viaţă care pentru mulţi nu mai părea posibilă, forţa sa psihică şi echilibrul de care a dat dovadă l-au făcut să înţeleagă rolul determinant pe care îl poate juca în vieţile altora.

continuare in gandul.ro

Lasati un comentariu